Fredi s-a născut pe 17 iulie 1930, la Lenauheim.
Este șvab din Banat. A început să înveţe limba română în clasa a doua.
În 1940 era la școală în Timișoara. Cel mai mult îi plăcea să meargă cu tramvaiul din Fabric, Piaţa Traian, până în Iosefin. În timpul liber mergea cu școala la pădure sau la cinematograf.
La cinematograf, înainte de film, se dădeau reportaje de știri. Începuse războiul.
La un moment dat profesorii au zis să începem cu educația politică, cu hitleriștii. La noi la școală erau și români și unguri care au învățat nemțește. Profesorii ne puneau pe echipe, și prin jocuri ne explicau cât a omorât fiecare echipă. Aveam panglici – unii roșii, alții negre.
Politica lui Hitler a pătruns peste tot. Au fost activiști de partid, ca și acuma – că mai vin de la nu știu ce partide. Am fost verificați. Eu eram tânăr și nu prea dădeam atenție. Un învățător era cu tineretul și îi pregătea pe tinerii de peste 18 ani pentru război. „Hai să te învăț politica lui Hitler”, zicea ăla.
Așa a fost pe timpul războiului. Și noi la școală am învățat despre Hitler. L-am avut și pe perete, lângă regele Mihai. Aici la țară a fost regele Mihai, Hitler și crucea.
La Timișoara a fost doar Hitler.
După doi ani este repartizat la liceul din Jimbolia, unde își continuă studiile.
La Jimbolia nu a mai fost așa de strict ca la Timișoara. Nu era introdusă politica așa de tare. Atuncea unchiul meu a fost ministrul tineretului din România în 1943-1944. Mergea prin țară să convingă tineretul să meargă la război pentru Hitler.
Ultima lovitură în care s-a văzut că nemții o să piardă războiul, a fost când au încercat să convingă băieți de 17 ani să meargă pe front. A venit o comisie din partea armatei, un ofițer din partea nemților și unul de aicea. I-au controlat, au pus parafa și gata. S-a auzit că i-au dus la Periam, apoi la Timișoara, apoi la Deta. Cică acolo era o școală de pregătire pentru război.
Șapte băieți din sat au căzut pe front după prima săptămână. Familia lui Fredi a fost și ea atinsă de război, dar, din fericire, nu a pierdut pe nimeni.
Am avut un unchi Franz, care a luptat în armata română. În Crimeea a căzut prizonier și când o venit acasă, a intrat în curtea mătușii acolo unde stăteam și-mi zice:
– Nu mă cunoști, dar eu sunt unchiul tău.
Până nu a venit bunica mea, mama lui Franz, eu nu știam cine e. Era tare slăbit. Zicea că a fost ținut prizonier și că a mâncat carne crudă de cai împușcați. De acolo a fost în lagăr nu mai știu unde, apoi a fost trimis acasă. Zdrențuit.
La început a simpatizat cu hitleriștii, dar după ce a văzut efectele războiului și-a schimbat categoric opţiunea. De atunci nu mai ţine cu nimeni. Despre evrei se auzise că fuseseră adunaţi în lagăre. În Lenauheim nu fuseseră niciodată evrei.
Treceau ocazional însă vânzători ambulanţi evrei.
Unul vindea unsoare cu căruța. I-a zis mamei mele:
– Doamnă, vă dau bani să-mi cumpărați și mie o gâscă – tăiați gâsca, iar mie dați-mi numai ficatul, restul e al dumneavostră.
Și de fiecare dată când trecea pe acolo, mama îi pregătea ficatul de gâscă. Evreul ăsta era din Timișoara.
Au fost mai fost doi frați pe nume Schneider care strângeau porcii grași de prin sat. Anunțau cu tobele că vin să strângă porcii.
În septembrie 1945, Fredi împreună cu întreaga sa familie devin refugiaţi.
A venit războiul. Au venit rușii.
S-a format o coloană cu căruțe, am plecat prin Ungaria, Austria, până în Boemia, care aparținea de Cehoslovacia, până în orașul Krumau. Acolo am fost primiți și repartizați.
Ce poți să iei într-o căruță?
Haine în principal, un sac doi de făină, alimente necesare pentru drum, noi am fost 9 săptămâni pe drum.
Am avut un delegat din partea armatei germane cu o motocicletă cu ataș, erau 3 militari care ne-au condus. Am fost așteptați în unele comune, mai așteptam și câte 3 zile să vedem dacă ne putem întoarce, dar rușii avansau și noi am fugit.
Fuge împreună cu toată familia – tata, mama, bunica, cei trei copii mici ai unchiului Franz. Cel mai mic avea 7 luni.
