CÂNTEC LUNG

N. P. s-a născut în Comloșul Mic în anul 1948, ultima. Singura fată între 6 fraţi. Toţi fraţii ei s-au născut în Bulgaria.

            Toţi bunicii ei erau din Strejeștii de Sus, judeţul Argeș. N.P., bunicul din partea mamei a fost prizonier la ruși. S-a înecat pe Volga după ce pluta pe care călătorea s-a răsturnat. Încerca să se întoarcă înapoi acasă după război. Bunicul din partea tatălui a murit în Bulgaria. Bunica din partea mamei a murit la trei zile după ce s-a născut N.

            Trebuia să mă aducă și pe mine pe lume, că altfel nu aș fi existat. A fost un cântec lung.

            Când s-a născut N., mama ei avea 40 de ani. Tatăl ei avea 47. Trăiseră multă vreme în Cadrilater, până când România a trebuit să-l cedeze înapoi Bulgariei după Tratatul de la Craiova din 1940. Trăiseră până atunci într-o localitate numită Bazargic.

            Din Bazargic părinții mei au fost trimiși în Basarabia. Mi s-a născut un frate acolo. 

            Din Basarabia au fugit din nou, trecând prin Brăila. I-a prins iarna pe drum. Începe războiul. Tatăl pleacă pe front.

            Au mers prin Brăila, și mama mea zicea că în Brăila erau oameni răi, pentru că aruncau cu pietre după ei. Erau plini de păduchi, nu aveau unde să se spele. Era dezastru. 

            Au ajuns cu căruța la Maglavit, judeţul Dolj. 

            La Maglavit a muncit mama mea. Cosea, făcea de toate. Tot ce câștiga dădea pe mâncare. A fost greu. Primarul însă era un om foarte bun. Știa în ce situație era familia. Într-un grajd i-a făcut mamei mele și copiilor o cămăruță. Așa au trecut iarna. Tata a ajuns în Maglavit mai târziu, deoarece fusese pe front.

            În 1945 tatăl ei primește repartiţie și este trimis împreună cu familia în Banat, la Comloșu Mic.

            Tatăl meu era foarte învățat. S-a născut în 1901. A fost și învățător, și jandarm. A citit foarte mult, a fost mai umblat. Tata a fost legionar.

            Pus să păzească moara, tatăl ei este prins și pus la zid pentru a fi împușcat la ordinele primarului din sat. Scapă datorită intervenţiei unchiului din partea mamei.

            Datorită trecutului legionar, tatăl încearcă să remedieze „provenienţa nesănătoasă” a familiei, contribuind activ la colectivizare, intrând în partidul comunist.

            Tata zicea „dacă nu mă întorc cum bate vântul, am și eu de suferit, aveți și voi de suferit”. A trebuit să devină membru în partid, că altfel risca închisoare. El, la înființarea CAP-ului, mergea din casă în casă să înscrie oamenii în Colectiv. Și mama mea plângea. Ea nu era de acord. 

            Tata zicea „eu am să mor, că sunt bătrân, dar tu ai să prinzi timpurile când ai să vrei să mori”. 

            Cu toate că tatăl este membru de partid, iar familia este săracă, sunt deportaţi în Bărăgan.

            Pe ce motiv? V-am spus că primarul era rău, iar secretarul era rasist. Numai românii veniți aici au fost duși în Bărăgan. Chiaburii nu au fost deportați. Numai săracii care nu au avut o bucată de pită. Listele le făceau primarul și secretarul.

            Mama mea urla. Nici nu se stabilise bine și iar trebuia să plece. Era de groază. Ne-au lăsat în gara din Ciulnița.

             „Descurcați-vă!”

             În Ciulnița era câmp cât vedeai cu ochii. Am găsit o potecă pe lângă calea ferată și am mers pe ea să vedem unde duce. Și am ajuns la Dropia. Acolo erau deja 2 sau 3 familii de basarabeni. 

