Zburase de pe bancheta tare de lemn, lovindu-și spinarea de perete, scurgându-se odată cu lumina zilei care începea să dispară de pe mucavaua ieftină a compartimentului, topită încetul cu încetul de căldură.
Trenul alunecase îndelung peste șine și dintr-o dată îngheţase, încercând să se oprească din mers asemeni unui nebun care nu-și mai simte demult picioarele, rătăcind și urlând prin pustie; și el încă visa pe sub pleoape avioanele trecând peste un cer pictat de cineva în culorile pereţilor de mănăstire, într-un albastru al ochilor de sfinţi.
Auzea în urechi zumzetul motoarelor și vedea siluetele bombardierelor americane și englezești și sirena urla, tăind gândurile oamenilor în două. De jos, avioanele păreau a fi muște sau bondari și el se visa în cabina de ochire a unuia dintre ele, privind lumea de sus cu ochi de insectă, văzând oameni mișunând prin dispozitivul de ochire, oameni mișunând ca furnicile de mici; și apăsase butonul știind că burta avionului se va deschide, și-și amintea cum odată, copil fiind, ninsese cu hârtie peste orașul copilăriei lui. Şi pe hârtiile așternute peste oraș și peste străzi și case și oameni, scria frumos cu litere mari: „SEVERIN ORAŞ FRUMOS, SÂMBĂTĂ TE-NTORC PE DOS!”; și o bufnitură seacă îl trântise pe podea scoţându-l din vis și aruncându-l înapoi în realitate.
Locomotiva pufăia greu în câmpie. Pentru o clipă fumul de mangal linsese geamul compartimentului, pe care-l crăpase înainte să adoarmă. Fuioare lungi și negre intraseră încet, mângâind pereţii scorojiţi, ieșind repede și răspândindu-se undeva spre orizontul care începea să fie înghiţit încet de beznă.
Începu să tușească în timp ce urechile încă îi ţiuiau de la zgomotul frânelor, oprind șarpele de metal în care se cuibărise cu două zile în urmă, încercând să ajungă acolo unde fusese trimis. Plecase de la București cu coada între picioare. Dar ce fusese nu mai era și ce era să vină se lăsa așteptat în timp ce el se găsea undeva în mijlocul nimicului, în câmpie, undeva în Banat, într-un tren care se oprise brusc, făcând roţile de oţel să scrâșnească și să scuipe scântei peste pământul crăpat.
Scoase capul pe geam atunci când auzi voci. Soarele coborâse, intrând în pământ, și totul părea că urmează să ia foc.
Cineva se certa cu altcineva și înjurăturile erau rusești.
Își luă raniţa, ieșind din compartiment și coborî scările vagonului. Locomotiva sângera fum, iar vântul stătea.
Era cald.
Lângă locomotivă, mecanicul, fochistul și conductorul se înjurau copios cu un individ scund îndesat într-un combinezon negru. Pe șine stătea un T34 rusesc cu o șenilă ruptă. Şinele erau distruse iar mecanismul roţilor de tanc fusese făcut bucăţi. Nimeni nu mai pleca niciunde.
Trenul era lung și se înnegrea cu fiecare nouă clipă care trecea, având să fie în curând înghiţit de întuneric de la cap la coadă, în timp ce rusul părea că luase foc de la ultimele raze de soare ale zilei.
Fochistul își dădea palme peste cap în timp ce mecanicul și conductorul încercau să dialogheze cu tanchistul într-o rusă stricată presărată cu semne și înjurături românești. Rusul tăcea, privindu-i și pufăind o mahorcă, obosit și fără chef. Ceilalţi tanchiști ieșiseră afară și ei ca să-și întindă încheieturile, iar acestea se puteau auzi pocnind sec în tăcerea care se lăsase dintr-o dată.
Era clar că n-avea cum să mai ajungă până acolo unde fusese trimis. Ceilalţi nici nu-l băgau în seamă.
