Pe vremea aia prindeau sârbii pe antena suită de unul în vârful unui siloz din Jimbolia.
Vedeau cristal.
De fiecare dată când Timofte mergea la Timișoara, se lăuda la rude că de la ei de la Jimbolia sârbii se prind fără purici.
La Revoluţie, Timofte se uita la un maraton de episoade din Dallas, dat de sârbi. Imagine ca-n Neckermann. A dat într-o pauză de reclame, din curiozitate, pe TVR.
Tocmai îl împușcaseră pe Ceaușescu și pe Proastă.
Imaginea era de un căcăniu spălăcit și plină de purici. Nici nu se vedea prea bine când îi împușcase. Purici mulţi, zgomot grămadă și două mogâldeţe șifonate înghiţite de norișori bolnăvicioși de praf. Timofte s-a plictisit înainte să caște, dând înapoi pe sârbi.
După chestia cu Împușcatul, eveniment pe care Timofte l-a receptat mai mult în treacăt, pentru că pe de o parte lucra din greu ca mecanic la CFR și, pe de altă parte îl cam durea în cot de politică, viaţa în Jimbolia a revenit la normal – linii de tren, câmpia Banatului, graniţa și TV-ul de la sârbi.
Pe-atunci marca era la putere.
Ageamiii vorbeau de dolari, cunoscătorii conversau în mărci germane. Se-ntâmpla micul trafic, într-un ritm mult mai relaxat de data asta, și lumea era mulţumită. Era liniște. Şi la români, și la sârbi.
Liniștea s-a deșirat încet la sârbi, ca un pulover din care cineva începe să tragă încet un fir ieșit din marginea unei mâneci, până când nu mai rămâne nimic. Apoi liniștea s-a spart ca un bol de porţelan scăpat din greșeală pe jos. S-a făcut ţăndări ca o farfurie.
S-au luat de la un meci de fotbal. Dinamo Zagreb contra Steaua Roșie Belgrad pe Maksimir.
13 mai 1990.
Lui Timofte nu-i venea să creadă.
Stătea holbându-se ca un bou cu un Bucegi cu filtru suspendat între buze în timp ce la teve, pe ecran, în imagine cristal, privea fără să priceapă cum ăia se băteau ca apucaţii. Ultrașii croaţi de la Bad Blue Boys contra sârbii de la Delije conduși de cel care avea să devină Arkan.
A început în tribune. S-au bătut cu scaune. Au aruncat pietre. Unii au scos cuţitele. Poliţaii au sărit să-i despartă și să-i liniștească. I-au liniștit cu bastoane și canistre de gaz lacrimogen. Galeriile au ajuns pe teren. Jucătorii celor două echipe stăteau pe teren și se uitau la ce se-ntâmplă, scărpinându-se în cap, neînţelegând absolut nimic. Apoi Boban a lovit un poliţist. Poliţaii au sărit pe Boban, jucătorii pe poliţai. Apoi s-au bătut jucătorii între ei. Au șters-o jucătorii la vestiare. Poliţia a tăbărât pe public. Ca la proști.
La Timofte acasă mai era cineva, lipit și el de ecran – trecut deja metaforic cu capul prin ecran, ajuns chiar dincolo de el – Boba, un sârb din Jimbolia. Bunicul lui Boba venise în Jimbolia din Muntenegru, de la Titograd, prin anii ’30.
– Ce fac ăștia mă?! îl întrebă Timofte după ce reveni cât de cât la realitate, uimit încă de calitatea imaginii.
– E de rău, zise Boba, ridicându-se încet, punându-și pachetul de Marlboro Roșu înapoi în buzunarul vestei de blugi și luând-o spre ușă. O să fie război, mai zise acesta, după care trântise ușa după el dispărând în noapte.
A mai trecut ceva timp. Timp în care Timofte și-a văzut de-ale lui – CFR, table la birt cu băieţii, politică ioc și filme din greu la TV.
