Este suficient să existe un singur schimb de replici cu un localnic, unul mutat chiar și recent în sat (aproximativ 10 ani) și va apărea inevitabil replica: „… a fost un sat nemaipomenit”. De ce a fost Lenauheimul un sat nemaipomenit? Pentru că era populat de oameni gospodari, pentru că pământul era peste măsură de roditor și prielnic agriculturii, pentru că avea casă de nașteri, creșă, grădiniță, școală, salon de coafură, cofetărie, farmacie etc. Tot ceea ce putea fi trebuincios comunității. Dar de ce oare era nemaipomenit și nu mai este în aceeași măsură?
Poate pentru că pe atunci, când totul era altfel, paradisul era locuit de șvabi. Așadar, prezenta populație invocă strălucirea Lenauheimului ca pe o sintagmă atotcuprinzătoare, care are menirea de a convinge noul venit că indiferent de impresiile pe care i le lasă prezentul, satul deține urmele unei civilizații model. Este de luat în considerare faptul că această populație este una majoritar românească, foarte puțini săteni având încă rădăcini în acele familii de colonizatori nemți, care au pus bazele localității.
Se pare că șvabii au reprezentat un model pentru români, însă unul greu de urmat.
Încep acest jurnal tocmai cu o întâmplare de la sfârșitul activității de teren în Lenauheim, care surprinde pe scurt unul dintre paradoxurile acestui spațiu.
Curioasă de soarta gării, pornesc împreună cu Nicoleta pe strada pe care cu o zi înainte porniserăm spre cimitir. Dar gara… se află la capătul celălalt al satului. Ce ironie! Bănuiam că vom fotografia o ruină, șine de tren înghițite de vegetație, indicatorul cu „Halta Lenauheim”, ca o cruce pusă pe mormântul gării. Totuși, cu cât înaintam mai mult, cu atât apăreau semne de viață. Un șir de flori galbene părea că ne deschide drumul, o grădină parțial semănată, un câine în lanț, câteva ghivece cu mușcate animau o anexă, la etajul clădirii perdelele lăsau să se întrevadă plante puse la lumină. Cumva, gara începea să semene a pseudo-gospodărie… Impresia mea a fost că mă apropii de patul unui muribund care nu reușește să moară. Cine îl ținea încă în viață?! Domnul Nelu.
Cuprinse de o poezie a locului, întâlnirea cu domnul Nelu a fost pentru noi mai mult decât o surpriză. Gara începea să semene tot mai mult cu spațiul acela din partea opusă a satului, unde oamenii își găseau locul de veci, un mausoleu patetic. Cu toate acestea am aflat că tocmai fotografiasem un spațiu privat, că acest domn cumpărase clădirea gării și încearcă de ceva ani să nu o lase să cadă, pentru că îi este acum cămin, un cămin monument istoric (1918). De ce toată această deviere de la ideea principală? Pentru că domnul Nelu nu este băștinaș, iar una dintre replicile sale este pe cât se poate de sugestivă: „Eu am venit aici pentru că am crezut că e un sat de nemți! (pauză de reflecție) Dar ăsta e sat de nemți?” Răspunsul ar putea fi astfel: Nu, nu mai este, dar cei care îl populează suntem noi… românii. Așadar modelul șvabilor a fost greu de urmat, însă trecutul satului merită să supraviețuiască prin sintagma „…a fost un sat nemaipomenit”. Chiar și fațada primăriei păstrează această replică sub forma unei plăci cu însemnele regalității, care plasează Lenauheimul în Plasa Jimbolia, Județul Timiș-Torontal, mărturisind și în acest fel faptul că trecutul este ancorat încă în prezent.
