JURNAL DE TEREN

STANCIOVA

16.12.2017 – 17.12.2017

Ploua când am ajuns în Stanciova. Totul era îmbibat cu apă, bătea un vânt rece. Satul părea pustiu.

După 15 minute de stat la căldură am ieșit pe stradă și am decis să ne pierdem prin sat. Și poate să ne-ntâlnim cu niște oameni. Să stăm cu ei de vorbă. 

Am apucat-o pe-o stradă care urca lin, împreună cu Nico și Iulia. În capătul străzii, la o casă urcată pe pantă, se strânsese o grămadă de lume. Un nene stătea la colț fumând o țigară. Murise cineva. O sârboaică.

Ne-am așezat în răscruce așteptând cortegiul funerar care avea să coboare îndreptându-se spre cimitirul urcat pe-un delușor la intrarea din sat, aflat la mai bine de un kilometru depărtare. O femeie în galoși și cu batic în cap a venit și ea la răscruce, privind cortegiul. Doi preoți și mai mulți băieței îmbrăcați în alb au pornit spre cimitir, în spatele lor o dubiță cărând sicriul și vreo 50 de oameni îmbrăcați în negru venind după. Băiețeii purtau steaguri și cruci. Se hlizeau și țopăiau. Preoții cântau în sârbește. Sobri. Gospodi pomilui.

Femeia în galoși ne-a explicat că fuge la biserica românească aflată aproape ca să spună să tragă clopotele pentru moartă. La cea sârbească nu mai e nimeni care să tragă clopote. Cortegiul funerar era în dreptul nostru și l-am așteptat să treacă. Începuseră să bată clopotele și vântul șuiera printre case și frigul intra adânc în oase. Cerul era vânăt și umflat. Am intrat și noi în cortegiu, Nico băgându-se în vorbă cu o femeie.

Doamna era din Stanciova, dar trăise 38 de ani la Timișoara. Acum, aflată la pensie se întorsese acasă. Lucrase la Filty în toți anii de când plecase. Avea un apartament la Timișoara și casă părintească în Stanciova. Părinții muriseră, cel mai recent tatăl. Ne-a spus să vorbim cu un bărbat care se afla și el în cortegiu.

Ne apropiam de biserică și de cimitirul sârbesc, mergând pe șoseaua principală. Liniște și vânt și ploaie. Pe coama dealului niște copii priveau din iarba înaltă și uscată cortegiul venind încet pe drum. Am trecut pe lângă Teo, gazda noastră, care era lângă școală, împreună cu niște copii purtând căciuli de Moș Crăciun pe cap, împărțind pachete și cadouri prin sat. Ne-a făcut cu mâna în timp ce ne-am scurs pe stradă pe lângă ea.

Nico l-a abordat cu tupeu pe bărbatul indicat de doamna care lucrase la Filty. Milin Ilie Radoslav. Președintele Uniunii Sârbilor și proprietarul singurului magazin din sat.

Am ieșit din frig, intrând în magazinul lui Milin. E un bărbat bine făcut, cu o față rotofeie, ochi mari și căprui. Pare om serios. Folosește „prenume” referindu-se de fapt la „nume de familie”, dar nimeni nu-l contrazice. Ne spune că satul s-a fondat în 1457. Pare obosit. Stăm cu toții într-o cămăruță din spatele magazinului în care se află un fotoliu, o măsuță și-un fel de dulăpior în care sunt resturi de mâncare – niște bucăți de cârnat și o cutie de brânză topită. Fata lui Milin e la tejghea. Rămân fără pastă la pix și îmi cumpăr niște pixuri de la fată. E destul de îmbufnată. Și plictisită. Dar mă servește.

Milin se mai destinde, ne dă cadou o sticlă de răchie (el nu bea, e cu berea) și ne povestește despre sat, despre sârbi, despre Banațka Crna Gora, Muntenegrul Bănățean, despre ce-a fost și nu mai este. Satul e sărac, îmbătrânit și uitat. Tinerii pleacă, bâtrânii se-ntorc, nimic nu pare să meargă.