Dintr-o dată, cam după vreun an, prin iunie 1991, își aminti de Boba. Avea chef să mai schimbe o vorbă cu el, să mai rupă niște sârbă, să bea niscaiva rachiuri, să vadă ce mai face, cum mai e. Pentru că erau amici și pentru că Timofte cam rulase toate cunoștinţele, fiind un animal social, dându-și seama că pe amicul Boba nu-l mai prinsese demult la un pahar de vorbă.
Timofte l-a căutat la lucru, dar Boba nu era de găsit. Nu mai știa nimeni nimic de el. A încercat la barul în care se întâlneau sârbii, dar barul era gol. Bătea vântul. Patronul mormăia că în curând avea să pună lacăt la cârciumă. Timofte a cerut o bere înainte să-și continue căutările, conștient că afacerile locale aflate la ananghie au nevoie de susţinerea comunităţii.
A încercat la un prieten, prin vecini. Tot nimic. Atunci a mers acasă la Bata, bunicul lui Boba cu rădăcini la Titograd.
– Unde-i? întrebă Timofte.
– La dracu, zise bătrânul Bata intrând înapoi în casă. Televizorul urla. Imagine Neckermann. În imagine tancuri, blindate și soldaţi. Slobodan Miloșevici și război.
Timofte nu și-a pus prea multe întrebări, căutându-și altceva de făcut și, în general, văzându-și de viaţă.
Din nou, nefiind prea tare preocupat de politică, Timofte a revenit la ale lui până când a ajuns într-o situaţie mai delicată. Situaţia fiind că ajunsese să datoreze niște bani – o sumă mică – doar că fiind genul de om care nu prea știa câteodată de glumă, datora suma asta mică într-o valută tare. În mărci germane. Cam 500.
Nu obișnuia să joace pe bani, dar în noaptea cu pricina ţuica intrase prea bine după bere ca să-și mai dea seama că s-a apucat să joace table cu niște traficanţi din Comloșu Mare care nu știau de glumă, doar de jocuri de noroc.
500 de mărci nu era cine știe ce catastrofă. Dar pentru salariul lui, care în minunata pereștroikă iliesciană gospodărită de apt numitul Votcăroiu, zisa remuneraţie emisă de stat către cetăţeanul Timofte se evapora mai repede ca o sticlă de Stolichnaya la ora prânzului într-un anumit cabinet al Ministerului de Finanţe, sau chiar la bufetul Camerei Deputaţilor, după obligatoria ciorbică de burtă (care ar fi fost problema în definitiv dacă s-ar fi consumat dimineaţa la micul dejun pe stomacul gol, sau la Intercontinental înainte de culcare?!); zisa remuneraţie devalorizându-se de prea multe ori într-un an, până când 500 de mărci germane ajunseseră să însemne până și leafa celui mai sărac și cinstit dintre cetăţeni pe câteva trimestre bugetare. Dar mai când venea vorba de Timofte care, bugetar fiind, s-a trezit dintr-o dată într-o economie inflaţionistă, orice ar mai fi însemnat și asta.
Așadar, Timofte avea o problemă. Dar după cum era genul de om parolist care-și plătea datoriile, era decis să se achite, urmând să găsească el o cale. Mai ales că tablagii din Comloșu Mare nu erau cei mai glumeţi, binedispuși sau indulgenţi interlopi de frontieră.
N-a trebuit să caute mult. L-a ajutat un prieten cu un pont.
Era război în Sîrbia. Deci n-a durat mult până când să existe lipsuri. Apoi s-a mai lansat în eter un cuvânt pe care cetăţeanul Timofte l-a prins din zbor – em-bar-go.
După o bere scurtă urmată de jumate de pachet de ţigări și încă vreo trei ţuiculiţe, un cetăţean binevoitor i-a explicat scurt prietenului Timofte cam care-i faza cu geopolitica, războaiele civile, cererea, oferta și sfânta marcă germană.