Fusese singurul pasager al trenului. Pesemne că uitaseră de el. De altfel, nici nu era prea sigur că știuseră vreodată că-l căraseră atâta drum, pentru că nimeni nu se sinchisise să-l întrebe ceva sau să-l mai caute după ce le arătase hârtiile. Acceptaseră cu toţii că era acolo în vagon, sau că dispăruse după ce-l văzuseră prima oară, înghiţit ca o vedenie într-un vis care pleacă de sub pleoape după ce clipești; mai departe de atât nimeni nu-l întrebase mai nimic, dorind să uite și să creadă că nici nu existase de fapt. Se-ntâmpla atunci când cărai după tine hârtii de drum semnate și parafate de un colonel de Securitate. Dac-ar fi știut ei ce-nsemna de fapt așa ceva. Dar nimeni nu-și punea astfel de întrebări. Era mai sănătos să dai din umeri, să taci din gură și să-ţi vezi de treabă.
Asta-i spusese și colonelul Fulga atunci când îi înmânase ordinele de marș după finalizarea anchetei:
– Dacă te-ntreabă cineva ceva despre toată chestiunea, atunci dai din umeri, taci din gură și-ţi vezi de drum. Acuma, marș!
Şi așa plecă el de la București, lăsat în pace, eliberat din funcţie și trimis la mama naibii în Banat unde bântuiau doar trenuri goale, formaţiuni de blindate rusești și vântul în câmpie.
La tren nu mai era de stat. Căzuse și noaptea peste ei ca un capac, iar rușii fumau tăcând mâlc în timp ce-și întindeau o sticlă. La scurt timp li se alăturară și conductorul, fochistul și mecanicul.
Se gândi să-i salute de rămas bun:
– Eu mă duc, le spuse el, dar ceilalţi nu spuseră nimic, sau poate că nu știau ce să spună, sau poate că le era frică să răspundă întunericului care dintr-o dată le vorbea.
Erau vremuri ciudate și triste. Dar nimeni nu-și punea întrebări. Era mai sănătos așa. Oricum n-ar fi știut cum să facă dacă ar fi primit și înţeles răspunsul. Sau poate că știau fără să mai fie nevoie să se-ntrebe. O simţeau undeva adânc în ei și frica le-ncleșta gura, punând lacăt gândurilor, lăsându-le minţile să mișune în noapte pe picioare de gândăcel, nelăsându-i să doarmă, forţându-i să viseze cu ochii deschiși o realitate care nu mai era a lor, dându-le insomnii care îi lăsau cu obrajii supţi și copţi de cearcăne, asemeni unor copii somnambuli. Cu toţii pierduţi undeva departe de casă. Nimeni nemaiștiind drumul înapoi.
Habar n-avea încotro s-o ia.
O tăie așa de nebun prin câmpie cu raniţa în spate. Se gândi să scoată lanterna, dar la scurt timp începură să apară stele și vedea destul de bine pe unde merge.
Mergea prin nimic sub un cer peste care lumina explodase într-un șuvoi de spumă albă ca laptele, și el se plimba pe sub galaxii ascunzându-și faţa în gulerul vestonului, călcând obosit prin praful câmpiei.
Luna îl privea mare și argintie, luminând totul într-un albastru care-l neliniștea, în timp ce căldura zilei ieșea din pământ, undeva în depărtare ridicându-se ceva ca o ceaţă ce lui îi amintea de fantome și povești cu strigoi, dar era prea obosit și sătul ca să mai aibă timp și de frică.
Îl apucaseră gândurile, sărindu-i în cârcă ca o gloată de draci ieșită din crăpăturile arse de soare ale câmpiei prin care călca, simţind sub bocanci buruienile uscate și ajunse aproape cenușă. În faţă văzu albia secată a unui râu, mai mult o zgârietură trasă cu unghia sau cu un beţigaș de un copil plictisit prin carnea uscată și veche a lumii, și gândurile nu-i dădeau pace, prinzând parcă glas, devenind șoapte intrate în ureche odată cu vântul nopţii care se puse să bată făcând ierburile și buruienile câmpiei să foșnească.
Atunci îl văzu pe băiat, de cealaltă parte a râului care nu mai era, privindu-l pierdut cu ochi ca niște găuri în pământ.
– Ce cauţi aici? îl întrebă pe băiat.
– Dar tu ce cauţi? îi răspunse acesta deși buzele nu i se mișcaseră deloc, băiatul unduindu-se ca o vedenie între razele de lună, lingând pereţii de ceaţă care se apropiau. Ochii băiatului se-aprinseră deodată, pulsând, și călătorul își feri faţa de vedenie așteptând să fie topit de lumină.
