STANCIOVA – SATUL CLANURILOR ȘI AL VINITURILOR FRUMOASE

Despre Stanciova știm că este amplasată la limita sudică a Podişului Lipovei, în centrul judeţului Timiş, la 12 km nord-est de oraşul Recaş şi 41 km est de municipiul Timişoara. Mai știm că pe teritoriul satului, în punctul „Grădişte”, a fost descoperită o aşezare din mileniul VI î.Hr (paleolitic). Situl arheologic face parte din patrimoniul istoric naţional. Se știe și legenda înfiinţării satului care spune că doi păcurari muntenegreni au creat în jurul colibelor lor satele Stanciova şi Godenova (nume care se regăseşte în toponimia locală), dar și că aici se respiră cel mai curat aer din vestul țării. Nu e de mirare ținând cont că pădurea este foarte aproape de Stanciova.

Satul e majoritar sârbesc, cu tendinţă de echilibrare între populaţia de sârbi şi cea de români. Între 1718 – 1722, la Stanciova se aşază slavi, sârbi, proveniţi din Muntenegru. În 1852-1853 au fost aduşi colonişti slovaci din regiunea Trencsen. Slovacii nu s-au stabilizat şi cu timpul s-au răsfirat în alte sate slovăceşti precum Brestovăţ, Butin sau Nădlac. Între 1905 – 1907 s-au aşezat aici şi colonişti maghiari, circa 150 de familii. În 1925 au sosit circa 200 de români transilvăneni. În perioada interbelică a cunoscut o dezvoltare puternică, populaţia ajungând la aproape 2.000 de locuitori. Numele ei a fost pentru o perioadă unul puternic românizat – la 1924 se numea Stăneşti. După această perioadă a urmat un declin continuu. Acum mai sunt aproximativ 350 de locuitori.

În spatele acestor date se află povești uluitoare cu clanuri care s-au urât ani de zile, care s-au și omorât între ele, cu oameni dezrădăcinați și nedespăgubiți, dar și poveștile unor tineri care cred în comunitate și în spiritul civic. Acest articol este despre cum se împletesc aceste povești într-o singură comunitate, povestite de o „vinitură”, de o „hipsteriță” care crede că se mai poate face ceva bun într-un loc aparent părăsit.

Intrarea în comunitate

Teodora Borghoff este aici din 2001. Intrarea a fost foarte spectaculoasă pentru că venea cu idei de activism, de implicare în comunitate. Ea, împreună cu colegii ei de asociație, le-a explicat oamenilor din sat că nu mai vor să trăiască în oraș, ci la sat. Că și-au făcut curat în casele cumpărate în Stanciova, dar acum vor să facă ceva și pentru sat.

„La început s-a crezut că suntem o sectă. În plus, bunicul unui tip din asociație le spunea sătenilor că nepotul e normal la cap, că „au ei o idee așa că așa le-o venit lor și asta e”. După aia, maică-mea a venit cu același discurs de „copiii ăștia sunt ok, și noi, familia, îi sprijinim, au ei niște idei mai ciudățele probabil n-o să le iasă dar na, acuma n-o să ne punem contra lor”. După „sectă” am fost o sursă de resurse. Adică intrarea noastră în sat după ce am luat casa a fost extrem de pragmatică”, spune Teo.

Teodora făcea parte din Centrul de Asistență Rurală și astfel a creat o asociație și un grup de interes după chipul și asemănarea nevoilor din Stanciova.

Prima intervenție socială în comunitate…

… a fost repararea acoperișului școlii din sat. Jumătate de acoperiș era ars și pentru localnici era clar că o să devină o ruină. Oamenii spuneau că o să bage oile acolo și că o să dărâme totul. Atunci i-a întrebat ce trebuie făcut ca să salveze clădirea.

„Noi, copii de oraș fiind, aveam zero abilități. Nici nu știam cum se cheamă lăteții. Și am zis că trebuie să reparăm acoperișul școlii. Centrul are bani cât să acopere materialele, primăria trebuie să pună bani de transport și cineva din sat trebuie să facă reparația. Am lăsat pe umerii liderilor informali, ceea ce a fost o acțiune de încredere, dar și de vulnerabilitate. Eu nu cunoșteam oamenii din sat, nu știam cine putea să repare un acoperiș. Dacă ei îi conving să vină fără bani să muncească bine, dacă nu, nu. Și asta e, materialele alea o să stea acolo să se fure. Și munca a fost cu cel care a trebuit să convingă oamenii să nu se întâmple scenariul cel pesimist. Și a fost foarte fain că oamenii s-au mobilizat pentru asta și am reușit”.

Sătenii nu au simțit că intervenția tinerilor a fost brutală, pentru că țesătura socială era foarte destrămată aici. Oamenii se simțeau neputincioși. Încrederea pe care o au în ei e în funcție de cât pământ au și de cum arată casa lor.

„Ce s-a întâmplat aici: În anii ‘60-‘80 tineretul a fost dus la oraș să construiască fabrici și uzine, aici au rămas vârstnicii care au fost destul de chinuiți la CAP. Au venit oameni din alte zone ale țării și șansa sârbilor să-și recapete încrederea era ca ei să-și ia înapoi pământurile și să le lucreze. Procesul de retrocedare a fost deliberat îngreunat de autoritățile din Recaș timp de 15 ani. Oficial li s-or dat niște hârtii cu „voi aveți 3 hectare de pământ, dar nu se știe unde”. Deci totul a fost un mare blocaj. Iar noi când am venit în sat, era o atmosferă extrem de pesimistă, toată lumea, cu lacrimi în ochi, îmi înșira tot ce s-a distrus. Ăsta a fost contextul în care am intrat. Atunci când noi am început să reparăm acoperișul, a fost un act de altceva, am rezolvat ceva”, adaugă Teodora.

