Să mergi și să nu mai pleci. Așa s-a și întâmplat, la casa în care locuiesc fiul și mama. Mai niște purceluși și o scroafă faină, găini cocoțate, un câine, poate și o pisica rătăcită, un cuptor de pită în curte construit de fiul priceput în toate pe timp de pandemie … pe scurt, o mare stare de bine și de apropiere de Dumnezeu, asta am simțit și de abia am putut ca să plec.
În casa asta sunt de toate. Și fiul știe să le facă cu mâna lui pe toate. Iar, mama tare mândră de el. La 9 ani era pe tractor.
Lui D-zeu nu îi place când te mărești. Trebuie să fi modest.
Așa, avem apă minerală gazată, Fanta, Coca Cola, Schweppes, cafea 2 în 1. Sprite?
Ce v-am zis, să fie suc.
Doamne ajută!
Așa de fain e sucul ăsta, că îți strânge gura.
La Uzdin când zici sau ceri miere înseamnă zahăr. Ca să se știe.
Țânțarii din Uzdin nu te lasă de izbeliște. Te mușcă o dată, dar te mănâncă încă multe zile după aceea. Să nu uiți care cumva de țânțarul de Uzdin.
Eu nu prea înțeleg lumea asta. Ar trebui întâi să judece. Omul trebuie să aibă judecată. Dar, este lume în toată forma.
Mama și-a greșit profesia, trebuia să se facă actriță.
Când am început și eu să visez că mă mărit, ca și oricare altă fată, am crezut că eu nu am de ce să îmi fie greu de soacra mea, eu tot aia am vorbit că nu o să-mi fie greu de soacra mea. În primul rând, ea l-a făcut pe bărbatul meu, deci de ce să o urăsc, să îmi fie mie osul în grumaz. Dar, uneori soacra uită că acum fiul, adică bărbatul are acuma o soție, care se îngrijește de soțul ei. Soacra nu are voie să fie concurența mea, a soției.
Am avut o mare dragoste în tinerețe, singura.
Mama mea a fost și este o muiere simplă și cu gust.
Când soacra nu mi-a dat un pic de aer, am divorțat. Dacă eu îi spălam la soțu un pantof, ea îl spăla pe celălalt. Era o presiune tare mare, nu am putut.
Nouă nu ne-au trebuit vorbe, ne-am uitat unul la altul și am știut, ne înțelegem.
Viață goală, fără conținut.
N-am temă, nu am cu cine să vorbesc.
Unde te duci? Ce mai faci? Unde te duci? Ce ai acolo?
Curiozitatea din sat, mare boală.
Femeia din Uzdin a trebuit să își cunoască locul în casă, să își caute de copii, să facă mâncăruri, nu să se pună ea acuma să picteze. Da, a fost Adam Doclean, profesorul de desen, a căutat talent în sat, dar până la arta naivă e cale lungă. Toți din sat puteam să ne apucăm de desen, dar era nevoie de mai mult, de viziune, de inspirație, de cultivare. Dacă ne limităm la a desena pe o pânză portul nostru bogat, câteva obiceiuri, nu e suficient, arta e mai mult de atât, cred. Naivitatea asta în pictură a fost greșit înțeleasă. Dacă faci un cal verde, nu înseamnă că e artă.
Da, pictura a fost o formă de emancipare a femeii în sat, dar a fost și rost de multe probleme și certuri.
Au fost oameni în sat care doar au muls. Nu au și dat satului înapoi, s-au folosit de oportunitate.
D-ul profesor Adam Doclean, preda desen la școală, iar la toți copii le-a dat o pânză, pensule și culori, ca să deseneze. Și care dintre ei desena frumos și multă lume era talentată, au continuat. Exista și o tematică, evident. Portul din Uzdin, evident. Acuma, oamenii au desenat cum au știut, dar nu știau să facă asta din perspectivă naivă neapărat.
Bărbații au fost geloși pe femeile lor, mai ales dacă erau frumoase și mai și plecau prin lume cu pictura lor. Multe certuri au fost în familii din cauza asta. Scopul lor a fost să își pună portul pe pictură, care era tare frumos și bogat și să primească complimente pentru portul lor minunat, mai ales în țări străine. Nu s-au ocupat ele de sentimente sau drame sau necazuri în picturile lor. Toate fețele erau mai rotunde, cu obraji roșii pronunțați, doar Steluța Giura, picta ca și primii dintre ei.
Toți puteam să pictăm, făceam acasă pentru noi, dar femeile au vrut și ele să fie cunoscute și apreciate și să nu mai fie rob la soțul ei. Multe femei au reușit să se recompună și să renască după ce au rămas văduve.
Multe femei au ieșit din umbră, abia după ce soțul era sub pământ. Muierile sunt tare pățite aici. Și nici una din ele nu puteau să fie scriitoare sau pictorițe dacă nu erau inteligente și talentate.
Satul e atât de mic și totuși se împarte în două.
Sunt oameni primitori și sunt oameni care vor doar pentru ei. Ca peste tot, de altfel.
Omul cu minte nu are voie să mintă.
Ce ni-s noi? Români? Ai cui? Oare e România patria mamă pentru noi?
Nu știu. Nu cred.
Eu sunt româncă din fosta Iugoslavie.
Eu sunt român din Serbia. Român din Voivodina.
România nu e țara mea. Și mulți sunt patrioți falși. Când trebuie vreun ajutor de la România, atunci suntem cei mai mari patrioți.
M-ai agățat pe telefon că am zis toate astea? Închide telefonul ca să vorbim.
Ni-s o mână de oameni, de ce să ne împărțim așa. Și oamenii tineri de acum, nu mai rabdă.
Ascultă, noi ni-s români, un român dacă nu îi bagă cuțitul în spate la vecinu sau lu oricare altu, nu-i român altfel. Dar, slovacii, ungurii trag toți pentru unul și unul pentru toți. Așa stau lucrurile. Noi nu ni-s uniți.
Ni-s frați, asta e adevărat. Oricum ar fi.
Păcat de femeile care au stat sub papucul bărbaților. Nu au avut parte de dreptate.
Intenționat nu regăsești ghilimele sau nu citez pe nimeni în vreun paragraf. Sunt păreri dintr-un loc pe care poate nu îl vei vizita niciodată, poate nici nu trebuie. Satul are secrete. Și nu sunt aici ca să le dezleg sau să fac ordine.
Uneori ai nevoie de un punct de pornire, de păreri, ca să poți începe și tu, cel sau cea care mă citiți, să trăiți propria aventură.
Credit foto: Diana Bilec