La un moment dat fata lui Milin intră să ne spună că „trece Englezu’ cu caprele”. Milin ne explică că-n sat s-a stabilit un belgian care și-a cumpărat două capre. Din ceva motiv sătenii îi spun Englezu’. Ne mai spune de caprele belgianului, despre cum și-a ridicat casă, despre străinii care vin vara să petreacă la casa belgianului, despre faptul că belgianul nu face nimic, dar nu pare să aibe probleme cu banii. Ridică din umeri. Nico și Iulia se duc după belgian și rămân să stau de vorbă cu Milin.

Îmi spune că erau trei frați – Stanko, Marko și George, care veniseră în 1457 să se stabilească în zonă. Așa a apărut Stanciova. Cele trei cartiere ale Stanciovei le poartă numele – Matița de la Marko, Gogenova de la George și Stanciova de la Stanko. Marko era fratele cel mai mic, Stanko cel mai mare. Îmi povestește despre râcile dintre maghiari și sârbi în perioada austro-ungară. Cum se luau la bătaie din cauza muzicii. Ungurii au plecat din sat. Și-au luat biserica cu ei. E în centrul Dumbrăviței acum. Au mutat-o bucată cu bucată. A rămas clădirea parohiei, urcată pe un vârf de deal, dar a ajuns în paragină.

Milin nu crede în viitor, spune că sârbii o să dispară. Mai sunt 300 de oameni în sat. Moldoveni, ardeleni și sârbi. Tinerii nu mai vorbesc sârbește. Școală în sat nu mai e. Stanciova e parte a orașului Recaș, dar asta nu ajută cu nimic satul. Singurii care au prosperat după Revoluție au fost ciobanii veniți din Mărginime. Dar nici ei n-o mai duc la fel de bine. E greu.

Ies afară în frig, îmi aprind o țigară și mă-ntâlnesc cu Teo care-mi arată clădirea renovată a școlii și proiectele pentru comunitate – un free-shop, o bibliotecă, camerele grădiniței. Ne urcăm în mașină și de pe drum luăm un bătrân care se proptește cu greu într-un baston, mergând spre casă cu o punguță de pomană după el. Gigea e foarte în vârstă și destul de pilit. Vorbește cu Teo tot drumul. Îi mulțumește pentru că l-a luat cu mașina. Bătrânul e în niște șlapi de cauciuc și șosete groase de lână. Are un fes șui pe cap. Ne oprim. Se ridică cu greu de pe bancheta din spate continuând să mulțumească.

– Bărbatu-tu îi băiat bun. Tomas îi băiat bun, mai spune Gigea și dispare într-o curte dărăpănată. Teo îmi spune că sunt vecini.

Ajungem acasă la Teo. Pe-nserat apar Nico și Iulia. Ne povestesc despre Jos, belgianul stabilit în Stanciova, un vest-european de 30 de ani venit la sat în România să se regăsească. Părinții lui Jos sunt bancheri în Bruxelles. Mama lui a venit să vadă cum trăiește. Poate e mai bine pentru el așa. A avut probleme mari cu consumul de substanțe de diverse feluri. Aici în Stanciova, e departe de orice fel de tentație. Și-a luat capre ca să-i țină companie. Sunt ca niște câini pentru el. Le ține în lesă. Nico l-a întrebat dacă se simte integrat în comunitate. Un pic, poate. Nu știe. El nu-i vizitează, nici ei nu trec pe la el. A învățatat limba și se descurcă.

Stăm la taclale, aflăm și despre Teo și cum a ajuns ea în Stanciova. La ea în bucătărie miroase plăcut a prăjituri și fum de sobă.