              Acolo au făcut ai mei o căsuță cu o cameră, o bucătărie și o tindă. În cameră dormeau frații și tatăl meu. Eu cu mama dormeam în bucătărie. Era o fântână în capătul satului făcută de basarabeni și căram cu galețile apă. Casa era făcută cu bârne din floarea soarelui. Gardurile erau din tuleile mâncate de animale. Călcau cu animalele pământul amestecat cu ciulini ca să facă ziduri. De acoperit, puneau tulei și paie. Și ploua în casă. Mama a făcut o sobă din pământ și adunam ciulini de pe câmp și ne încălzeam iarna. Iernile erau grele.

            Primul an. Nu prea aveam mâncare. 

           Mergea mama mea să lucreze cu ziua la Ciulnița pentru o sită de mălai pentru mămăligă. Cu aia ne făcea o mămăliguță când venea seara și una pentru dimineață. Aveam lapte de la o vacă.

          Tata lucra tot în Ciulnița, la o livadă mare de meri, pruni, caiși. Când lua salariul aducea un sac de pâine neagră. Frații ceilalți lucrau pe timp de iarnă la vaci, în alt sat. Erau copii, dar lucrau. Acum nici la 30 de ani nu mai lucrează tinerii. Acum e o rușine munca. 

          Părinții ei lucrau până și noaptea. Nu-și poate explica de unde au avut atâta putere. Mâncarea era slabă. Mama ei făcea dulceață din dovleac îndulcită cu lubeniță pentru că nu se găsea zahăr. Mergea bine cu mămăligă.

         Cu toate că primul an a fost foarte greu, următorii s-au înlesnit datorită puterii de muncă a părinţilor ei.

               Pământ era cât voiai. Nu erau miliţieni, nu te întreba nimeni nimic. Nu-ţi cerea nimeni impozit sau altceva. Mai erau pușcăriași la lucru pe pământul IAS-ului. Deținuți politici. Mama voia să le dea de mâncare, că erau legați cu lanțuri, vai de ei. Și deţinuţii nu o lăsau pe mama să le dea, ca să nu aibă ea probleme.

            În Comloșu Mic, tatăl N. îngropa saci cu grâu sub un morman de gunoi ca să rămână familia cu ceva după predarea cotei spre CAP. După deportare, în câmpia Bărăganului, după primul an petrecut la Dropia, familia avea atât de mult grâu încât nu știau ce să mai facă cu el.

              Au scos paturile din camera fraților și au acoperit camera cu grâu de nu se mai vedea nici geamul. Și nu am mai dus lipsă de mâncare, că mama făcea pâine acasă. Atunci au mai cumpărat cai, o vacă și păsări. Aveam și grădină de legume mare. Apoi au mai întărit casa.  

            Are amintiri frumoase din Dropia.

            M-au făcut pionieră la școală, când mi-au dat diplomele, pentru că eram cea mai bună la învățătură. Făceam serbări frumoase la cămin. Îmi aduc aminte acum că era și o biserică acolo, tot oamenii au construit-o. Nu știu de unde era atâta putere și voință. 

            Când s-a construit biserica, din chirpici, fiecare familie trebuia să dea de mâncare muncitorilor, care erau tot din sat de acolo.

          Duminica și la sărbători mergeam la Biserică.

          Aveam și magazin. Lângă magazin se făcuse și un birtuleț, iar fratele meu ziua vindea la magazin și seara la birt. Acolo se strângeau oamenii și mai organizau ceva pentru sat. Așa au ajuns să ridice un sat care era chiar frumos.

         Nunţile erau sărăcăcioase. Vara se făceau în drum, și iarna la căminul cultural. Erau oamenii uniți, puneau mână de la mână. Aveam și muzicanți în sat. Ei cântau în fiecare duminică la bal. Cântau și la taragot, și la tobă. La acordeon s-a cântat mult. Era un acordeon nemțesc.

