Uneori o dragoste mare vine la pachet cu o despărțire. Nu se poate. Totul merge bine, trăiești fericită și dintr-odată nu se mai poate. Te trezești cu despărțirea în față.
Și tu iubești. Am plâns, am plâns, mai plâng și acuma. Nu înțelegeam de ce. Nu mai aveam ochi, toată eram umflată. 26 de ani aveam pe atunci. Urma să mergem la o nuntă împreună, iar apoi să ne luăm și noi. El era mai mare decât mine, cu vreo 10 ani, realizat, avea o profesie bună și respectată, probabil că prea sus m-am cățărat pe scara Uzdinului. Râde. Nici o vorbă rea nu am vrut să îi spun legat de această decizie. Dar, duminică, la nunta la care trebuia să mergem împreună, m-am hotărât să merg la joc. Voiam să-l văd, încă o dată. Și m-am dus, lumea se prindea în horă și juca, el cu ochelari de soare, bată-l focu și când s-a sucit o dată cu hora, m-a văzut și s-a albit la față când m-a văzut. Și ochelarii de soare s-au albit. Atât mi-a trebuit ca să pot merge mai departe și să nu mai plâng. Mi-a fost greu, aveam de învățat, voiam la facultate, iar pe mine mă rănești tare ușor. Dar, dacă nu mi-am pierdut mințile atunci, mi-am zis nu mi le mai ia nimeni vreodată. Dar, înainte să ne despărțim, înainte de ‘81, am visat ca suntem la Zrenjanin, un oraș, eu și în stânga mea un copil cu părul blond, în pantofi mari și picioare groase, cu șosete și de cealaltă parte un om, nu i-am văzut fața. Și cum copilul blond era la mijloc, între noi, o dată l-a zgândărit copilul de mână pe bărbat și i-a spus copilul: … eu mi-s al tău și tu de ce nu mă vrei? Noi stăteam la semafor, așteptam să se facă verde. Ăsta mi-a fost visul. M-am sculat, i-am spus mamei ce am visat, că era un copil blond. Și au trecut ani, ne-am despărțit, cum ți-am spus, așa din nimic și îl cunosc pe tata lui David. Iar eu i-am spus lui că noi doi o să avem un copil, dar că nu o să îl vrea. Nu m-a crezut. Eu nu am uitat ce am visat. Și au trecut anii și apare și David, fiul nostru. Încă nu eram căsătoriți. Lucrurile mergeau bine cumva, dar eu știam că și cu el și fără el, copilul eu mi-l cresc. Tata lui David a fugit de război, a plecat în America, l-am petrecut așa gravidă cum eram. Urma să se întoarcă de acolo, iar noi doi să ne căsătorim, așa era normal. David era născut deja, aproape doi ani am stat fără el, fără bărbatul meu. Cu sau fără el, era întors deja, căsătoria nu s-a înfăptuit și mi-am luat copilul și ne-am dus la casa noastră, la mama mea acasă. Nu regret cum am decis, dar nu am fost în rând cu lumea. Mama mea era alături de mine și de copil. Și tatăl meu. Erau bătrâni deja părinții mei, însă a fost o mare bucurie în casă fiul meu. Nu m-am simțit deplină, asta pot să zic. Am putut să trăiesc așa. Ce să fac!
Tata lui David a fost exact așa cum o femeie poate să-și dorească. A știut să se poarte cu femeile. Mai ales că mai fusese însurat. La fel și eu. De aceea toate șansele erau de partea noastră. Însă, nu a fost să fie. 38 de ani am avut când l-am născut pe David și am ajuns la 40 de ani fără bărbat. Nu am vrut să mă umilesc, să cerșesc după ceva sau cineva. Cu vremea a înțeles că a greșit, că sunt o mamă bună și că nu mint. A murit el.
Copilul meu a suferit tare mult. Nu merita asta. N-am vrut să îl chinui.
Credit foto: Diana Bilec