Clipi, trezindu-se în ceaţă. Nemaiavând de ales, scobi în raniţă după lanternă și o aprinse încercând să nu se gândească la ceea ce tocmai văzuse, forţându-se să nu creadă ceea ce simţea ca fiind adevărat – că înnebunise.
Că băiatul era mort, asta era sigur. O constatase și comisia de anchetă, dovezile erau acolo. Băiatul se-mpușcase în cap cu un pistolet de 9mm.
– Vina, tovarășe, nu o purtaţi dumneavoastră, îi spusese Fulga părintește, înștiinţându-l că nu va fi pus sub acuzare, dar că nici n-avea să mai rămână pompier militar. Zâmbiţi, tovarășu’! Putea să fie și mai rău, mai zise Fulga înfigându-și un BelomorKanal cu filtru între dinţii care-i rânjeau pătaţi de nicotină. Lumea asta nouă care se construiește n-are nevoie de caractere lașe, mai spuse colonelul suspinând în timp ce respira fum albastru, lăsându-se învăluit ca de o aură în biroul mic și îmbâcsit care mirosea a transpiraţie bărbătească, a parfum ieftin și a frică.
Pe perete, peste petliţele albastre cu stea roșie ale uniformei colonelului de Securitate, tronau, deasupra fiecărui umăr, Tovarășul Stalin și Tovarășul Dej, frumos înrămaţi, veghind construcţia temeliilor noii lumi clădită din fel și fel de acte, ordine de drum, liste cu arestaţi și note informative care circulau în șuvoaie ce miroseau a tuș, creion chimic și sânge prin mici birouri aflate în demi-solurile unor case din București.
– Lumea se schimbă, spuse Fulga după câteva clipe de tăcere care păruseră că ar fi fost în stare să înghită epoci. Iar cei care nu pot concepe n-au ce căuta în ea. Zâmbiţi. Totul este bine.
Dar nimic nu era bine. Simţea că înnebunise. Şi lumea înnebunise odată cu el.
Îi venea să plângă, nemaiștiind cum să iasă din ceaţă. Începuse să strige fără să-și dea seama:
– Ajutor! M-am pierdut!
Şi înapoi venea doar răspunsul câmpiei, îngânându-l printr-un ecou:
– …ierdut, …dut…, …ut…
Ţipă în continuare. Până când nu mai putu să ţipe. După care ţipă din nou. Fără să-și dea seama, dintr-o dată începuse să urle. Şi urlă până când i se păru că reușise să amuţească ecoul cu urletele sale.
Pentru o clipă se așternu tăcerea peste câmpie.
Apoi vântul începu să bată iar lin, mișcând ceaţa. Călătorul se opri din urlat, căzut în fund, privind tâmp un gol care începuse să se surpe în ceaţă. Lumina lanternei începuse să pâlpâie și călătorul începuse să vadă ceva.
Era ceva ca un tunel și el era rămas fără glas, atunci când până la urmă reuși să-și șteargă lacrimile, să-și sufle nasul și să se ridice de-acolo unde era căzut. Tunelul era lung și întunecat. Nici urmă de lună sau de stele. Clipi, încercând să-și obișnuiască ochii, văzând că lumina lanternei nu mai era în stare să taie bezna. Apoi lumina lanternei se stinse. Sau poate că el stinsese lanterna fără să-și dea seama, ascultând cine știe ce gând care-i răsărise-n minte.
Se uita la golul apărut în ceaţă.
Cineva nevăzut îi croise o cale, și călătorul se gândi din nou la arătarea pe care-o văzuse de cealaltă parte a râului secat, undeva în tărâmul nimănui.
Calea unduia prin ceaţă și prin beznă, dar călătorul nu era convins c-ar trebui să se urnească. Ar fi putut să rămână acolo până la dimineaţă.
Şoaptele însă începuseră să-i dea iar târcoale urechilor, răsărind de printre buruienile și uscăturile câmpului, ridicate odată cu vântul care prinsese glas.
Tunelul începuse parcă să tremure și, pe când călătorul privea întunericul, i se păru că vede un licăr de lumină.