Război+embargo=lipsă. Lipsă=cerere. Cerere=bani. Bani=mărci. Mărci=ștergerea datoriilor. Totul era foarte simplu, mai ales când stăteau în gara Jimbolia la 5 dimineaţa, după o noapte de torpilare lejeră, așteptând să intre pe tură.
Ce se cerea pentru că era lipsă în Serbia? De toate, mai pe scurt.
Mai pe larg, printre altele, era lipsă de ţigări. Ţigările se plăteau bine. Un pachet mergea cu 2 mărci germane. După un calcul oarecum simplu, în timp ce se dregea cu a doua porţie de ciorbă în atelierul de locomotive, scrijelind cu creionul chimic pe hârtie de împachetat, Timofte spărsese în sfârșit codul aritmetic, socotind corect că trebuia să vândă 500 de pachete de Marlboro Roșu ca să facă destui bani cât să plătească datoria. Costa 1 marcă pachetul cumpărat de la cineva din Timișoara (luat pe datorie), 2 să le vândă la sârbi.
Deci, ca să facă 500 de mărci profit și să stingă datoria, trebuia să vândă de 1000 de mărci. Îi vâjâia un pic capul, dar până la urmă calculele erau corecte. Faptul că avea să intre niţel în gaură cu benzina era acceptabil. Cât despre posibilitatea de a exista riscul să îi confiște grănicerii marfa la graniţă, sau să treacă, dar să dea peste un cumpărător care să nu-l plătească, Timofte pur și simplu refuzase din start să ia astfel de aspecte în considerare.
Timofte nu era prost, dar din ceva motiv se lipise de el genul de noroc cel mai des întâlnit la proști și începători.
Pe scurt, a ieșit bine.
A reușit să-și plătească datoria și să se lipească de o afacere.
Băieţii de la Comloșu Mare, chiar dacă serioși, nu prea mărinimoși când venea vorba de cuvinte mari (și complicate) sau gesturi de afecţiune publică, au schiţat totuși apreciere pentru Timofte. Unu la mână, după cum explicase cel mai vorbăreţ dintre băieţi, pentru că își plătise datoria înainte de termenul limită, și doi la mână, pentru că o făcuse în felul în care o făcuse, trecând graniţa ca prin brânză, fără pile și relaţii, din noroc pur, împins de la spate de o inconștienţă care frizase prostia.
Oricum băieţii realizaseră repede că Timofte avea potenţial. Arbora genul de inocenţă și emana o serenitate asociată sfinţilor. Avea o faţă onestă și muncitoare, iar Trabantul lui rablagit trecea neobservat chiar și de cel mai rodat grănicer – român sau sârb – chit că mașina cu pricina putea trece lejer 1000 de pachete de Marlboro Roșu peste graniţa unei ţări care se descompunea bucată cu bucată.
Fără să-și dea seama, Timofte era traficantul ideal, genul de traficant care, fără s-o recunoască, băieţii din Comloșu Mare și-ar fi dorit să fie, știind că n-au cum să atingă niciodată astfel de culmi ale excelenţei.
Devenise un fel de mascotă. Şi ajunsese să-și rotunjească binișor veniturile din ceea ce, avea să afle după câteva luni cetăţeanul Timofte de la teve, ajunsese să fie numită de către unii „tranziţie”.
Din nou, Timofte nu-și puse întrebări legate de zisa „tranziţie”, în sensul în care nu știa prea bine nici dinspre ce spre ce se tranzita, nici înspre unde, dar până la urmă el nici nu prea le avea cu politica; chiar dacă ajunsese să tranziteze graniţa destul de des, preferabil pe la Lunga spre Nakovo, unde grănicerii picoteau în pichetul scheletic, despieliţaţi de vântul câmpiei.
Timofte n-avea ambiţii mari, dar pentru că dintr-o dată putea să câștige lejer o sumă onorabilă de bănuţi, omul a început să se gândească la viitor. S-a pus serios pe treabă, rugându-se ca războiul să dureze cât mai mult.
