677. O AMINTIRE NEPLĂCUTĂ

S-a născut în 1944 în Lenauheim. E șvăboaică. Are 75 de ani. Are o soră născută în 1942. Şi una născută în Bărăgan.

Fetele au crescut alături de mama și de bunici. Tatăl se duce la război, apoi este luat prizonier la ruși.

O venit acasă în ’50. Eu am avut 6 ani și nu-l mai văzusem.

Mama ne-a pregătit să mergem la gară să-l așteptăm, dar nu am mai apucat până la gară. O mai venit o fată care își aștepta tatăl.

Cei doi bărbaţi ieșiţi din prizonierat nu mai au răbdare să ia trenul din Jimbolia spre Lenauheim și vin acasă pe jos.

Tata m-a luat în brațe și am mers acasă. Mult timp pentru mine era ca un străin. Dar ne-am apropiat încet, încet.

Liniștea nu ţine mult. În 1951, de Rusalii, familia este trimisă în Bărăgan. Bunicii rămân în Lenauheim.

Ne-o dus la Bărăgan, în vagoane de animale. Nu am luat nimic de acasă, eram oameni săraci. Într-un vagon eram 3 familii. Eram păziți de către un grănicer. Nu care cumva să fugi. Dar unde să fugi?!

Am ajuns noaptea acolo și ne-o dus pe câmp. Pe miriște. Dimineața arăta locul ăla ca un târg. Grămezi de haine. Fiecare a avut un stâlp cu număr de casă.

677 – asta nu uit cât trăiesc eu.

Condiţiile sunt foarte grele. Oamenii nu au acoperiș deasupra capului.

Părinții o pus niște baloți cu scânduri de pat pentru acoperiș. A început să plouă, lemnul putrezea. Dar măcar copiii stăteau sub alea.

Vine un ordin prin care familiile cu copii trimise în Bărăgan, care au un cel puţin un membru al familiei rămas în Banat, își pot trimite copiii înapoi acasă.

Fetele stau un an în Lenauheim la școală, apoi vine un alt ordin:

Au zis: „Copiii care au părinți în Bărăgan trebuie să se întoarcă la ei!” De la școală ne-a luat direct la Miliție și am dormit acolo până am plecat.

Când se întorc surorile, părinţii îi așteaptă într-o casă nou construită din cărămizi de pământ. Au o surioară mai mică, născută acolo.

Sunt probleme mari cu apa. Se sapă fântâni, dar apa, deși limpede și rece, este sărată. Nu se poate folosit nici măcar la spălat. Nici animalele n-o pot bea. Apa se ia de la Dunăre, de la kilometri depărtare. Mai sunt și cei care trec cu căruţele prin sat și vând apă.

Apa din Dunăre era bună, doar când erau furtuni, atunci era „cafea cu lapte”. Vara era praf mult și cald de ziceai că mergi pe jar. Iarna a fost mai greu, că a fost viscol mare. Erau toate națiile. Și nemți, și turci și români. Și s-a făcut un sat adevărat acolo. Cu școală, primărie, miliție, dispensar. Erau și oameni bogați. Eu mă gândesc că familia mea a mers în locul altuia, pentru că noi nu am avut pământ, nu am avut nimic. Chiaburii au venit cu vagoane cu mobilă, grăunțe, animale.

Familia se întoarce din Bărăgan în 1956.

Viaţa își reia cursul normal. Tatăl intră în colectiv, familia lucrează la CAP.

Şvăboaica se căsătorește cu un român.

După Revoluţie, o grămadă de lume pleacă din sat, relocându-se în Germania.

Surorile și părinţii ei pleacă. Ea rămâne împreună cu soţul în Lenauheim.

Mai povestește despre Bărăgan:

Lumea nu prea mă crede. A trecut și asta, numai că e o amintire neplăcută.


Poveste publicată inițial în cartea CĂMINE ÎN MIȘCARE. 2019, după un interviu realizat de Alexandru Dragan.

Credit foto: Diana Bilec

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.