MARGINA

10.01.2018

Ajungem în Margina la Centrul Info-Turistic. Damaris și Mirela, cele două femei care sunt responsabile de Centru, ne primesc entuziasmate. Damaris vorbește mult, știe despre ce vorbește și pare foarte implicată. Mirela nu e așa vorbăreață la început, dar e la fel de pasionată de faptul că lucrează la Centru. Cele două organizează activitățile turistice de pe raza comunei Margina. Și pe raza comunei Margina se întâmplă activități turistice, de la plimbat cu cocia la luat masa la stâna Ciobăniței. Sau la mâncat la doamna Emilia din Coșteiu-de-Sus. Femeile implică oamenii din comunitate. Și turiștii vin.

Plec împreună cu Flavius să-l cunoaștem pe Sever, care e tâmplar, venit din Bistrița-Năsăud și stabilit în Margina. Sever e un om mic de stat, cu mâini mari și aspre, o mustăcioară simpatică și ochi veseli. Și vicleni. Ne povestește despre cum a ajuns în Margina, imediat după ce a terminat armata. Tot timpul a lucrat în lemn. A făcut profesionala la Reghin, unde a lucrat de toate, de la mobilă la viori. S-a căsătorit cu o localnică. Cei doi s-au cunoscut la fabrica de oțet din Margina. Sever are 48 de ani și e un adevărat workoholic. Nu și-a luat niciodată concediu. Lucrează non-stop. A fost plecat și-n Danemarca, dar nu i-a plăcut, era prea departe.

Ne arată atelierul lui. Majoritatea sculelor le-a recondiționat, le-a luat de la fier vechi sau le-a construit cu mâna lui, aproape de la zero. E un om modest, dar știe că e bun meseriaș. Tot timpul are comenzi.

Îi mulțumim lui Sever că ne-a primit și ne-ndreptăm spre Anca și Ale care sunt în vizită la familia Ceaușescu. O luăm prin Colonia Margina, pe o linie dezafectată de cale ferată. Totul pare uitat și lăsat pradă elementelor. Silueta clădirii fabricii, cu furnalele ei înguste se profilează la orizont, roasă de ploi, o coajă din care s-a furat absolut tot ce se putea fura.

Ajungem la familia Ceaușescu, Napoleon și Mărioara, un cuplu de învățători ajunși demult la pensie. În cameră sunt eu, Flavius, Ale și Anca. Doamna Ceaușescu stă pe o canapea lângă Anca. Domnul Ceaușescu stă într-un colț al camerei pe un scaun. În cameră e foarte cald, e plin de cărți și nostalgie. Mărioara și Napoleon vorbesc pe rând, sau unul peste altul sau completându-se unul pe altul. Despre viața lor când erau copii în interbelic, despre Rege, război, comunism. Despre cum comunismul i-a făcut oameni. Despre cum era să fii profesor la sat pe-atunci. Despre tabere, despre spectacole de teatru. Despre cum s-au chinuit să păstreze vie istoria Marginii, scriind mai multe monografii. Despre cum și-ar dori ca oamenii să nu fie uitați. Despre cum mulți au intrat deja în uitare, și ei le-au păstrat amintirea așa cum au putut în paginile monografiilor. Mâncăm prăjituri, bem bere și ne luăm rămas bun de la familia Ceaușescu.

Se lasă seara. Ne urcăm în mașini și mergem la Coșteiu-de-Sus ca să le luăm pe Nico, Iulia și Ana care au înghețat de frig așteptându-ne.

SINTEȘTI

11.01.2018

Pornim dis de dimineață, cocoțați într-o cocie trasă de două iepe – Mura și Carina. Trecem cu cocia peste un pod întins peste autostrada care încă se construiște lângă Margina. Mergem spre Sintești. Păduri, dealuri, liniște. De-a lungul drumului sunt copaci dărâmați de furtuna din septembrie care a făcut ravagii și-n partea asta de județ. După un gard de sârmă, o turmă de porci mangaliță ne privesc, molfăind tacticos. Trecem pe lângă o stupină.