Eu am mers 9 săptămâni pe jos, nu am mers nici un kilometru în căruță că nu am avut loc. Eram 8 persoane. Plus că era căruța încărcată cu haine, cu tot necesarul.
Dormeam prin șanțuri. Treceam prin comune – tata m-a învățat să cer lapte pentru copilul mic în ungurește. Am primit lapte, pâine. Cu cerșitul.
În orașul Linz în Austria, am fost așteptați de Crucea Roșie. Acolo am primit și primele medicamente.
Stau 3 zile în apropierea Vienei, unde era staţionată armata germană care le oferă alimente și ajutor medical, ajutându-i să ajungă în Cehoslovacia.
Am plecat 300 de căruţe din Banat. Am ajuns 30. Restul au fost prinși și duși în Rusia.
În Krumau, Cehoslovacia, sunt cazaţi la familia Rausch.
Rausch era hornar și a avut un băiat căzut pe front. A vrut să ia numai adulţi. Atunci a intervenit Crucea Roșie și o organizaţie de tineret care a luat cei trei copii ai unchiului Franz. Bunica a fost luată în gazdă de doi bătrâni. Tata și cu mama au fost luaţi de vecinul lui Rausch care stătea vis-a-vis. Eu am stat cu sora mea.
Am primit cartele. Pe cartele puteai să-ți iei zilnic alimente, dar un singur rând de haine, o pereche de pantofi sau bocanci, la alegere. Asta a fost pe cartelă. Dacă cartela a fost tăiată, nu mai primeai nimic. Cartela o aveai de la primărie și puteai să-ți cumperi cu ea de la orice prăvălie. Cred că erau două pâini pe săptămână de familie.
Tatăl lui Fredi, tâmplar de meserie, găsește de muncă la un ceh.
Cehul i-a zis lui tata să predăm toată cartela la un restaurant și să mâncăm de acolo. Am încercat, dar eu nu am fost mulțumit. Tot eram flamând. Ciorbă lungă și cam atât.
Viaţa își reia cumva cursul normal. Fredi împreună cu alţi copii de șvabi deportaţi merg la școală unde preda un profesor pe nume Nikolaus Brainer din Jimbolia, refugiat și el.
În 24 martie 1945 însă, școala se închide iar clădirea devine lazaret pentru răniţii de război. Frontul se apropia din ce în ce mai mult de Krumau.
În 7 sau în 8 mai s-au auzit tunete. Eu mă tot plimbam de colo-colo ca să aduc vești. Și în piața mare, primarul, un om bătrân, a făcut apel la populație:
– Fiți atenți că dușmanii sunt în apropiere, vreau ca în orașul nostru Krumau să nu mai aud un glonţ. Tot ce aveți alb, cearceaf, orice, să puneți la ferestre.
Vicele lui o fost ofițer în armata germană și a fost rănit la mâna stângă.
Vice-primarul din Krumau scoate pistolul și îl împușcă pe bătrânul primar.
A fost mare scandal între oameni. Ofițerul a fost luat și nu s-a mai auzit nimic de el. La înmormântarea primarului tot orașul a fost în picioare, toți au mers cu el până la cimitir. Noi, refugiaţii, nu l-am cunoscut, dar l-am respectat pentru că a vrut pace.
La Krumau, armata americană și cea sovietică se întâlnesc.
Americanii au venit cu o mașină mică, cu doi ofițeri. Rușii au venit cu tancuri. S-au întâlnit, au discutat. Rușii s-au retras. Am rămas cu americanii. Ei, atuncea am trăit.
Americanii jucau Kegel (popice) folosind portocale pe post de mingi. Copiii alergau să prindă portocalele care se rostogoleau din spaţiul de joc al soldaţilor americani.
Un șofer de culoare care aproviziona cantina militarilor americani obișnuia să-și aprindă o ţigară, să tragă câteva fumuri și apoi s-o arunce pe jos, unde băieţii, Fredi inclusiv, se băteau pe ea.
Cei care aveau peste 18 ani primeau și cartele pentru ţigări. Eu nu am avut, că pe atunci aveam 14-15 ani.
În 1946, refugiaţii se întorc înapoi în România. Întâmpină dificultăţi deoarece în Ungaria podurile peste Dunăre fuseseră distruse.
Se foloseau barje pentru trecere.
Și erau niște unguri care ne-au trecut cu un fel de podest unde puteai să pui și căruța. Dar plata cum o fost?
Ei îți făceau inspecția să vadă ce ai la tine și dacă le plăceau lor ceva, ceas de mână de exemplu:
– Dă încoace, că altfel nu treci dincolo!
De la noi o luat două pături. Noi am avut două pături frumoase și ungurii le-au văzut:
– Ia ridică-te, sus cu tine! i-au spus tatei.