Păși fără să-și dea seama și continuă să pășească pe când licărul creștea iar tunelul și ceaţa începuseră să se topească, intrând înapoi în pământ, alăturându-se celorlalte vedenii care scăpaseră pentru o clipă din tărâmul celor care nu se mai întorc.
Cineva aprinsese un foc în pustie și bărbatul era acum sigur că nu-i vedenie. Ceaţa dispăruse cu totul iar câmpia era iar acoperită de lumina stelelor și a lunii. În depărtate, în miezul întunericului, se vedea lumina gălbuie aruncată de flăcări printre trunchiuri de copac. Vântul începuse să bată cu putere dintr-o dată, aducând nori peste cer, iar bărbatul se apropia tot mai mult acum, observând umbrele aruncate de focul mișcat de vânt. Văzu copacii luminaţi de văpaie, de parcă cineva tocmai aruncase o găleată de benzină peste flăcări.
Păduricea explodase brusc în faţa ochilor lui, luminând orizontul, înghiţind pentru o clipă întunericul, strălucind într-o lumină roșiatică care se domolea acum, încetul cu încetul.
Se opri în faţa păduricei, simţind miros de benzină și ţuică, auzind glas de oameni și sunet de muzicuţă, vioară și acordeon.
Nici nu știa ce să creadă.
Era mai mult ca un bâlci. Scaune goale cu tapiţerie roasă sau arsă cu mucul de ţigară, și o masă doldora cu resturi de mâncare, pahare pe jumătate pline cu vin roșu din marginile cărora se părea că cineva mușcase, și tot felul de veselă murdară stăteau sub un tei înalt și bătrân.
Un foc mare lumina scena dintr-o groapă scobită mai mult în scârbă cu lopeţi de tranșee și târnăcoape aruncate cât colo în mijlocul unei alei pavate, printre pietre de pavaj scoase din lăcaș, zvârlite aiurea într-un concurs de aruncare jucat de niște uriași beţi care dispăruseră demult de pe faţa pământului; cutii de lemn goale, sparte, rupte, folosite ca lemn de foc, bucăţi de mobilă și cioburi. Rame vechi de tablou stăteau stivuite într-o parte lângă un gogoloi de pânze pe care cineva le folosise drept cârpe cu care să se șteargă la fund.
Ghivece mari de flori stăteau sparte peste tot, pământul vărsându-se din ele. Florile fuseseră rupte și împrăștiate. Unele ghivece, i se părea, purtau urme de gloanţe.
În foc ardeau cărţi. Multe cărţi. Nu văzuse atâtea cărţi la un loc în viaţa lui. Şi nu știa că puteau să dea atât de multă căldură.
Cineva aliniase niște statui la ceva depărtare de foc. În spatele statuilor observă conacul spre care ducea aleea pavată. Era căzut cumva în penumbră, de parcă lumea se rupea în două, una dintre părţi – cea întunecată – alunecând spre altceva, acolo unde nu mai putea pătrunde lumina cărţilor care ardeau.
Văzu niște forme mișcându-se frenetic în faţa conacului, auzi câteva chiote, spre el venind limpede versurile unei melodii cântate de cineva într-o voce groasă și gravă, acompaniată de vioară, acordeon și muzicuţă:
– Mai la deal de casa noastră, crește-o floricic-albastră, dragă! Floricia mea!
Dintr-o dată unul dintre capetele statuilor explodă într-o jerbă de gips. Se aruncă pe burtă. Mai răsunară alte două împușcături și acum niciuna dintre statui nu mai avea cap. Cântecul continua, condimentat de chiotele petrecăreţilor care o luaseră din loc, venind spre foc.
Ajunseră la foc fără să-l bage în seamă. În spatele lor venea un băiat desculţ îmbrăcat într-un frac care-i era prea larg, cu o bască roasă pe cap, purtând pe umăr un Nagant rusesc cu lunetă, împingând agale o roabă plină cu cărţi. Bărbatul care cânta din voce era îmbrăcat într-o fustă nemţească, avea cizme de călărie în picioare și un toc de pistol la brâu. Era un uriaș.
Nimeni nu-l băgase în seamă pe călător, de parcă acesta era invizibil. Se ridică și merse spre cel care părea să fie șeful – un militar aproape la fel de uriaș ca cel în fustă – întinzându-i hârtia colonelului Fulga, dar unul dintre cheflii, duhnind a ţuică, îi dădu un brânci, trântindu-l iar la pământ.
