W. e din Lenauheim. A lucrat o vreme la spitalul din Jimbolia. A prins vremuri de maximă stricteţe. Vremuri de haos banalizat. Şi vremuri relativ normale.
A fost ceva ce m-a durut foarte mult:
Cum mergeam de la gară la spital, la Jimbolia, în fiecare dimineață aduceau oameni de la frontieră. Bătuți, plini de sânge. Nu-i duceau la spital, ci la pichet. Îi plimba prin tot orașul ca să-i vadă lumea. Și ne spunea: „dacă faci ca ei, așa pățești și tu”, când treceau pe lângă noi.
Erau niște militari aduși de prin Moldova care așa au fost instruiți. Îi bătea foc pe cei care încercau să treacă frontiera, sau îi împușca.
Eu am lucrat în administrație la spital și am văzut multe lucruri. Aduceau oameni împușcați și cei de la medicina legală scriau că au avut ceva la inimă, îi puneau în sicriu și îi trimiteau la părinți acasă. Nu aveai voie să vorbești despre asta.
Mulți care au fost bătuți, au fost bătuți pentru o viață întreagă. Le dădeau la rinichi.
Mai erau cei care ajungeau împușcați la chirugie, stăteau cu milițianul la ușă…
Pe 26 decembrie 1989, la spitalul din Jimbolia apar ambulanţe venite din Austria și Germania.
Au venit cu ajutoare. Grupul din Austria ne-a făcut și sistemul de apă în Lenauheim.
Au vrut mai întâi să înțeleagă cum funcționează sistemul comunist în România. Au rămas până după Revelion la mine acasă, în Lenauheim. M-au întrebat de ce mai avem nevoie și am ajuns la concluzia că trebuie făcut un dispensar pentru Lenauheim. Să băgăm apă și curent. Tatăl meu m-a ajutat să facem și sistemul de apă pentru sat. Banii pentru proiect i-au dat cei din Austria. De atunci sunt cetățean de onoare în Lenauheim. Austriecii au venit tot timpul să verifice sistemul de apă, să-l îmbunătățească.
Pe 15 ianuarie 1990 află că la primăria din Lenauheim se dau formulare pentru pașapoarte.
A doua zi am depus formularele la Poliție, în Timișoara. După încă o zi am aflat că deja se eliberau pașapoartele, deși iniţial ne spuseseră că va dura 2 luni. După câteva zile mă duc cu nevasta la Timișoara să luăm pașapoartele. Acolo a deschis unul geamul, a strigat numele la megafon și apoi a aruncat pașaportul pe geam.
După o săptămână am zis să mergem până în Serbia, că nu fusesem niciodată. Am fost la Kikinda cu copiii, am cumpărat blugi pentru ei. A fost ceva deosebit. Am venit înapoi, și prin aprilie mi-a zis socrul meu că ei au fost în noiembrie 89 în Germania și să mergem și noi.
Îți trebuia viză pentru Austria și Germania. Ai ajuns acolo și voiai să rămâi? Îți trebuia chemare. Chemarea o făceau rudele de acolo, dar nu fiecare a vrut să-ți dea chemare. Pentru că se angaja să-ți dea de mâncare dacă tu nu te descurcai acolo.
Ne-am dus la București cu trenul de seară ca să ajungem la Ambasada Germaniei. Am luat viza, repede înapoi la tren. Era să pierdem trenul. Am fost la Belgrad și am luat viza pentru Austria, că așa trebuia.
Am plecat în Germania cu Dacia 1300. Voiam doar să vedem cum e acolo. Acolo trebuia să mergi la lagărul din Nürenberg să spui „bună ziua, sunt aici, eu vreau să rămân”.
Ei îți verificau actele, și acolo cu Securitatea lor am avut de discutat. Că mi-au zis să renunț la cetățenia română. Am zis că nu fac asta, pentru că în Germania nu e comunism, ci capitalism. N-am cedat și mi-au dat actele și am rămas acolo. Pentru copii am rămas, nu pentru mine, că eu mă descurcam. M-am întors în august la Lenauheim, la părinții mei, ca să-i vizitez. Ei nu au vrut să plece.