Dacă în 1763 începe procesul colonizării, iar satul numit pe atunci Csatád, devine unul cu o populație majoritar germană, secolul al XX-lea aduce cu sine reversul, debutând o mișcare inversă, de părăsire a gospodăriilor. Domnul M., cunoscut în sat ca Fredi, născut în anul 1930 în Lenauheim, ne-a povestit experiența sa ca tânăr de paisprezece ani, nevoit să se refugieze timp de un an în Cehoslovacia, alături de familia sa și alte familii de nemți. Îngroziți de venirea rușilor și de deportări, soluția a fost exilul. Imaginea zecilor de căruțe încărcate cu puținul pe care putea să îl ia fiecare în grabă, care lasă în urmă gospodăriile și munca mai multor generații, mă face să mă gândesc la puterea de care au dat dovadă nu numai nemții, ci toți cei care au reușit să se salveze lăsându-și în urmă tot avutul. Sigur, și mai multă putere trebuie să deții în momentul în care, după un an de pribegie, te întorci și găsești casa ocupată. Domnul Fredi ne-a povestit cu enormă simplitate și fără emfază momentul plecării și al întoarcerii. Vorba lui era blândă când îl pomenea pe G.T., măcelarul român care se instalase cu familia în casa M. Ne-a mărturisit că Gheorghe i-ar fi primit pe toți în vechea lor casă, însă spațiul nu le-ar fi permis această coabitare. Alți români însă, proaspăt proprietari în casele nemților, au adus vrajba în sat, neputând să-i întâmpine decât cu „Mergeți la Hitler!”. Poate domnul Nelu, proprietarul gării, în urma acestei scurte istorisiri, ar înțelege mai bine de ce Lenauheimul nu mai este un sat cu disciplină nemțească și de când a început declinul comunității germane.
Perioada în care șvabii s-au refugiat în Cehoslovacia pune și mai mult în evidență disciplina și unitatea de care au dat dovadă atât ei cât și pemii, cehi de etnie germană, care i-au găzduit în casele lor în funcție de numărul paturilor libere pe care le aveau în casă. De luat în seamă este și felul în care mișcările populației stimulează comunitățile să se adapteze și să răspundă necesităților grupului migrator. Primăria orașului în care toți acești șvabi din Lenauheim s-au refugiat, le-a oferit cartele prin intermediul cărora puteau cumpăra alimente, încălțăminte, țigări. Nu este puțin lucru să primești, refugiat fiind, ajutorul pentru supraviețuire adăugându-se chiar și puțin confort.
De ce s-au mai întors acești oameni în Lenauheim? De ce bunica domnului M. a preferat să plece în America, să muncească într-o fabrică de bomboane și să revină în sat pentru a cumpăra o casă? De ce a plecat și a doua oară și s-a întors să cumpere pământ? De ce nu a rămas acolo, pe tărâmul făgăduinței? Răspunsul este simplu: pentru că acasă însemna Lenauheim. Însuși domnul Alfred mărturisește în interviu că nu își putea imagina un alt loc căruia să îi aparțină, în care să-și găsească originea. Pe de altă parte, nu existau motive să plece, Lenauheimul era un sat nemaipomenit. Acest lucru ne este confirmat încă o dată, printr-o formulă care poate fi un bun substitut: „Lenauheimul a fost printre cele mai bogate sate din jur.”
Satul a continuat să fie unul nemaipomenit și în perioada comunismului, acesta din urmă având o bază solidă pe care s-a putut clădi, luând asupra sa întreaga glorie. Și de această dată atât nemții, cât și românii au fost nevoiți să dovedească putere și să accepte faptul că munca lor de-o viață este un bun comun și că nu le rămâne decât să o ofere statului. După ani mulți, colectivul a rămas, în memoria interlocutorului nostru, spațiul de întâlnire al românilor și al șvabilor. Un soi de comuniune etnică prin muncă. Fredi este poate exemplul omului care a știut să supraviețuiască și să se adapteze timpurilor. A ajuns vicepreședinte la colectiv, iar în anul 1969 a devenit primar al comunei. Ne-a mărturisit că a avut noroc în viață, altfel nu își poate explica faptul că familia lui a scăpat de deportarea în Bărăgan, prin simplul fapt că se întâlnise în locul și momentul potrivit cu un amic din echipa de fotbal în care juca. Norocul uneori este un cumul de calități, alteori întâmplare, destin sau intervenția forței divine, însă impresia pe care mi-a lăsat-o domnul Fredi este că norocul său a fost firea sa extrem de adaptabilă, deținând gena omului migrator.