Au luat amândouă păturile și salut. La alții o luat bicicleta, ceasul de mână, inele. Ai dat, ai trecut, nu ai dat, ai stat. Sora mea a avut un ceas de mână pe care l-a cedat.
Ne-au scos din coloană pe marginea fluviului, ne-au încărcat în căruțe și ne-au trecut dincolo. Trei căruțe treceau deodată, pe platforma respectivă.
Când au ajuns înapoi în Lenauheim, casele refugiaţilor șvabi fuseseră ocupate de coloniști – oameni aduși din toate colţurile României.
Fredi și familia lui s-au trezit fără casă.
Așa că am tras la o mătușă. Acolo am fost 19 oameni. Au fost și vecinii tot la ea, că ea a rămas, nu s-a refugiat. Am fost 4 familii în 3 camere. Eu am dormit în șopron, cu căruța. Era încă vremea bună.
S-a dus să vadă casa pe care o părăsiseră. Acolo trăia un colonist român – Gheorghe Palagă. Omul i-ar fi primit cu drag, dar nu mai era loc. Erau deja 7 într-o casă cu 3 camere.
Fredi s-a dus să se plimbe prin sat.
M-am dus la strada principală să văd noutățile și am văzut că au început un fel de dușmănie cu noi. Ne spuneau să ne întoarcem la Hitler.
Între tineri au existat și bătăi. Majoritatea pornite datorită fetelor nemţoaice pentru care concurau atât tinerii români, cât și germanii.
Fetele erau cu două tăișuri – aveau ochi și pentru Ion și pentru Hans.
La 19-20 de ani au început căsătoriile, între români și nemțoaicele de aici. Se băteau băieții pe ele.
La danțuri am avut și eu scandal. Că fata m-a ales pe mine – fata era nemțoaică.
În 1947 se înfiinţează OTS – Organizaţia Tineretului Sătesc.
Tinerii comuniști. A fost unul Lungu care a fost șeful nostru, al tineretului din partea băieților. Ne-am înscris și noi, ce să facem?! Ei au început să joace fotbalul, am început și eu. De aia nu am luat nici o palmă de la ceilalți. Că ne-am împrietenit.
Se apucă serios de sport. Ajunge să joace handbal la Timișoara pentru Banatul, și apoi pentru TehnoMetal.
La TehnoMetal a fost un inginer stagiar Bagiu. Făcea acțiuni cu Bărăgan. Mi-a zis că nu poate să-mi zică prea multe, dar că trebuie să plec acasă. Să aflu ce se întâmplă cu părinții mei.
Mă duc la gară – în gară nu erau decât trenuri pentru animale. Ajung în Lenauheim – în gară era plin de familii cu animale, cu copii plângând, cu bătrâni. Erau deja dați afară din sat.
Fiecare familie care trebuia deportată avea câte un soldat în fața casei.
O mătusă de-a mea era și ea afară.
Eu nu am știut pe unde să o iau. Prin dos sau pe strada principală, pe la primărie.
Am mers pe strada principală și l-am vazut pe primarul nostru că semna ceva.
Am vorbit cu el și a schimbat soldatul din fața casei mele la altă casă. Așa a scăpat familia mea de deportare. Numai mătușa a plecat și a stat vreo 5 ani în Bărăgan.
Face armata la Anina. Stă trei luni în mină.
La 23 august vine locotenentul și spune că le trebuie băieți cu care să facă echipă de fotbal pentru Reșița. Am adunat o echipă de unde am putut și am mers la Reșița. Echipa era condusă de un sublocotenent. I-am bătut pe cei de la Timișoara, pe cei din Oravița și încă o echipă. La 3 după-masa ne-au dat să mâncăm și să bem câte o sticlă de bere.
Apoi vine un ofițer din Reșița și mă închide în biroul lui. Vine și unul din Timișoara. Cel din Anina nu pleacă înapoi fără mine. Crede că sunt dezertor. Până la urmă pleacă cel din Anina.
Hainele și valiza lui Fredi rămân în Anina. Ofiţerul din Reșiţa îi promite că va trimite pe cineva din Lenauheim până la Anina ca să recupereze efectele lăsate de Fredi în cazarmă.
Militarii din Anina se răzbună pe trimisul ofiţerului din Reșiţa. Mesagerul este tuns și ţinut 3 zile în arest. Apoi este trimis în Reșiţa cu valiza și hainele lui Fredi.
Așa am ajuns să joc cu echipa din Reșița. Am fost la Brașov, Constanța, București. 40 de zile am fost plecat cu sportul. Asta în 1951-1954.
În 1954 apare primul televizor în sat.
