Generația din 1950. Se știau de mici. Născuți în Uzdin. Ea în clasa A, el în clasa B. 8 clase.
Pauză mare și grea în conversație.
Christine îl întreabă pe Todor dacă a vrut să plece din sat.
Răspunsul: Nu am putut să plec din sat, pentru că am avut părinți, ce știu eu, PAUZĂ. Mie mi-au murit 5 frați, de mici. Părinții mei erau deja mai în vârstă când eu m-am născut. Eu am avut viață, ce să spun, am rămas. (cu inima mică, în sat se vorbește că părinții lui Todor erau înspăimântați de ideea încă unui eșec, iar Todor, după naștere, a fost scos din casă, pus pe o pernă și lăsat în sțradă. Viața a făcut să fie adus înapoi la părinții lui și cu ei să și rămână. Costa și Floarea).
Multe lucruri în viață se întâmplă.
Și a venit Sofia cu farfuria de porumb fiert la masă, s-a dus momentul.
Mii de lucrări a pictat Sofia. Împrăștiate peste tot în lume. Chiar cu o zi în urmă se mirase Sofia că are salvat pe mobil, numărul de telefon al actriței Cezara Dafinescu. Cândva se întâlniseră. Iar ieri fusese 4 august când Sofia i-a găsit numărul de telefon în agendă, chiar ziua de naștere a Cezarei Dafinescu.
Sofia era și mai este o femeie căsătorită, cu obligații, casa e casă, gospodăria, animalele, treburile din casă, nu puteau să aștepte. De aceea cam tot ce a pictat ea în cei 50 de ani, a pictat cu noaptea în cap. Fă mâncare, ocupă-te de animale, îngrijește-te de copii, lele lele, nici când ziua nu era timp de pensulă și culori. Când toți în casă se culcau însă, de la capră la vacă, pisică sau câine, de la soț la copii, atunci Sofia se ducea să picteze. Avea nevoie de liniște.
Cândva erau 10 pictorițe în Uzdin, Sofia, a 11 a, cea mai tânără. Acum cea mai în vârstă. Erau bucuroase ele toate când ploua și nu mai mergeau la holdă, era loc de pensulă și de pictură în ziua respectivă. Sofia avea vreo 12 sau 13 ani pe atunci. Și se pricepea la pictat. Cel puțin profesorul ei de desen așa susținea. În urmă cu aproape 60 de ani a strigat-o într-o zi să vină în fața casei, i-a dat o pungă de hârtie cu culori și câteva pensule și o pânză gata pregătită. A primit temă de casă, să picteze un tablou, cu ce vrea ea și când e gata să-l aducă la cancelarie. A fost un tablou de toamnă, cu o trăsură care merge la holdă. Profesorul când i-a văzut tabloul, i-a zis răspicat, numa lucră, numa lucră. Adam Doclean era numele lui. Nu a fost chiar așa de simplu, cumva avea și obligația să coasă la costume, mai ales că asta făcea și mama ei, iar mai apoi și mama soacră, după ce s-a căsătorit. Nu-i că te ia familia în brațe de bucurie că tu știi să ții pensula în mână. Viața la sat are alte reguli. Tot portul din Uzdeni a fost lucru de mână de la un capăt la celălalt.
1972, acesta a fost anul decisiv pentru Sofia și pictura ei.
Pictorițele din Uzdin au fost invitate la Belgrad, în cadrul unei expoziții, pentru că veniseră înapoi de pe LUNĂ, astronauții APOLLO 15 împreună cu soțiile lor. S-a organizat un turneu european, cu opriri în Belgrad, Zagreb și apoi Slovenia. Toate s-au îmbrăcat în portul uzdinean, iar Sofia fiind cea mai tânără, era și cea mai gătită și colorată. Tinerețea se reflectă direct în bogăția portului, ca să devină negru spre bătrânețe. Ca să știi și tu! Așa că, povestea Uzdinului a ajuns și pe LUNĂ cu Apollo 15. Cu atenție, Sofia scoate fotografia cu astronauții ca să mi-o arate. Din acel moment, Sofia s-a apucat serios de pictură. Avea 22 de ani și voia să se impună ca artistă printre cele deja consacrate. Se aflase deja la cămin că o fată tânără s-a apucat de pictură și era așteptată la galerie cu lucrările făcute. Așa au început expozițiile, turneele. Duminica era ziua de joc în sat, venea lume multă și așa se afla despre pictorițele de la Uzdin. Veneau mașini străine cu ambasadori, pictura se cumpăra, catastiful Sofiei se umplea de semnături și impresii. Dar, jocul și hora de duminică tare îi mai plăceau. Juca până nu se mai vedea afară. Iar, noaptea se îmbogățea cu încă o pictură începută de Sofia. Mereu când avea pânza în față, știa ce urmează să picteze. Nu a schițat niciodată în creion înainte.