Sinteștiul e mic, aranjat și pustiu. Ajungem la muzeul din sat unde ne așteaptă Emil Mert împreună cu fiul său Ciprian și cu Ionică Beșchiu, cioban și interpret de muzică populară.

Muzeul are trei camere mari și un hol de legătură. E plin de obiecte, de la arme și baionete, la obiecte tradiționale de menaj, războaie de țesut, ceasuri, radiouri de bachelită, sobe, mobilier și cărți. O ediție din 1915 a Psaltirii Bogate „tipărită în zilele preaînălțatului Împărat și Rege Francisc Iosif I” la Sibiu. În ultima cameră sunt instrumente muzicale – o orgă veche, tromboane, trompete, o mandolină. Pe un chimval spart se mai poate citi „Erstes und grösstes Musikinstrumenthaus im Banat, Timișoara Cetate, A. Braun”.

Pe o măsuță sunt livrete de militari din al Doilea Război Mondial, un „Carnet de văvudă de răsboiu”, cu numele eroului – Petru Ianculescu, dispărut la Klinski. Coperta e galbenă și cu modele albastru-galbene pe margini. Niște ostași albaștri atacă o cazemată profilată pe un răsărit de soare. Într-un trimestru al anului 1943 văduva Ianculescu primește de la Ministerul de Răsboiu 3372 lei.

În muzeul de la Sintești este și un colț al eroilor. Băieți cu mustăcioare firave pozând cu revolvere în mână îmbrăcați în uniforma armatei austro-ungare din Primul Război Mondial. Fețe grave sau zâmbitoare privesc direct în obiectiv, cu pipe în colțul gurii. Par niște copii care se joacă de-a războiul. În alte poze bărbați mai în vârstă, în uniformă de vânători de munte cu beretă, pregătiți să plece pe frontul de est în cel de-al Doilea Război Mondial.

Ciprian Mert îmi spune că în Primul Război Mondial din Sintești au plecat 42 și s-au întors 12. În al Doilea Război au plecat 84 și s-au mai întors 3.

Ne urcăm în căruță și ieșim din sat pe un drum de țară trecând pe lângă dealul Peșii. În copaci oamenii au improvizat platforme de pândă. Vara păzesc de-acolo câmpurile ca să nu intre noaptea turmele de mistreți în lanurile de porumb. Intrăm înapoi în Margina trecând pe lângă cimitir. În depărtare se vede silueta fostei fabrici de oțet, dominând orizontul.

ZORANI

11.01.2018

Suntem primiți de familia Codrea, un cuplu de pensionari. Nicu e din județul Brașov, Rodica e născută în Zorani. S-au întâlnit la fabrica de prelucrare a lemnului din Mănăștur. Au trăit la Timișoara, dar se gândesc să se întoarcă de tot în Zorani. Au recondiționat casa veche care fusese a unchiului Rodicăi.

Cei doi ne povestesc istoria Zoraniului, a părților mai bune și mai rele ale istoriei care a trecut în valuri peste sat lăsând în urmă ceea ce a rămas. Rodica strânge acte și documente, fotografii și amintiri. Are o altă imagine și impresie despre comunism și colectivizare, familia ei căzând de partea celor care nu au avut nimic de câștigat în urma schimbării destinului politic al țării după al Doilea Război Mondial.

Nicu și Rodica vor să construiască și să lase ceva în urmă viitoarelor generații. O moștenire bazată pe principii solide și sănătoase. Și muncă. Multă muncă. Ne povestesc despre cum i-a prins Revoluția la Timișoara și cum au trăit acele zile. Visează un alt fel de Românie și în ceea ce îi privește, au început deja s-o construiască la ei în curte.

