Sinopsis
„Florica și băiatul Spahiului” este o legendă locală din Margina povestită de către Doamna Mărioara Ceaușescu. După căderea cetății Timișoara în anul 1552, Banatul a devenit pașalâc turcesc până când a fost cucerit de către habsburgi în 1716. Cei aproape 200 de ani de conveniență au generat, probabil, o multitudine de povești de pe urma interacțiunilor dintre ocupanții musulmani și populația creștină. Probabil că există un filon bogat de astfel de legende păstrate din bătrâni, mai ales că în timpul Evului Mediu, Margina a fost târg, lucru ce a înlesnit interacțiunile între diversele populații care au locuit în zonă.
„Florica și băiatul Spahiului” e o poveste de dragoste cu final tragic, între un băiat musulman și o fată româncă. Aproape un „Romeo și Julieta”, unde în loc de vrajba dintre familia Capulet și Montague, motivul tragediei este religia. Am încercat să redau cumva într-un cadru plauzibil toată povestea, deoarece se prea poate să conțină o sămânță de adevăr.
Ebrahim Esfahani, timariotul Țării Făgetului, era un om împăcat cu soarta. Akângii lui îi spuneau Khamuș, Cel Tăcut, iar cu cât tăcerea lui Esfahani era mai adâncă, cu-atât pedeapsa era mai aprigă. Românii îi știau de Spahiul și nu-l înghițeau de niciun fel.
Nu era un om rău, dar cei 60 de ani ai lui, din care 40 petrecuți în campanii, îl înăspriseră. Avea trei fii, dar doi erau departe, în alte colțuri ale Exaltatului Imperiu, și nu mai auzise de ei de mult timp. Parcă de o veșnicie. Nu știa ce se alesese de ei. Pe cel mic îl ținuse pe lângă el pentru că-i aducea aminte de nevastă-sa, singura care știuse să-l scoată din tăcerile lui adânci.
Aruncat de Sultan departe de civilizație în Eyaletul Demșivar, se găsea după o viață de sluj înconjurat de necredincioși, desconsiderat de behlerbeiul provinciei care-l împovăra cu sarcini imposibile și-l jupuia cu taxe inventate, cu nevasta moartă de holera care bântuise regiunea cu mai bine de 10 ani înainte, imediat după război, cu rănile căpătate pe câmpul de luptă pe jumătate vindecate, durându-l tot mai tare în iernile aprige, cu gândul la Isfahan, orașul în care copilărise și pe care probabil că n-avea să-l mai vadă niciodată, ros de grijile bătrâneții, Ebrahim privea de pe geamul castelului său spre pădurea dinspre Groși.
Acolo, probabil, oamenii ieșiseră să spele aur dintre pietricelele pâraielor care se pierdeau prin păduri coborând de pe dealuri. Bărbatul privea îngândurat depărtările, întrebându-se pe unde se-ascunde nebunul de fiu-su care nu mai dăduse de zile bune pe-acasă. Singura lui avuție era băiatul cel mic, dar acela îi dădea mai multe bătăi de cap decât ar fi putut să facă o armată creștină bătându-i la poartă.
Coclaurii se-ntindeau peste tot în jur, întunecați și acoperiți de codri deși și vechi de când timpul, unde bântuiau strigoi, iele, vucudlaci și alte închipuiri ale localnicilor, după cum îi explica băiatul lui cel mic, care abia împlinise 17 ani.
Ebrahim era mai preocupat de bandele de sârbi și români care prădau ca haitele de lupi prin împrejurimi, făcându-și veacul prin păduri și atacând negustorii la drumul mare, dar băiatului îi păsa prea puțin de bandiți. Sau de meseria armelor pe care taică-su încerca să i-o insufle fără succes.
Pe băiat îl fascinau mai mult poveștile localnicilor, pe care le strângea mergând din loc în loc. Harun învățase limba de mic de la un negustor evreu tocmit de taică-su în Margina. Avea un zâmbet plăcut și ochi migdalați, verzi și mari, părul negru și cârlionțat. Era slăbuț și vesel, bătând satele cu traista plină de pergament și pene de gâscă, cu degetele pătate de cerneală, și făcea schimb de povești cu cei care își luau inima-n dinți să vorbească cu el, neștiind că e fiul timariotului, dar știind că-i un necredincios.