Băiatul în frac dărâmă roaba cu cărţi peste flăcări în chiotele celor strânși acolo. Unul mai gras trase după el o găleată, aruncând benzina din ea peste foc. Aceasta explodă, aproape orbindu-l pe călător.
– Bă, da’ greu mai ard și astea! ţipă unul peste gemetele cărţilor ale căror cotoare grele din piele începuseră să pocnească, răspândind un miros de pârleală și praf de bibliotecă.
În văpaia stârnită, călătorul observă cum la conac unii încărcau mobile în niște căruţe, dispărând mai apoi în întuneric.
Uriașul încălţat în cizme de călărie și îmbrăcat în fustă scoase pistolul de la brâu și trase câteva focuri. Ceilalţi chiuiră. Grasul bău tot vinul dintr-un pahar și mai apoi mușcă una dintre margini, cronţănind agale în timp ce se îndopa cu pâine.
Călătorul se ridică de pe jos și o luă spre conac. În lumina roșiatică aruncată de foc, clădirea părea că plânge. Avea geamurile sparte, iar cineva arborase un steag roșu deasupra ușilor din lemn masiv de la intrare.
Pe fronton se mai puteau vedea urmele lăsate de literele care compuseseră numele fostului proprietar ajuns acum moloz, dar întunericul care se lăsase era prea adânc ca să mai poată fi citite vreodată. Pe una dintre uși cineva bătuse în cuie o pancartă de carton pe care stătea scris în litere mari și nesigure:
MINISTERIUL SĂNTĂŢII, SATANTORIUL 3 – HIŢOFRENICI, ANIMALI ŞI RIDUŞI
Înăuntru era beznă, dar călătorul păși, lăsând lumina bâlciului drăcesc în urmă, pierzându-se prin încăperile goale ale conacului. În curând nu mai auzea altceva decât liniște și gemetele casei care suspina din toate încheieturile, podelele de lemn și tocurile ușilor pârâind molcom în răceala nopţii.
Scoase lanterna și spre mirarea lui aceasta se aprinse.
Conacul fusese golit. Călca pe cioburi și trecea lumina lanternei peste pereţii care mai purtau urmele tablourilor nu demult agăţate acolo, călătorul observând că dreptunghiurile și pătratele goale acum păstraseră culoarea originală a tapetului, care în rest fusese decolorat de trecerea timpului.
Umbla fără noimă prin casă, neștiind ce caută, umbla din inerţie, trecând dintr-o cameră în alta. Într-una dintre ele cineva pictase cu vopsea roșie litere chirilice pe care nu știa să le citească.
Găsi o scară în spirală și urcă la etaj.
Dădu într-o bibliotecă enormă și goală în mijlocul căreia se afla un pat de metal și nimic altceva.
Patul nu avea nici măcar saltea.
Se așeză pentru o clipă pe marginea patului ca să-și tragă sufletul. Lanterna lumina rafturile goale și lui i se părea că stă în mijlocul unui cavou, acoperit de praf și de șoapte.
Afară zgomotele chefului se mai potoliseră, iar în curând totul se afundă în tăcere.
Se auzea un ceas ticăind undeva înăuntrul casei, dar până la urmă și acela se opri, dându-și seama că nu mai are de ce să măsoare ceva care și-așa e infinit și curge după cum are chef.
Se întinse încet pe pat, căutându-și o poziţie cât de cât comodă, folosind raniţa drept pernă și mantaua drept pătură. Privea pierdut umbrele aruncate de lanternă peste rafturile goale ale bibliotecii și clipi, aţipind fără să-și dea seama.
Poate că visa atunci când tresări, ridicându-se din pat pierdut undeva la sfârșitul nopţii. Îi luă ceva ca să se caţere afară din vis și înapoi în realitate.
Bezna era aproape totală. Luna apusese, iar bateria lanternei se consumase. Se duse la geam și privi spre orizont, acolo unde întunericul începea să devină lăptos, prevestind zorile. În rest, lumea încă era cuprinsă de întuneric.
Îl durea spatele. Şi simţea că ceva îl apasă în ceafă.
