Daniel Magdu, Covăcița, Serbia. Generația 80.
Când vorbesc despre etnie, eu sunt român, fără doar și poate, și mama și tata.
Sunt mândru că trăiesc în această parte a Europei care se numește Banat, în sensul geografic și istoric al cuvântului și de sensibilitate, ca să zic așa. Trăim aici sârbi, români, maghiari și slovaci, sunt căsătorii mixte, ne respectăm unii pe alții, iar asta este un mod de viață pentru noi. Străbunicul meu a vorbit 7 limbi, a fost traducător oficial în localitatea Biserica Albă, în cadrul tribunalului, vorbea română, sârbă, cehă, rusă, franceză, germană și maghiară. Felul în care noi trăim, interacțiunea între atâtea moduri de viață, tradiții și culturi ne îmbogățește constant, luăm și împrumutăm unii de la alții. Iar, acest aspect s-a accentuat după cel de al doilea război mondial, o dată cu industrializarea, pentru că s-au făcut drumuri, mijloace de transport, apoi mașinile personale, toate acestea au contribuit, chiar și astăzi, cu tehnologizarea și digitalizarea, unele aspecte se pierd, dar mereu adăugăm.
Limbile se intersectează aici.
Un mediu multietnic m-a ajutat oriunde în lume, m-am adaptat mult mai repede, pentru mine era ceva normal. Nu te simți niciunde atât de străin, te-ai învățat să ai ceva diferit lângă tine, o altă limbă sau cultură.
Prima limbă pe care am învățat-o a fost limba română, abia la 3, 4 ani am început să învăț limba sârbă. Eu m-am născut în Belgrad, apoi am crescut ca și român într-un sat majoritar slovac într-un bloc cu 12 apartamente, bloc construit de fabrica la care lucra tata. Familiile care au ocupat acele 12 apartamente, veneau din toată fosta Yugoslavie, Bosnia, Montenegru, Kosovo, Croația sau de aici din zonă. Eu am crescut într-o mini Europă din Balcani. Practic, eram minoritate în țară, minoritate în sat, minoritate în bloc sau cel puțin acolo reprezentam majoritar românii. Blocul era în centru, localitatea mică, în jur de 8000 locuitori, la stradă nu era trafic, toți copii eram la joacă afară cu vecinii noștri romi, care trăiau clandestin în alt bloc. Ce ne jucam? Ca în America, în filmele Western, good guys, bad guys, cowboys și indieni, în Yugoslavia, replica era, partizani, the good guys și nemții, cei răi. Eu eram mereu cel rău, NEAMȚU, blond fiind cu ochi albaștrii. Aveam puști de plastic, parcă cineva ne pregătea pentru ce avea să vină mai târziu, nu știam noi pe atunci ce război urma să vină. Vorbeam în sârbește, dar la școală învățam și limba mediului, în cazul meu slovacă. Asta în anii 80. Acum această practică s-a reluat.
Pentru noi acest mediu etnic divers înseamnă normalitate, ca apa de la robinet, ca oglinda în baie. Așa e în Voivodina. Eu mă simt român, dar în primul rând sunt om. Mă definește o cultură, o tradiție, o limbă, religia în unele cazuri, dar trăind în Banat, ai o dublă etnie, cea de bănățean. Blocul nostru era un film de Fellini, un Amarcord balcanic, în stilul lui Kusturica. Nu ne înjuram de mamă niciodată pe bază etnică, dar conta ce echipă de fotbal susții, Zrvena Zvezda sau Partizan. Prieteniile din copilărie, de atunci, continuă și astăzi.