În Fârdea, se-ntâlnea pe-ascuns cu Florica, copila Babei Safta. Baba Safta avea 6 copii – pe Florica și încă 5 băieți, și nu era chiar babă. Dar lumea-i spunea așa pentru că trăise multe și trăind multe știa multe. Văzuse și mai multe la viața ei, și ce spunea ea era literă de lege. Albise de tânără. Viața ei nu fusese blândă și ca atare nici Baba Safta nu era o femeie blândă. Dar știa povești și știa să le spună și oamenii veneau la ea să le-asculte.
Florica iubea poveștile maică-sii și cerea să audă cât mai multe. Pentru că se vedea des cu Harun într-o scobură de gorun, departe de sat, în miezul pădurii. Era o copilă de 15 ani și era vrăjită de băiatul cu piele măslinie care-i povestea despre djini și ifriți, cocoșați neghiobi, copii bătrâni, despre Șeherezada, Șah Rhyar și Alf Layla wu Layla, cele 1000 de nopți și o noapte.
Vocea lui Harun era caldă și limpede și câteodată îi cânta, iar Florica prinse încetul cu încetul drag de băiat. Într-o seară Florica primi în dar de la el un trandafir și-o bucățică de pergament cu o poezie, iar fata o zbughi spre casă fericită, arătându-i maică-sii floarea ce-o primise, ascunzând bucățica de pergament acoperit cu scrisul încârligat pe care nu știa să-l citească. Urma să-l revadă pe Harun în trei zile. Dar n-avea să mai ajungă la întâlnire.
Baba Safta înțelesese pe dată de unde căpătase fiică-sa floarea. Toată lumea vorbea despre grădina de trandafiri de la castelul Spahiului, aproape de Dealul Viilor, în lunca părâului Icuiu, pe lângă Holdele Lungi. Toți mergeau acolo în Târgul Marginii să plătească tributul în vite, grâu, vin, lemn, piei și praf de aur.
Safta zâmbi fetii și-o descusu îndelung, iar Florica îi spuse maică-sii totul, până și unde se vedea cu băiatul. Dar Florica nu știa că Harun era băiatul Spahiului și Baba Safta nici atât nu bănuia. Femeia gândea că poate unul dintre akângii nespălați ai timariotului pusese ochii pe singura ei fiică. De cojocul unui akângiu albanez turcit și amărât avea ea ac. Și flăcăi numai buni care să-l mânuie.
Baba Safta o trimise pe Florica la culcare și-și chemă fiii. Le povesti totul și le spuse să pândească gorunul din pădure, să-l prindă pe nefericit și să-l pedepsească după cum spunea legea. Că niciun necredincios nu se putea lua cu o creștină. Băiatul mijlociu încercă s-o înduplece, că poate nu era înțelept să se pună cu unul dintre oamenii Spahiului, dar Baba îi sfătui să facă cu el cum fac haiducii sârbi cu osmanlâii pe care-i prind noaptea la răscruci și să-l atârne de-un copac undeva departe de sat, să-l ciugulească păsările. Băieții ei se-nvoiră, iar Baba Safta închise copila în casă, lăsând-o să plângă până când nu mai avu lacrimi. Florica îl visă pe Harun, bântuind pădurile, cu ochii lui verzi care străluceau de durere, privind-o prin noapte cu ochi de priculic. Chemând-o la el.
Două zile-ntregi stătură frații la pândă lângă gorun și-ntra treia văzură pe băiat venind agale cu traista pe umăr și un zâmbet pe buze.