După cum îi spuse un prieten – amic de pahar, care le avea cu politica – Timofte află că din punctul de vedere al politicii mondiale, războiul civil care izbucnise în ceea ce acum se numea dintr-o dată (neoficial) Fosta Iugoslavie avea să dureze binișor.
– Potrivit de mult, zise zâmbind și dând din umeri amicul de pahar al lui Timofte, mai comandând una.
A muncit pe brânci. În timpul săptămânii lucra la CFR, iar de vineri noapte până duminică dimineaţă lucra la embargo. După un an s-a mutat de la ai lui din curte, cumpărându-și o casă. Era micuţă, dar avea o grădină mare, lucru care-i plăcuse nespus de mult neveste-sii.
Grănicerii îl plăceau și-l lăsau să treacă pentru că era prietenos și le aducea tot timpul câte un termos cu ceai cald, și le lăsa din când în când câte un cartuș de Marlboro Roșu, sau mai multe.
Traficanţii din Comloșu Mare, din cel Mic sau din alte părţi de-a lungul frontierei cu Sîrbia, care erau la începutul carierei, veneau la Timofte acasă ca la Mecca, cerându-i sfaturi, punându-i întrebări sau doar venind să-l vadă, tăcând mâlc și așteptând să-l atingă, asemeni unei moaște, strângându-i mâna în speranţa că simplul contact cu beatificul mecanic ceferist devenit traficant avea să-i binecuvânteze cu același noroc aducător de profit.
Traficanţii mai mari îl priveau cu admiraţie și-l tratau cu deferenţă cuprinși de un simţ aproape extrasenzorial legat de poziţia specială a lui Timofte în Univers, pătrunși de o evlavie ce se învecina aproape inconștient cu frica. Dacă Timofte le-ar fi cerut un favor, oricât de exagerat, de imposibil de îndeplinit sau chiar periculos, marii traficanţi s-ar fi dat peste cap încercând să-i facă pe plac. Dar Timofte n-ar fi făcut niciodată așa ceva, pentru că nu era genul. Era mulţumit, vesel și liniștit. Lumea era frumoasă și toate mergeau uns.
Apoi cineva l-a rugat să fie naș de cununie.
Poate dacă ar fi refuzat, lucrurile ar fi stat altfel. Dar Timofte nu era genul de om care să fie în stare să refuze.
S-a întâmplat așa: trebuia să facă 5000 de mărci repede. Dacă ar fi trecut ţigări, i-ar fi luat o lună. N-avea o lună. Avea două săptămâni, pentru că din nou, zisese „da” după o noapte de băut viteză urmat de o ștafetă cu obstacole până la langoșeria din gară. Şi nu era vorba numai de proaspetele îndatoriri de naș – plătit popă plus dascăl, cadou pentru miri, răscumpărat mireasa etc. Mai era și nevastă-sa, care urma să devină nașă pentru prima oară. Coaforul, dar mai ales echipamentul de nașă, care costa scump, trebuia de asemenea plătit. Repede.
Timofte, nefiind genul de om care să se demoralizeze, fiind optimist din fire, a întrebat pe unde știa și el, de la alţii mai mari și mai cunoscători (care din nou, ar fi făcut orice pentru el), ce se plătește bine peste graniţă.
N-a durat mult și a primit răspunsul căutat:
– Tigăi și oale de fontă sau de inox, a venit răspunsul. Cele mai căutate sunt tigăile Tefal.
Timofte auzise de aceste tigăi, ba mai mult, avea o rudă la Timișoara care le comercializa. După o zi întreagă de calcule aritmetice, pauze mici care asigură mari succese și mai mulţi litri de cafea care să-l scape de mahmureală și să-i ungă bine rotiţele, Timofte găsise în sfârșit formula câștigătoare, pregătindu-se să facă drumul cu marfa care avea să-i asigure capitalul pentru a putea fi cel mai bun naș dintre toate felurile de naș care putea să fie.