              La bal era biletul 3 lei. Pe atunci 3 lei erau mulţi bani. Bărbații plăteau intrarea. Din banii de bilete s-a mai luat mobilier în cămin. Trăiau ca într-o familie, erau uniți. Nu erau lacomi, se ajutau.

            Acum am auzit că în Dropia nu mai e nimic. 

             În 1956, deportaţilor li se permite întoarcerea înapoi în Banat.

            Știți ce bucurie a fost?! Tot cu trenul de marfă, tot prin gara din Comloșu Mare am ajuns, dar nu așa cum am plecat. Când am plecat a fost vai și amar. Când am venit, într-un vagon erau animalele și în altul noi. Ne-au lăsat să luăm ce am vrut.

           Mama n-a mai vrut să se întoarcă, dar au convins-o fraţii mei mai mari.

            Fratele mare a ajuns contabil la IAS, mama a lucrat a CAP, ceilalţi frați lucrau tot la CAP, tata s-a angajat portar la fabrica de cărămidă de la Jimbolia. Parcă din apă ne-am ridicat.

            Cu toate acestea, deși era bună la învăţătură, tatăl îi interzice N. să meargă la liceu. A lucrat la CAP. 

            Se căsătorește la 18 ani, forţată de părinţi. Primul soţ este însă o dezamăgire.

            A fost un chin. Toată ziua băutură și jocuri de cărţi. După 3 ani am făcut un copil, un băiat, dar am rămas fără soţ.

            Divorţează și se mută împreună cu copilul într-o chirie la Jimbolia. Lucrează la fabrica de încălţăminte. Îl cunoaște pe un bărbat din Sălaj, venit la muncă în Banat. Deși ea nu mai vrea să se căsătorească pentru a doua oară, o face la insistenţele celui care i-a fost partener de viaţă.

              Cu soțul din Sălaj am plecat la Chizătău. Am stat acolo 9 ani. Am construit o casă. Nu am mai vrut să plec de acolo. Băiatul terminase liceul, la facultate nu a mai vrut să meargă. A fost pădurar la Lipova.

             La Chizătău însă, nu aveam pământ. În 1993 am vândut casa aia și am venit în Comloșu Mic. Aici am cumpărat o casă de la stat. Era o ruină. Am venit aici pentru pământ. Am avut 15 hectare de la bunică, mamă și o mătușă. Le-am împărțit între frați. De la CAP am mai primit un hectar și douăzeci. În curte am avut 26 de scroafe fătătoare și 8 vaci cu lapte. Unele ierni dormeam cu scroafele care stăteau să fete.

             În spate țineam 50 de porci grași. Îi predam la Jimbolia. La Nedar. La abator. Am mai luat și pământ. Dar fără acte, pentru că proprietarii au murit și am rămas așa.

           Soţul ajunge vice-primar la Comloșu Mare.

           L-a votat satul. El nu a dorit. Că nu-i plăcea politica. El era un om calm, vorbea cu toată lumea nu conta ce era, nu se certa cu nimeni.

           Spune că cel mai rău în Comloșu Mic se trăiește acum.

           Pe vremuri Comloșu a fost o minune de sat. Pot să vă spun că nici un parc din Timișoara nu arată cum arăta Comloșu Mic pe atunci. Străzi curate, flori peste tot, case îngrijite. Am avut ștrand aici. Era în locul fabricii de cânepă. Că aici a fost fabrică de cărămidă, de cânepă, moară, crescătorie de porci.

           Nu mai poate munci și trăiește singură. Băiatul ei e în Germania, căsătorit. Are o fetiţă.

           Băiatul zice „mai un an și vin”. Eu de abia aștept să vină să le dau tot ce am, că nu știu câte zile mai am. 

            A fost un cântec lung.


Poveste publicată inițial în cartea CĂMINE ÎN MIȘCARE. 2019, după un interviu realizat de Alexandru Dragan.

Credit foto: Diana Bilec

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.