Un alt paradox este faptul că abilitatea de adaptare a migratorului, menționată mai sus, contrastă cu necesitatea de stabilitate. Cei câțiva ani în care Fredi a lucrat în Germania, unde deja copiii săi emigraseră, l-au făcut să înțeleagă și mai bine faptul că heimatul său este Lenauheimul. La 81 de ani a revenit în sat unde a ales să își trăiască zilele bătrâneții în unicul loc în care se putea întoarce imaginar în copilărie. Deși viața trăită în străinătate nu a fost lipsită de prosperitate, reușind să cumpere în cei câțiva ani de muncă o casă în Bavaria, nu a reprezentat un factor suficient de puternic pentru contrabalansarea unei replici de acest fel: „Voi, țiganii din România, ne luați locurile de muncă!”. Desconsiderarea l-a rănit atât de mult pe acest Fredi, încât la 81 de ani a decis că locul căruia îi aparține este satul natal. Situația aceasta este una tipică pentru minoritățile etnice. Pentru români, șvabii vor fi mereu nemți și le vor atribui stereotipiile bine cunoscute, de cele mai multe ori pozitive (cazul domnului Nelu), iar pentru nemți, șvabii sunt probabil români sau „țigani”, populație demult înstrăinată patriei mamă. Concluzia mea este că nici Germania, nici România nu ar putea împlini pe deplin aceste minorități, singurul spațiu prielnic fiind tocmai satul natal, acel micro-univers în care individul s-a format și a învățat să trăiască. Prezentul însă vine cu provocări tot mai mari. Ce a putut rămâne viu din spiritul satului nemaipomenit? Probabil, amintirea.
Cu toate că nu sunt mulți șvabi rămași în sat, am avut ocazia să întâlnim două persoane din generații diferite. Pe de-o parte domnul Fredi, pe de altă parte doamna E. care cunoaște gloria Lenauheimului din poveștile bunicilor și ale părinților. Am auzit și de la dumneaei o variantă a replicii „era un sat nemaipomenit”, iar în urma interviului am realizat că satul avea o aură aparte chiar și în anii conducerii comuniste, păstrându-se un oarecare spirit al vremurilor bune, când exista cofetărie, iar copiii se nășteau la sala de nașteri din sat, nu la Jimbolia.
Puntem considera că Lenauheimul a fost o adevărată cetate care avea șansa să supraviețuiască ușor unui asediu. Totuși, nu a făcut-o… Revenind la cei doi șvabi care ne-au împărtășit poveștile lor de viață, realizez că am avut ocazia să îi întâlnim tocmai pentru că fac parte dintre aceia care nu și-au găsit împlinirea decât în satul natal. Și doamna E. a încercat să se instaleze în Germania, stat în care se află cea mai mare parte a familiei sale, însă monotonia peisajului și lipsa comunicării, chiar și conflictele cu vecinii, a făcut-o să revină acasă.
Marea parte a șvabilor, care totuși au reușit să se adapteze mișcării est-vest, odată la doi ani, are oportunitatea de a reveni în locul de origine pentru a se reuni la evenimentul „Fiii satului”. Acesta devine bun prilej de amintire a gloriei de altădată a Lenauheimul.
Pe de altă parte, cei care ajung întâmplător sau nu în Lenauheim, pentru cei care descoperă, poate, satul prin intermediul literaturii și pornesc pe urmele lui Nikolaus Lenau, pătrunzând în muzeul care îi poartă numele, vor descoperi încă din prima încăpere faptul că satul a fost unul nemaipomenit, sintagma fiind evocată de fiecare exponat și de întreaga atmosferă și poveste care este creată atât în jurul scriitorului, cât și în jurul comunității șvăbești.
Pagina de „Bun venit!” a site-ului www.satul-lenauheim.ro punctează un aspect prin care eu îmi propun să închei acest jurnal și anume, faptul că șvabii sunt cei care „…au sfințit prin prezența lor meleagurile bănățene. Din păcate noi, contemporanii, am rămas doar cu amintirile acelor vremuri.”[1]
Și-am încălecat pe-un zmeu aurit, spunându-vă povestea satului nemaipomenit!
[1] http://www.satul-lenauheim.ro/home.php?page=home, 23.07.2019.
Poveste publicată inițial în cartea CĂMINE ÎN MIȘCARE. 2019
Credit foto: Diana Bilec