De atunci vine de 3 ori pe an înapoi în Lenauheim.
Primele impresii din Germania au fost plăcute.
Toată lumea vorbea nemțește.
A fost interesant cu televizorul. În ’90 a fost Campionatul Mondial de Fotbal. Cu toate că nu eram microbist… dar să vezi totul la televizorul color! Și filme?! Era ceva.
E șomer în primele 5 luni de trai în Germania. Timp în care se uită mult la televizor.
Atâtea documentare fascinante! Până în ’89 nu aveai decât 2 ore de televizor, asta dacă nu aveai întrerupere de curent. Pentru noi nu a fost o problemă pentru că știam limba germană. M-am acomodat repede.
M-am dus la Forțele de Muncă. Au vrut să mă trimită la un seminar, să mai fac o școală în administrație. Eu am zis că am nevoie de bani și că vreau să muncesc. Puteam să iau ajutor social, dar nu știam asta, și nici nu voiam să iau, nu eram obișnuit să iau. Până la urmă am găsit la o firmă care producea chimicale. Eram administrator acolo și am primit și locuință. Am câștigat foarte bine acolo, dar munceam mult. Și sâmbăta, câteodată și duminica. Locuința era mare. Am avut noroc.
Deși se stabilește în Germania, păstrează legătura cu comunitatea din Lenauheim. Împreună cu românii din Lenauheim înfiinţează o asociaţie.
Tata era un organizator bun și de la el a pornit. Am fost revizor 4 ani în Asociația Șvabilor din Germania, și din 2001 m-au propus ca președinte. Nu prea am vrut, că nu aveam timp, dar până la urmă am acceptat.
A fost o femeie de aici care s-a ocupat să adune datele. Am luat un computer. Era 3000 de mărci unul. Dar a meritat investiția. Am pus datele în computer. Așa am învățat să lucrez pe computer. M-a ajutat și fiul meu.
Sunt 120 de sate din Banat înscrise în asociație, 162 de membri sunt din Lenauheim. Membrii primesc de 2 ori pe lună ziarul local și plătesc o cotizație anuală.
Rămân cam aceiași ca număr, că atunci când moare bunicul, de exemplu, preia nepotul. În Banat avem 12.400 de membri, dar am avut 18.000, prin ’90-’91. E în scădere. Obiectivul asociației este de a menține legătura cu parohia catolică, ca să îngrijim cimitirul și să păstrăm legătura cu comunitățile șvabilor.
Relaţia copiilor născuţi în Germania cu satul natal al părinţilor diferă.
Dacă ei le povestesc lucruri bune despre România, atunci copiii vin cu plăcere în vizite. Dacă nu, copiii au impresia că aici nici nu e soare.
Consideră că asociaţia va exista și peste 15 ani.
Poate nu la fel ca azi. Depinde și de cine va fi primar, și de oameni. Eu vreau să țin legătura cu toată lumea. De exemplu, am organizat, împreună cu primarul, o festivitate în Lenauheim, când s-au făcut 200 de ani de existență. A fost foarte frumos. Organizăm și „Fiii satului” în fiecare an, pe 8 septembrie.
Despre retrocedările de pământ, spune că unii nemţi nu prea au mai vrut proprietăţile înapoi. Pe unii pur și simplu nu i-a interesat.
Tata a fost și în comisia aia. Cine era trecut în registru a primit pământul înapoi. Unii s-au trezit prea târziu, că în 2007 s-au încheiat procedurile. Deși au fost informați.
Nemții au fost foarte modești. Aici a fost Imperiul Austro-Ungar. Ungurul le-a impus să învețe limba maghiară. Nu au avut ce face. Apoi, după 1918, au trebuit să învețe româna. Cu românii nu a fost așa dur. Că au fost și școli în limba germană.
Așa a fost să fie.
Poveste publicată inițial în cartea CĂMINE ÎN MIȘCARE. 2019, după un interviu realizat de Alexandru Dragan.
Credit foto: Diana Bilec