Aici mereu bate un vânt, de asta poate și mulți avem sinuzită. Vântul Coșava peste Coșevița. Se vorbește de un blestem aici, să îți dea Dumnezeu să ai și apoi să nu mai ai. E cel mai greu când simți că ai avut și apoi nu mai ai. Și când mă gândesc la copilărie, îmi aduc aminte de mirosul ei, cel fizic și mai e unul sufletesc pentru mine, când trăiam fără griji, puteam călători în străinătate, aveam programe străine la TV, muzică rock, punk, concerte, filme porno, walkman, Nike, Coca Cola, tot, nu mi-a lipsit nimic, îți dădeau părinții bani, nu știam pe ce să-i cheltui, că aveam de toate și mai ales libertate. Era un miros al libertății. În ‘90 lucrurile s-au schimbat, a început războiul, sancțiunile. Nu mai aveam desene animate la TV, eram tăiați de lume. Părinții dacă aveau 1000 dinari dimineața când se deschidea banca și își puteau cumpăra de ei 100 kg de carne, la ora 13:00 acești bani însemnau 1.000.000.000 dinari și puteau cumpăra o gumă de mestecat de ei. Inflație, lipsă de curent, sărăcie, pensionari care caută ceva de mâncare în tomberoane, propagandă despre război la TV, copii de vârsta ta, 12 ani, care mor, iar jertfele nu au etnie. Eu, la vârsta aceea, înțelegeam că cineva se bate cu cineva, nu înțelegeam de ce se băteau oamenii, care e backgroundul, că e o criză, că nu mai e cum a fost. Mult mai târziu când am ajuns în Occident am simțit din nou acel miros al copilăriei, al libertății, de Ziua Europei când mă aflam in Bruges, în Belgia. Aveam 20 ani, eram la un bâlci, cu parc de distracție, mulți oameni, voie bună și vedeam că lumea e relaxată, că nu au trecut prin război, fără bombe și sărăcie și că cei mai frumoși ani din viața mea nu au fost așa. Mă întrebam de ce la noi lucrurile s-au întâmplat altfel, de ce nu s-a destrămat țara pașnic, cum era dacă Yugoslavia intra în comunitatea europeană, cum aș fi trăit atunci, ca alți copii. Dacă puteam pleca în alte țări, fără vize. Mereu erau sancțiuni, restricții, fără sport, doar un fel de fotbal între noi adolescenții, coțchice îi ziceam. Fugeam cu biciclete, că nu circula nimic, la scăldat, cu muzică după noi. Ne făceam formații, voiam să cântăm, improvizam instrumente, ne-a ajutat un electrician și ne-a făcut o boxă artizanală cu un distors ca la Ace of Spades, Motorhead. Am reușit s-o vindem și în sfârșit am avut un band complet, cu chitară, bass și tobe. Pirateria era în timpul războiului în floare. Cele mai tari filme din America, le vizionam fără probleme, o rezistență împotriva războiului, Prodigy venise în concert în 94, Biohazard, nu știau părinții mei pe unde umblam, aveam creastă, eram punkist. A apărut și muzica electronică, rave, toate astea m-au ținut departe de droguri. Studenția mea, în București. Dintr-o eroare, nu am fost admis la Facultatea I.L.Caragiale la montaj film, împreună cu prietenii mei. M-am înscris la altă facultate între timp, la ASE (Academia de Științe Economice), la secția Marketing, crezând că marketing înseamnă publicitate, chiar dacă ulterior am fost admis la I.L.Caragiale. Nu m-a mai interesat, viața mea a luat-o pe altă cale. O lună am bântuit prin București, prin cămine, am fost repartizat în Vitan. Armata pe care am făcut-o mai apoi, a fost un concediu de odihnă pe lângă ce am trăit acolo. Părinții nu știau nimic de mine, câți bani am avut în buzunar, asta era și m-am descurcat până când au venit primele ajutoare. 4 ani de studenție în București fără grai bănățean. Mi-am dorit să cunosc ceva nou, să fiu într-un altfel de mediu, de asta am rămas. Eu eram student străin, trebuia să merg la cursurile de limba română, unde mereu luam 10, dar aveam colegi de peste tot din lume, ca în blocul meu din copilărie. În România nu eram perceput ca și român, eram sârb. Acasă în Serbia eram român. Mă întrebam cine sunt eu. Patria mamă era România pentru mine, dar nu am fost acceptat, eram un străin și am întâmpinat obstacole. Au fost și profesori care m-au luat peste picior, dacă nu eram pregătit la ore, mi se reproșa că nu am învățat bine, dar am învățat să mă bat cu americanii. Nu m-am așteptat ca cineva să mă protejeze, săracul român venit dintr-o comunitate istorică de români, a trecut printr-un război, voiam să învăț și să beneficiez de un tratament egal. Dar, noi bănățenii suntem alergici la nedreptate și m-am luptat să dovedesc că merit și pot. Dacă îmi pun mintea să fac ceva, nu mă abat și așa am și făcut. Bucureștiul și cartierul m-a înțeles, nu am avut treabă cu nimeni, vorbeam limba lor, până și câinii vagabonzi i-am îmblânzit. Nu îmi era frică. Am stat în Militari, în Ghencea, în Vitan… Tricoul îmi era cu Rage Against The Machine.