Țesătura clanurilor

Stanciova este un sat de sârbi. Comunitatea sârbă este extrem de strânsă și extinsă. Unii s-au mutat la Timșoara și locuiesc în aceleași blocuri din zona Soarelui. Copii lor merg la dansuri și se căsătoresc între ei. Au reușit performanța ca și la a treia generație de oameni plecați din sat, ei să se căsătorească între ei sau măcar cu sârbi. Poveștile sârbești sunt în mare despre plecarea și revenirea lor. Sunt aceia care au plecat în tinerețe sau părinții lor au plecat, au fost prin multe locuri și acum, cei care au spre 50 de ani, se reîntorc în sat. Vin cu experiențele pe care le-au avut și intră în conflicte interesante cu cei care au rămas.

„O mică anecdotă: Un nene la vreo 50 de ani și-a făcut plantație de mure și el spunea că atunci când venea în copilărie la porumb ura să sape și și-a jurat că dacă se întoarce la Stanciova el nu va mai da cu sapa. Acum plantația lui, după 3-4 ani, arată foarte bine. Și un bătrân din sat i-a zis: „dacă ar vedea bunică-tu s-ar întoarce în mormânt să te bată, cum să umpli tu câmpul cu spini?”, își amintește Teo.

Mai sunt „filierele de vinituri” din sat. Acestea cuprind patru populații.

Ciobanii din zona Sibiului care sunt stabiliți aici și care sunt foarte legați de Mărginime au făcut transhumanța acum 80 de ani. S-au întrerupt traseele și ei s-au stabilit în județul Timiș. E un fenomen cunoscut la nivel național și sunt clare satele din Mărginime cu satele din Timiș. Ei nu sunt atât de mulți, dar felul cum s-au integrat sau nu în sat spune multe. Felul haiducesc de a lua pământurile nefolosite i-a făcut pe ciobani să nu fie iubiți în sat.

Clanurile astea sunt foarte interesante. Sunt tot felul de legende legate de ele. Cică au fost foarte multe morți violente între clanuri.

Maramureșenii au venit, în general, să lucreze la crame. Sunt oameni harnici care au tot felul de aptitudini. Există în sat o poartă maramureșeană cu o sculptură impresionantă. Oameni pricepuți. Erau foarte săraci, iar unii munceau cu ziua. Fetele din familiile respective s-au dovedit a fi nevestele ideale pentru ciobanii muncitori care aveau nevoie de cineva care să facă brânza și să aibă grijă de oi. Mai țin legătura cu locurile natale, dar nu la fel de mult ca cei din Mărginime.

Moldovenii au venit tot la lucru, dar ei erau mai disipați, nu formau un grup. Familii care, în anii ’80, și-au luat lumea în cap și au plecat prin țară. E interesant cum și-au stabilit ei vetrele în sat. Înainte se tot mutau dintr-o casă în alta dar acum, de când s-au scumpit casele, au o problemă mare de locuire.

„Mai e valul hipsteresc de migrație. Aici mă regăsesc și eu. Noi am apărut prin anul 2000. Primii dintre noi am fost o gașcă de vreo 10 oameni. Din ăștia, ne-am stabilit în sat două familii, după aia am atras și alți oameni. Acum, de exemplu, e o familie care a locuit aici până când copilul lor a crescut și a trebuit să se mute la Timișoara. Dar mai fac naveta. Lângă ei sunt doi oameni care și-au lăsat joburile din programare și design și s-au mutat aici, după care, după un timp, s-au mutat brusc înapoi. Ea încă mai vine pe aici. Mai e un cuplu. El e flamand din Belgia. Și mai sunt.”

După acea primă intervenție în Stanciova, grupul hipsteresc a fost privit altfel. Paul, colegul Teodorei, a devenit educator în sat, Cristina, și ea din „gașcă”, e psiholog la Recaș, iar Teo a fost, oficial, agent de dezvoltare locală la Primăria Recaș, pe atragerea de fonduri europene. A reușit să atragă fonduri de la Crucea Roșie germană, donații, a pus apă curentă în sat, a mediat oamenii din sat cu primăria. Ei nu mai mergeau cu autobuzul la primărie miercurea, ci veneau la ea. A făcut dosare de pensii, subvenții de handicap, cereri, a facilitat contactul sătenilor cu piața de muncă, le-a trimis CV-urile la diferite firme. Acum sătenii au încredere în ea, se sfătuiesc și o respectă. Acum poate spune că face parte din comunitate. Și-a câștigat acest drept.

Atmosferă rustică de Crăciun

Echipa „Prin Banat” i-a făcut o vizită Teodorei chiar înainte de Crăciun. În bucătărie era cald și mirosea a prăjituri. Poveștile despre Stanciova au fost spuse „cu tâlc” la gura sobei. Soba pe care Teo o folosește să coacă pâinea cu maia. Soba în care, în fiecare an, coace fursecuri în cantități industriale pentru vecinii ei din sat. Fursecurile astea le făcea soacra ei, mama lui Thomas, la fiecare Crăciun.

„Acum Thomas le ronțăie fericit, iar eu mi-am creat un ritual”, spune zâmbind Teodora.


Poveste publicată inițial în cartea CĂMINE ÎN MIȘCARE.2017-2018.

Credit foto: Iulia Cotrău

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *