E ultima seară pentru mine, mă aflu în Uzdin, în parcul bisericii de aici. Mi s-a spus că erau așa de mulți copaci aici cândva că nu se mai vedea biserica de ei. Acum biserica o întrezărește printre brazi și plopi și mesteceni și se aude când David trage clopotele. O sfoară agățată de picior, două de mâini și durerea fizică se stinge când încep să răsune în sat. Așa s-a întâmplat și de Paști în 2020, când David împreună cu Părintele au adus lumina în sat de Paști. Preotul a înconjurat singur biserica, David trăgea clopotele, să audă cei din Uzdin că Isus cu adevărat a înviat.
Acum se aud câini, voci de copii, se joacă fotbal în depărtare pe un teren, la cămin se repetă, Alina face Duolingo sau cel puțin încearcă, dacă ar găsi un wi-fi.
M-am adâncit în foarte multe povești, încep unele aspecte să mă doară, sau să mă deranjeze. Încerc să rămân neutră și să îmi fac treaba. Totuși simt speranță.
Înseratul la Uzdin e cel mai frumos. Câmpul e atât de galben, cerul e atât de albastru, iar soarele e atât de portocaliu. Culori puternice ca în pictura naivă de aici. Am fost la Sofia Ionașcu în seara asta. Pictoriță. Mi-a fost greu să mă decid. Îmi plăceau toate tablourile. Am plecat cu două dintre ele. Ea, Sofia, mică, zâmbitoare și iute, mă ruga să o ajut să mai afle lumea de ea. Eu cred că o găsește cine caută. Mi-a atras atenția în mod deosebit un tablou, Mireasa de la Uzdin, îmbrăcată și împodobită precum o cere datina și se privește din profil în oglindă. Mireasa din oglindă, însă nu e pictată tot din profil, ci frontal. Pare că mireasa poartă un dialog cu ea. Am întrebat-o pe Sofia sau mai exact i-am spus ce îmi place, mi-a răspuns atât de frumos: E pictură naivă, doar!
Mi-e greu să mă întorc la Timișoara, mi-e dor să mă întorc aici. Se poate să fiu și eu naivă. Mi-e bine cu greierii si liniștea de la sat. Vreau la gara din Covăcița cu șopârla mea mică din soare.
Credit foto: Mircea Sorin Albuțiu