Pe cine am cunoscut? Prea puțini. Acum aș putea spune că prea mulți.
Pe Trifu, de exemplu.
Lecția de istorie a Banatului nu o vei face cu mine, ți-am spus unde sunt.
Pe Trifu l-am cunoscut în Uzdin, sat cu români din Serbia.
Ce știu eu, ce pot eu? Să cuprind o frântură din cei 83 de ani trăiți de Trifu.
Cuvintele stau atârnate în firul unui receptor de telefon public. Cine să ridice receptorul și să mă asculte. Cine mai vrea să asculte, să citească, să pătrundă și să se bucure de întâlniri, cât de mici, cât de neimportante pe alocuri.
Am fost tineri înainte să fim bătrâni, îmi spune Trifu.
Pășesc pe un pământ străin, dar atât de familiar, simt că aparțin acestui loc. Identitate. Cine sunt eu, oare pot aparține unei comunități care încă își caută identitatea?
Pictura naivă este un mijloc de a picta fără să gândești.
Sunt coaptă de bătrână. Mă urmărește propoziția asta.
Stau cu gândurile mele și stau. Aștept ca într-o gară, un tren care să mă ducă spre o poveste. Asimilez imagini și istorii personale aici in Covăcița, Uzdin, Țîripaia, de parcă m-aș uita pe geamul trenului. Nu-mi pot dezlipi ochii.
Sunt în Serbia, în Banat, sunt cu ai mei. Nu știu de ce îți tot repet asta.
Am înregistrat audio oamenii de aici, amintirile și viața lor de până acum. Am încercat să îi reascult acasă, să îmi găsesc un loc în Timișoara unde să transcriu materialul. Nu am putut. M-am lovit de cotidianul meu, mi se părea că mă scoate din context. Am revenit aici și m-am ascuns într-un colț într-o cafenea și restaurant, Story of Time. Nimic nu e întâmplător aici, de ce ar fi altfel numele localului. De dimineață barmanul și bucătarul erau slovaci, comunicau în slovacă. A mai venit la lucru încă un coleg sârb, se vorbește în sârbește acuma și se râde la fel de bine.
Credit foto: Mircea Sorin Albuțiu