CHARLOTTENBURG și TABĂRA BOGDA

12.01.2018-13.01.2018

Ajungem în Charlottenburg înainte de ora 10. Niște oameni stau în fața Poștei, care-i și clădirea școlii. Intrăm în vorbă cu Viorica. E venită în sat, e ucraineancă și nu prea știa să vorbească română. A învățat pe parcurs. Acum vorbește fluent, nici nu ți-ai da seama că nu-i din Banat.

Satul e liniștit, prea liniștit parcă. Nu mai sunt mulți oameni în el, ne spune Viorica. E curat, miroase frumos, niște copii se joacă pe lângă noi chiuind, dar în rest nu pare să fie nimeni pe stradă. Sau în case. Batem în mai multe porți ,dar nu ne răspunde nimeni. Nu știm dacă-i din cauză că acele case sunt goale sau pentru că cei dinăuntru nu vor să ne deschidă.

Mergem la Bogda și căutăm tabăra. Ajungem la ea pe un drum desfundat de țară, numai bun pentru tractoare. Cu un pic de noroc ajungem în tabără, aflată între două delușoare, în mijlocul unei pădurici. Locul e minunat, dar delapidat total, mâncat de timp și natură, călcat de hoți.

Ne întoarcem în Charlottenburg mai spre seară, urcăm în cimitir, mai batem în niște porți, dar nu ne răspunde nimeni. Până la urmă îl găsim pe Ciprian care spărgea semințe la marginea drumului privindu-ne. Povestim despre sat. Vorbește despre „Șarlota” sau în cel mai bun caz despre „Carlotenburg”, în niciun caz despre Charlottenburg. Nu prea cunoaște istoria satului. Iese și Ana, maică-sa, la stadă și stăm de povești. Ea-și aduce aminte de nemți, de cum era înainte. De cum oamenii se întâlneau, se vizitau și erau primitori. Înainte să plecăm, primim cadou ouă și brânză.

Coborâm în sat să bem o bere la bar. Sunt eu, Ana și Andu. Și Ramona, patroana. În rest, bărbații satului. O bere costă 2,50 lei. Înainte clădirea barului găzduia un restaurant – „Cerbul” – dar nu mai știe nimeni de el acum. O parte e ocupat de bar/ABC-ul satului, o altă parte de biserica penticostală la care nu prea vine nimeni.

În fața barului, în jurul ciotului enorm al unui dud tăiat care servește drept masă de bar, bărbații se uită ciudat la mine în timp ce-mi rulez o țigară. Unii șoptesc „marijuana” și-apoi glumesc zgomotos. Mă bag încet cu ei în vorbă și-n 5 minute suntem cei mai buni prieteni. Unii sunt români, alții etnici ucraineeni. Nemți nu mai sunt, doar Peter, dar Peter e bătrân și bolnav și nu e în sat. E plecat la fizioterapie la Timișoara. Dar dacă „moare Peter, moare satul”. Pare că lumea din jur s-a împăcat cu ideea sau nu-i prea pasă.

Sunt 7 bărbați tineri, până-n 30 de ani, și unul trecut de 50, un „țigan” după cum se auto-descrie Doru care deja s-ambătat și cere pe-mprumut unuia sau altuia, fie o țigară sau bani de încă o bere. Din când în când scoate din buzunarul de la piept o sticluță de Unirea și mai ia un șluc.

Băieții îmi spun că lucrează la Timișoara, unii în agricultură, alții prin fabrici, pe linie. Cei care s-au priceput pe jocuri la calculator sunt șoferi pe combine. Spun că satul e mort. Apare un domn, fostul vice-primar, cioban venit din Moldova în anii ‘60, pe când era tânăr. Stăm toți în cerc și râdem, se spun glume cu mai mult sau mai puțin sub-text. Fostul vice e încă lezat de felul în care a fost contestat de către cetățeni în timpul mandatului. Mă lipesc de Andrei și Ionuț, fiul doamnei Viorica, și povestim despre un loc numit Groapa Hoților. Ceilalți spun și ei povești despre tuneluri, în pădure la Charlottenburg, pe lângă tabăra de la Bogda, ducând la Lipova sau la Timișoara. Legende.