Am fost la un vecin și în curtea lui erau peste 50 de bărbați care se uitau la televizorul din fereastră.
Tot în 1954 se căsătorește și vrea să intre în partidul comunist. Trebuie să își scrie auto-biografia.
Și am scris tot – că am avut un unchi în armata română și unul în armata germană, că tata a avut birt. Cel de la Jimbolia când a citit, a zis că sunt pui de chiabur și mi-a respins cererea.
I se născuse un băiat – Helmut – și Fredi avea nevoie de un loc de muncă.
Colectivul era înființat. Fiind de meserie dulgher, proaspăt întors din armată, m-am dus la tovarășul președinte al colectivului din Lenauheim, și pentru că se construia mult, i-am zis că vreau să lucrez pe șantier. El mă știa de la fotbal. După un timp a văzut că sunt priceput și m-a pus șeful echipei de construcție.
În 1958 am fost vice-președinte la colectiv. Atunci m-am dus la Jimbolia cu auto-biografia mea și îmi pune ăla de acolo o singură întrebare.
Și mă întreabă: „Ce convingere ai?”
I-am zis că vreau să lucrez. Și mi-a dat carnetul. Că aveau nevoie de cât mai mulți oameni în partid. Mai ales din alte nații. Principalul era taxa lunară. Ședințe, ioc.
Munca la colectiv nu e ușoară, mai ales când unele decizii sunt luate fără a ţine cont de logică.
Noi am avut vreo 3 ani pășune de la CAP pe Semenic. Pentru tineretul bovin. O prostie! Duci tu animale sănătoase de acasă sus pe Semenic 3 zile cu trenul?! În Timișoara stăteau ore întregi.
Animalele voiau apă. Oamenii veneau cu găleți să le dea apă.
Când se deschidea ușa trenului, animalele săreau, unele își rupeau picioarele. Apoi urcă muntele cu ele! Iarba e tare pe Semenic. Dacă nu duceam săptămânal camioane cu nuială, acolo rămâneau.
La noi în sat, U. ăsta, șeful colectivului, nu știa să spună „nu”. Chiar dacă propunerea venită din partea partidului era o prostie.
El nu avea nicio pregătire, nicio școală.
Află că munca lui este remunerată cu 3000 de lei. Inginerul-șef Niculescu, colegul lui, primea aceeași sumă. La fel ca medicul veterinar. Singura persoană care primea 5000 de lei era pontatoarea de la primărie.
Refuză să semneze statele de plată în semn de protest. Situaţia durează mai multe zile până când primarul în funcţie își termină mandatul, iar activistul de partid îl propune pe Fredi primar în Lenauheim.
În 17 noiembrie 1969, m-a chemat în biroul lui și mi-a zis că știe de cearta cu animalele și că-mi dă timp 2 zile să mă gândesc dacă vreau să fiu primar. După 2 zile mă așteptau la primărie câțiva activiști din Timișoara. Eu le-am zis că sunt pentru Lenauheim, că aici m-am născut și aici vreau să fiu între oameni, fără să am necazuri, fără să mă cert. Pănă la urmă am spus „da”.
Este primar din 1969 până în 1980 în Lenauheim.
Copiii lui doresc să emigreze în Germania dar, datorită faptului că este primar, cerererile de emigrare sunt constant respinse.
Până la urmă, copii reușesc să emigreze. Li se alătură și Fredi în 1990.
Am fost în Landshut, Bavaria, aproape de München. Am avut pensie mare și atunci am decis să-mi cumpăr o casă. Am luat 100.000 mărci de la stat, am plătit rată lunară de 1500, dar la urma urmei eu nu m-am simțit bine. Am mai lucrat și cât am avut pensie.
Am fost la unul care întreținea parcurile în oraș. Băiat bun. Rudy îl chema. El mă tot întreba de Banat. Îl interesa mult.
Și odată îmi aduce încă un bătrân care, îmi zice „țigane din România, care ai venit încoace să ne iei munca și pâinea”. În mintea mea mi-am zis: „dacă tu mă faci țigan, eu nu o să mă exprim așa”.
Dar zic:
– Tu știi unde a izvorât Dunărea?
Ăla se uită la mine. Zice:
– Nu.
Atunci îi zic:
– Eu am învățat la școală în România, și tu ești neamț și nu știi? Nu ți-e rușine?!
Dar m-o lovit când a zis „țigane din România”. Și asta mă doare și azi. Desconsiderat. Tu ești o cârpă acolo, în Germania.
S-a întors acasă în Lenauheim. Vrea să moară în Lenauheim.
Eu am avut noroc. Toată viața mea am avut noroc.
Poveste publicată inițial în cartea CĂMINE ÎN MIȘCARE. 2019.
Credit foto: Diana Bilec