Vroia să termine totul dintr-un singur transport, așa că a închiriat o mică remorcă pe care a umplut-o vârf cu tigăi Tefal, acoperindu-le cu o copertină de doc legată cu sfoară de structura metalică a remorcii.
Era o noapte de vineri rece în anul 1993 când Timofte a trecut graniţa sârbească în Trabantul care trăgea după el o jumătate de tonă de marfă de contrabandă, tigăi Tefal care pe piaţa neagră din Serbia valorau pe atunci mai bine de 10.000 de mărci germane sau câteva sute de miliarde de dinari (datorită fenomenului, auzit de Timofte, dar neînţeles niciodată prea bine, denumit devalorizarea monedei). O mică avere.
Trebuia să treacă de Kikinda și să apuce un drum lăturalnic.
Era o noapte fără lună și stele. Beznă peste tot.
Casele, strada și lumea erau afundate în întuneric. Oamenii respectau starea de asediu. Timofte, pentru prima oară în atâtea drumuri, realiză dintr-o dată că așa arată o ţară în care e război. O ţară cuprinsă de întuneric.
Sârbii stinseseră luminatul stradal sau poate pur și simplu curentul căzuse din nou, sau poate veșnic, dacă americanii bombardaseră iar (pentru a câta oară oare?) centrala de curent de la Novi Sad.
Oricum pe Timofte îl luară dintr-o dată fiorii și își stinse farurile de frica bombardierelor. Era o prostie, ce treabă ar fi avut niște avioane supersonice cu un Trabant rablagit?!
Timofte se mai liniști în timp ce conducea molcom pe drumul de ţară spre locul de întâlnire.
Se opri în răscruce, dându-și seama că era aproape. Ieși din mașină ca să-și mai întindă picioarele înţepenite de frig și oboseală.
Din ceva motiv pe care nu și-l putea explica, simţea ceva în stomac. Nu i se mai întâmplase niciodată.
Îi se făcu dintr-o dată frică.
Își aprinse o ţigară când auzi cizme scrâșnind în praful drumului, undeva în întuneric.
– Ko ide tamo? veni o voce răgușită spre urechea lui Timofte, zgâriindu-i gândurile și înlemnindu-l. I se păruse că aude clinc-clancul unui închizător de Zastava sârbească. Făcuse și el armata, și chiar dacă el o făcuse cu un AKM în braţe, sunetul de glonţ pe ţeavă era același, indiferent de varianta de Kalașnikov folosită.
Timofte ridică instinctiv braţele deasupra capului.
– Rumunski švercer, murmură Timofte, abia mai putând să-și ţină dinţii în gură de la tremurat, simţind ţeava rece a Zastavei împungându-l între umeri.
– Lopov! Sjebaćemo te! veni răspunsul, urmat de un bocanc în șale care-l dărâmă pe Timofte, dându-l cu faţa de praful drumului. Ţeava Zastavei se proptise într-una dintre tâmplele sale. Simţea gust de sânge în gură.
– Tefal tepsije, tefal tepsije, mai reuși să scâncească Timofte, arătând spre remorca legată de Trabant.
– Oooo! Tefal! hăhăi unul dintre soldaţi care mirosea a transpiraţie, ţigări și lubrifiant de armă.
Cineva scobi cu vârful bocancului în pântecul lui Timofte, împungându-l tare și întorcându-l cu faţa în sus. Săracul om se zvârcolea pe spate ca o ţestoasă, fiindu-i aproape imposibil să se ridice. Trei feţe murdare cu ochi strălucitori îl priveau sub lumina unei lanterne aprinse de un al patrulea pe care nu-l vedea, fiind doar o voce în noapte.
– Tu ești ăla cu tigăile? veni vocea din întuneric ca o izbăvire.
Lui Timofte i se păru că recunoaște vocea, dar nu era în stare să răspundă, cuvintele blocându-i-se undeva în gâtul înţepenit de frică. Reuși totuși să dea din cap în semn de confirmare.