Esfahani primi în sala mare a castelului un moșneag desculț. Se făcea o săptămână de când Harun plecase de acasă și era de negăsit. Bărbatul se temea de ce-i mai rău. Moșneagul venise să se plângă că cineva îi atârnase de-un pom din livadă un hoit belit de căprior. Ruga să vină careva să-l dea jos că el e beteag și nu mai poate. Și băieții lui sunt plecați la vânătoare. Moșneagul se aplecă să pupe haina Spahiului, dar aproape trase cu totul prosopul care acoperea masa. Nici cu vederea nu stătea prea bine moșneagul, era lesne de priceput pentru timariot. Probabil că ajunsese până în sala castelului mai mult din îndurarea cerului și mila trecătorilor. Dar nu de belelele moșneagului era preocupat Spahiul. Se gândea să-i facă vânt bătrânului, dar în același timp ceva-i spunea c-ar trebui să meargă la livadă. Să vadă hoitul cu ochii lui.
Ebrahim simți cum mii de ace îl înțeapă în ceafă, iar neliniștea îl mâna să facă ceva. Se gândea și la Harun. Dar gândul zbură repede. Chemă akângii, 50 la număr, urcă pe-o iapă tânără și porniră spre livada moșneagului, care călărea ținându-se strâns de mijlocul unui machidon chior care-l luase cu el pe cal ca să le zică drumul.
Mirosul era greoi și slinos, dar Ebrahim se obișnuise cu putoarea lăsată în urmă de stârvuri. Numai că strârvul atârnat de pom nu era de animal. Era de om. Sărmanul. Belit de-o bandă de haiduci după câte se vedea. Peste tot în preajmă erau împrăștiate foi de pergament și pene de gâscă și roiuri de muște zumzăiau neplăcut. Esfahani simțea că i se-ntunecă privirea. Ordonă să dea jos cadavrul lui Harun din pom, și să-l aducă degrabă la castel. Se-ntoarse fără să mai scoată o vorbă și porni în galop spre casă. Nu vărsă nici măcar o lacrimă.
Regiunea se adâncea tot mai mult în tăcere. Esfahani își trimise oamenii să scotocească satele, să caute haiduci și să-i atârne de copacii înalți din răscruci, dar haiducii se topiseră în noapte. Bătea un vânt rău și cerul se-ntunecase a furtună. Tocmise gâzi țigani ca să sperie oamenii și să-i amenințe cu schinguirea, dar lumea tăcea mâlc și dădea din umeri. Românii îl priveau drept în ochi – bărbați, femei și copii – ridicau din umeri, întorceau spatele și plecau așa cum veniseră. Spahiul se convinsese că oricine ar fi fost cel care l-ar fi omorât pe Harun, nu se mai găsea prin preajmă.
Trecuse o lună de când îl puseseră pe Harun în pământ, iar Esfahani se uita pierdut peste foile de pergament ale fiului său. Poveștile necredincioșilor erau tot ce mai rămăsese din băiat. N-avea inimă să le citească, dar se uita pierdut la formele literelor, închipuindu-și mâna băiatului său ținând pana de gâscă între degete în timp ce scria.
Într-o zi se trezi cu o fată la poartă. Era îmbrăcată-n negru din cap pănă în picioare și tunsă șui. Scăpată de la vreo mănăstire. Pesemne că era nebună. Țipa în gura mare și cerea să vadă pe Spahiu. Esfahani o primi, iar fata îi înmână un trandafir uscat și un colț de pergament. Florica îi spuse că știe cine-i omorâse băiatul. Și-i șopti Celui Tăcut la ureche.
Ebrahim lăsă vorbă slugilor să aibe grijă de fată, își chemă călăreții și porni spre Fârdea în timp ce soarele urca pe cer. Cel Tăcut arse satul din temelii, cu tot cu oameni, copii și orătănii. Singurii care scăpară fură cei care erau plecați din sat cu treabă. Baba Safta culegea ciuperci în pădure. Fiii ei erau cu familiile ieșite la coasă, departe de sat. Când se-ntoarseră nu mai găsiră decât cenușă.
Spahiul se-ntoarse după lăsarea nopții, dar fata dispăruse. Slugile îi povestiră că o văzură înghițită de pădurea care ducea spre Groși, purtând după ea foile de pergament, căutându-l pe Harun, vorbind singură.
Poveste publicată inițial în cartea CĂMINE ÎN MIȘCARE.2017-2018.
Credit foto: Flavius Neamciuc