Se-ntoarse și i se păru că acolo, pe rafturile goale ale bibliotecii, ceva mișcă. Auzi picioare de gândăcel trecând repede-repede peste lemnul mâncat de vreme. Şi ceva deschise ochii în beznă, privindu-l.
Ceva îl privea cu ochi de insectă de pe unul dintre rafturile bibliotecii și începuse să zgârie lemnul, încercând să se scurgă din acel gol întunecat și să-și facă loc, zgrepţănându-și răbdător lungul drum pe care-l avea de străbătut prin praful timpului până la el, venind din împărăţia insectelor înapoi printre cei dintre care plecase, înapoi în lumea oamenilor.
Se gândi din nou la vedenia băiatului și înlemni, așteptând ca strigoiul să vină să pună mâna pe el.
Cineva îl atinse atunci, iar călătorul nu fu în stare nici măcar să urle. Dar nu era atins de stafia băiatului. Era atins cu blândeţe de un uriaș. Îmbrăcat în uniformă militară.
– Ce cauţi aici? îl întrebă uriașul.
Călătorul dădu din umeri și scoase hârtia lui Fulga. Uriașul scăpără un chibrit și aruncă un ochi peste ștampilă în timp ce pe celălalt îl ţinea aţintit spre vârful ţigării pe care o apropie de flacără. Avea o faţă teșită, arsă de soare și străbătută de o cicatrice urâtă. Uriașul avea un ochi care fugea într-o parte, și mirosea ciudat, a pământ și liniște, și avea mâini mari și unghii murdare.
– Cară-te! îi zise uriașul scurt. N-ai ce căuta aici.
Coborî scările ca un somnambul, beat, împleticindu-se, și ieși din întuneric în lumina răsăritului care trăgea soarele după ea afară din pământ. În faţa conacului mirosea a ars și a somn și era liniște.
Văzu aliniamentul unui drum unduind printre un rând de plopi și din depărtare veneau niște camioane descoperite aruncând praf, apropiindu-se de conac.
O luă pe drum, mergând fără să gândească, privind drept înainte, ţinând strâns hârtia lui Fulga între degete. Nu-și mai simţea picioarele.
Camioanele trecură pe lângă el și din remorci îl priveau feţele unor oameni tunși chilug, îmbrăcaţi în haine vărgate. Stăteau în camioane drepţi, unii dintre ei dormind în picioare, îngrămădiţi unii în alţii, așezaţi ca niște snopi care se unduiau lin în vântul câmpiei în timp ce soarele începea să le ardă trăsăturile de pe faţă și din memoria călătorului care urma drumul, împins de la spate de ceva ce nu știa să numească.
Merse până când soarele urcase bine pe cer, iar dimineaţa ștersese ultimele rămășiţe ale nopţii de pe lume.
Înainte de a intra în sat auzi bocetele. Şi câinii care lătrau.
Bătrânii și copiii erau strânși toţi pe linia de tren în faţa gării. Şi pe linie era un tren lung, atât de lung încât în oboseala zilelor petrecute pe drum, călătorul nu înţelegea să-i vadă capătul. Şi oamenii erau împinși în vagoanele de vite în timp ce copiii plângeau, iar bătrânii priveau tăcuţi, unii dintre ei pierduţi în lumile lăuntrice care se dezvăluie tăcerii.
Era vara lui 1951 în Banat. Şi trenuri pline cu oameni plecau. Şi trenuri goale se întorceau, trecând peste câmpia pustie, șuierând în mintea călătorului care își arată hârtia șefului de post. Acesta-și șterse de veston mâna unsuroasă înainte de a cuprinde actul între degete.
– Ai ajuns, îi zise acesta.
Şi călătorul stătea acum pierdut pe peron, privind trenul umplându-se, zărind între feţele pământii ale celor care urmau să plece chipul băiatului, uitat în momentul în care locomotiva avea să șuiere pierdută, urnindu-se spre Bărăgan, aruncându-și fumul în imensitatea câmpiei.
Poveste publicată în cartea CĂMINE ÎN MIȘCARE. 2019, seria Povestiri din tărâmul nimănui, de Andrei Ursu. Credit foto: Diana Bilec
🎧 Ascultă povestea CONAK, citită de Ioan Codrea, actor la teatrul independent timișorean Auăleu, în cadrul proiectului-extensie Cămine în staționare (2020):