Norocoasă Sofia, avea vreo 10 sau 11 ani, prin anii ‘60, când femeile din Uzdin s-au apucat de pictură. Mă întrebam eu cum, oare de unde această pornire, iar Sofia a știut să îmi explice. Cât de norocoasă să fiu să mai aflu pe viu despre o astfel de tradiție. Îmi zicea ea așa: .. era sărăcie pe atunci, iar femeile nu aveau prea multe cătrânțe, dacă aveau, era una și aia într-o singură culoare și atunci una dintre ele, mai deșteaptă, a procurat culori, din ăștia în ulei și le-o născocit să picteze pe cătrânță, flori, frunze și s-a dus așa la joc. Au văzut și celelalte, dar de unde are asta și s-a aflat, și mai una și una. Apoi profesorul de desen, Adam Doclean, o întâlnește pe femeia care a desenat pe port și o întreabă dacă vrea să picteze pre pânză. Și merge profesorul la oraș, îi cumpără toate cele și culori și pânză, o învață cum se prepare, cum să lucreze și de la o femeie la cealaltă, de la o prietenă la alta, iaca s-au făcut pictorițe. Un grup de 6 femei românce. Prima pictorița a fost Anoica Măran.
O versiune din multele existente. Frumoasă, chiar!
Îmi spune Todor Ionașcu, care tăcea de ceva vreme și o asculta pe Sofia:
În fiecare an, se participa la Belgrad la expoziții de pictură și târguri de turism, multe din pictorițele din Banatul de Sud, că erau și din comunitatea slovacă sau sârbă ,din Covăcița și Padina, nu doar româncele din Uzdin. Și pentru că portul uzdinean e mult mai colorat și mai viu, bogat, multă atenție i s-a dat Sofiei, ea a vândut și din picturi și iaca asă a început gelozia și au lepădat-o.
Sofia era mândră de meșteșugul ei și de faptul că e din Uzdin. Nu accepta să fie prezentată ca fiind din Covăcița. Da, sunt sârboaica, dar sunt româncă din Uzdin. Cu invitații oficiale sau fără, oaspeții tot au venit la ea acasă, a pictat în continuare și a vândut mult. Foarte mult. A pictat zi și noapte. A fost invitată la Viena, la Cannes, pe Coasta de Azur, la Marea Neagră, pictura ei tot s-a plimbat, în lung și-n lat. În România a fost ultima oară în 2007. La Belgrad a avut 3 ani la rând expoziție individuală, în ‘84, ‘85 și ‘86. Și-a dorit o expoziție cu lucrările ei la Muzeul Național din Belgrad. Le-a scris o scrisoare, o carte poștală, a găsit adresa într-un ziar și s-a arătat interesată să i se organizeze un vernisaj dacă se poate. A primit răspuns că tot anul e ocupat și au redirecționat-o către Centrul Cultural din Belgrad. A trimis și acolo o scrisoare, în iarnă și a fost acceptată să expună în vara anului 1984. A pictat, a pregătit lucrări, a mai și vândut, dar acolo trebuia să se prezinte cu 40 de picturi. A stat noaptea și a pictat, începea 3 deodată, unele mai mici, altele mai mari și multe dintre ele s-au vândut.
Am vrut să întreb:
Mai țineți minte când ați vândut primul tablou făcut de dvs?
În Brazilia și baș n-am vrut să vând pictura. Primul meu tablou pictat acolo s-a dus. Am fotografie cu primul meu tablou pictat. Se numea La Givan. Că acuma Sofia nu mai are timp să se ducă la givan. Era mare tabloul. Domnul a plecat doar cu pictura, a făcut-o sul și a băgat-o în cufăr. Mie mi-a rămas rama. Am pus altă pânză și am făcut altă pictură, asta de aici.
Am întrebat-o pe Sofia dacă avea un manager, cine să o reprezinte. Îmi spunea că într-o zi s-a trezit cu Academia Armatei Sârbe că o caută în Uzdin. Nu știau la ce casă locuiește. În 10 ani de zile, nu vreau să vă mint, s-au dus la ei, peste 100 de tablouri de-ale mele. Când cadrele militare se pensionau primeau o medalie și un cadou, o pictură făcută de mine. Și aveam multe comenzi și s-a apucat și Todor, soțul să mă ajute. Dar, nu cu port, cu floarea soarelui. Și tare apreciat a fost. Un fost general era tare încântat de pictura lui Todor, că era tare mare floarea soarelui pictată.
Credit foto: Ionuț Suciu