Că să-ți povestesc despre drumul de întoarcere, aș vrea să-ți vorbesc un pic despre pictura naivă de la Uzdin. Pentru asta m-am oprit la familia Ionașcu. Am intrat într-o casă plină de picturi, de diplome, de vorbe frumoase lăsate de vizitatorii din trecut pe un catastif care te ochește chiar de la intrarea în casă. Oriunde m-am dus în Uzdin, pe masă s-a pus soc, adică suc. Minim 2 feluri și apă minerală. Și bei, da?! Sofia Ionașcu a fiert și porumb, din ăla cum nu am mai mâncat din copilărie, galben și un pic tare și în sfârșit nu era dulce. Mă și simțeam prost să molfăi din porumb, în timp ce soții Ionașcu îmi puneau pe o altă tavă, mult mai sensibilă și fragilă, povestea vieții lor. Mi-am dat seama că mare parte din discurs era pregătit. Nu eram prima care se așeza pe același scaun sau fotoliu și îi întreba cam tot ce se întreabă. Sofia, o femeie măruntă, ageră, cu un zâmbet frumos și un glas tare duios. El, un bărbat voinic, mare, cu prestanță, dicta cursul poveștii, voiam tare să îl prind cu inima pe tava de porțelan sau metal, alegerea lui. Sofia și Todor Ionașcu. Pusesem ochii pe cel puțin patru tablouri. Și pe tot porumbul de pe farfurie.
Credit foto: Ionuț Suciu