Apare un tip în cizme de gumă, pantaloni de trening și pulover, foarte bine făcut, cu trăsături de samoan. Se uită molcom la mine și dă mâna cu toată lumea. Cu mine inclusiv. Mâna lui e enormă. Dar ochii lui sunt un pic înceți, mi se pare. Mi se explică că e fratele geamăn al unuia dintre bărbați. Nu e o glumă. Cei doi nu seamănă absolut deloc între ei.

Ana și Andu intră și ei în vorbă. Cercul se sparge în cerculețe mai mici. Râdem și ne distrăm. Doru îmi explică metoda prin care se verifică dacă ai votat cu cine ai promis că votezi la alegeri. Râde și tot soarbe din sticluța de Unirea.

Andrei pare cel mai pornit împotriva situației politice din comună, care după el pare să gâtuie dezvoltarea satului. Spune că nimic nu e cum pare și oamenii se poartă foarte urât unii cu alții. E multă bârfă și invidie.

A doua zi ne întâlnim cu Andrei ca să ne ducă până la Groapa Hoților. Ajungem la una dintre porțile domeniului de vânătoare și-mi povestește cât de mult se vânează în zonă. Măcel. Totul se rezumă la bani. E dezamăgit și scârbit. Ne plimbăm prin pădure și ne povestește despre copilăria lui în Charlottenburg. Andrei e venit din Târgul Frumos, de pe lângă Iași, în anul 2000. Dar vorbește cu accent bănățean. Iubește locurile de pe lângă Charlottenburg. Nu le-ar da pe nimic în lume. Lucrează la Timișoara, dar stă în sat. Face naveta. Urmează să plece înapoi în Franța. Are de lucru pe lângă Montpellier. Dar s-ar întoarce să trăiască în sat. Dacă ar putea. Andrei are 22 de ani.

BOGDA

13.01.2018

Pe Florin nu știu dacă l-am agățat noi pe el sau el pe noi. Ieșise la stradă cu toporul în mână să spargă niște lemne în fața casei când l-am luat la întrebări. În 5 minute ne invita înăuntru la el.

Florin are 64 de ani, pensionat de boală, mutat de la Timișoara prin 2004, venit la Bogda să moară. Avea cancer sub-lingual, 50 de kilograme și i se mai dăduseră câteva săptămâni de viață. Dar aerul curat, laptele proaspăt, berea și optimismul l-au ajutat să trăiască încă 14 ani. Și optimismul nu l-a părăsit încă. Are un câine pe care-l cheamă Chițimiț și două pisici.

E un tip relaxat și jovial, fost inginer, cu accentul tipic al timișoreanului care a prins boema, terasele și joie de vivre-ul generației vechi de timișoreni. Ne spune că el e Öcsi din Fratelia și e un retired engineer. Evreu protestant și om al lumii, și-a dat o Honda Civic luată din Germania pe un camion de cartofi pentru comunitatea reformată din Fratelia.

E prieten cu popa ortodox din sat, tot avinitură din Timișoara și fost vecin din Fratelia. Crește găini pentru cei trei nepoți ai săi, merge la pescuit, iar vara e amfitrion, făcând chefuri cu vin și grătare pe terasa de deasupra garajului său.

Pentru el Bogda e o comunitate de expați de la oraș, care fug vara de noxe și căldură, mutându-se „pe vale” ca să se bucure de liniște și răcoare.

Se bucură că am stat cu el de vorbă. E un om singur, dar vesel și am petrecut cu el o „sâmbătă de povești” pe care eu pesonal n-am s-o uit prea repede.


Poveste publicată inițial în cartea CĂMINE ÎN MIȘCARE. 2017-2018.

Credit foto: Diana Bilec

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.