Bărbatul care ţinea lanterna și vorbea românește fluieră prelung. Se auzi un motor mare și greu huruind în noapte, două faruri tăind bezna la câteva sute de metri, iar camionul militar venea acum spre ei, șerpuind ca un monstru, până când ajunse în răscruce.
Cineva aruncă un plic gros pe pieptul lui Timofte, iar soldaţii începură să descarce remorca și să urce tigăile Tefal în camion.
Timofte era încă buimac, întins pe spate, paralizat de frică, în timp ce ceilalţi își vedeau acum de treabă, ignorându-l.
– Nu le-o lua în nume de rău, zise vocea. Așa glumesc băieţii. S-au plictisit de atâta război. Necunoscutul suspină și Timofte îl auzi aplecându-se spre el.
Dintr-o dată văzu faţa lui Boba deasupra lui. Boba părea că nu-l mai recunoaște. Timofte abia îl mai recunoștea pe Boba – faţa lui se subţiase și se ascuţise. Ochii îi erau goi și privind în ei Timofte avea impresia că privește în niște puţuri fără fund. Fostul amic mirosea ciudat. Lui Timofte i se ridică părul pe spate.
– Vrei o ţigară? întrebă Boba.
Timofte clipi și Boba îi înfipse o ţigară între buze, aprinzându-i-o. Timofte trase, înecându-se cu fumul și ridicându-se încet în capul oaselor.
– Ce mai faci? îl întrebă Timofte pe Boba.
Boba nu răspunse, privindu-l doar adânc în ochi și dând din umeri, ceva ca un grohăit ieșindu-i din nările dilatate odată cu fumul albăstrui al ţigării.
Fumară în liniște pe când soldaţii terminară de încărcat tigăile. Camionul se întoarse în răscruce, gata de plecare, înapoi spre Novi Sad. Boba se urcă în camion.
Neputându-se abţine, Timofte întrebă:
– La ce vă trebuie toate tigăile astea?
Boba se uită spre el și scuipă răspunsul:
– Le topim ca să facem gloanţe și grenade din ele.
– Auzi, Boba? se încumetă Timofte.
– Boba a murit la Prijedor, împușcând copii mici în cap pentru gloria poporului sîrb. Eu sunt fantoma lui, mai zise acesta râzând găunos în timp ce camionul demara cu un răget, tigăile Tefal cloncănind cu zgomot în remorca enormă acoperită de pânză, troncănind pe drumul de ţară și dispărând în noapte.
Timofte a luat plicul, s-a urcat în mașină și a plecat acasă unde n-a putut să doarmă timp de o săptămână și n-a scos o vorbă mai bine de o lună.
Apoi, după un bombardament metodic aplicat ficatului său cu alcool de cea mai proastă calitate, ca o caznă suferită de un sfânt căzut în păcat, urmat de trei zile de mahmureală cruntă, Timofte s-a decis să-și bage direct piciorul în embargouri, tranziţii, politică și viaţă. Şi-a vândut casa și Trabantul, a dat toţi banii săracilor și a plecat în Germania. Fără să spună nimănui nimic. Nici măcar neveste-sii care s-a trezit pe drumuri, fără soţ, însă cu un echipament de nașă care a costat peste 1000 de mărci. Şi cu un permanent care a mai rezistat încă trei luni după eveniment.
Nimeni nu mai știe nimic de Timofte.
S-a uitat și embargoul.
A rămas doar graniţa și vântul urlând aiurea prin câmpie.
Poveste publicată în cartea CĂMINE ÎN MIȘCARE. 2019, seria Povestiri din tărâmul nimănui, de Andrei Ursu. Credit foto: Diana Bilec
🎧 Ascultă povestea TIGĂI TEFAL BLUES, citită de Ionuț Marian Pârvulescu, actor la teatrul independent timișorean Auăleu, în cadrul proiectului-extensie Cămine în staționare (2020):