După ce am terminat facultatea, m-am înrolat voluntar în armată. Acolo am înființat o orchestră militară, mi-am adus chitara electrică, Reghin, o am și acuma. Nu se putea fără distors, indiferent de genul muzical. După armată, am intrat în agricultură, m-am ocupat de castraveți cornichon și de lubenițe. Nu voiam să stau de pomană. Așteptăm diploma de economist de la București, ca să mă pot angaja. Am lucrat și la Fabrica de Zahăr câteva zile la laborator, mă pricepeam cu calculatorul. Și acolo era distors, zgomotul era infernal. Apoi m-am dus șef la cântar într-un sat, se făcea acolo o piramidă din sfecla de zahăr, se cultiva destul de mult pe atunci și veneau camioanele de la Fabrica de Zahăr să încarce. Am fost corecți cu toți, nu am vrut să se fure sau alții să fie furați. Am câștigat respectul sătenilor, am cunoscut oameni simpli și muncitori. Între timp am primit și diploma de economist de la București, voiam să lucrez în Novi Sad și eram luat drept român cu studii în România. Eram întrebat cum de vorbesc atât de bine limba sârbă? Nu aveam experiență de muncă în domeniu, nu eram în vreun partid, dar voiam să încep de unde undeva, să știu că îmi pot face meseria. Aveam 24, 25 ani, eram un simplu tânăr, speram Serbia să o ia pe drumul României, să ne aliniem valorilor europene și sa pot contribui și crește alături de comunitatea din care făceam parte. În localitatea mea, la primărie, unde mai lucrez și acum, se deschisese un departament de dezvoltare economică locală. Eram candidatul perfect, vorbeam limba engleză, aveam studiile necesare, de undeva trebuia să încep și era ocazia perfectă. Am acceptat să lucrez voluntar o perioadă, doar ca să fiu în mijlocul lucrurilor. Eram mai mulți tineri care aveam studii, unii au ales să meargă să lucreze pentru vreo bancă, părinții au acceptat însă să mă ajute și să mă susțină chiar dacă eu făceam voluntariat la Primărie în fiecare zi câte 8 ore sau mai mult. Datorită programului transfrontalier și a unei persoane care m-a îndrumat, Teodora Borghoff, o bunătate de persoană, cum rar se întâlnește, eu sunt unde sunt și mă ocup de proiecte de importanță regională și nu numai. Am ratat concerte Billa Idol din cauza asta, m-am chinuit toată viața să îl văd, nu mi-a ieșit. Mi-au ieșit altele. La orice oră o sunam, mă ajuta să scriu și să concep un proiect. Și mereu m-au interesat proiectele de dezvoltare, cu implicare guvernamentală care să aducă o schimbare în bine. Țăranii aveau posibilitatea să acceseze fonduri și linii de creditare pentru agricultură, planuri de afaceri, eu trăiam dintr-un ajutor de la Forțele de Muncă și cu un prieten maghiar care terminase și el Facultatea de Agronomie la Subotica și contabilele de la Primărie, am început să concepem planuri de afaceri pentru țărani. Am făcut un soft și am reușit să accesăm pentru ei fonduri de la 300 la 800 euro. Am strâns și pentru mine niște bani și am reușit să mergem la Văliug într-un mic concediu, dar tot cu un scop, să aflăm de unde izvorăște Timișul, pentru că eu am copilărit lângă Timiș. La Semenic ne-am întâlnit cu un cioban și oile lui, l-am întrebat de Timiș și el ne-a spus că nu știe de Timiș, dar că ăsta de aici e Tămașu, vorbeam aceeași limbă, bănățenește.
În 2008 după ce am dat un examen de stat ca să pot lucra în instituții publice, am reușit să mă angajez în Primărie în departamentul de dezvoltare economică locală. Statul stagna pe atunci, nu am vrut politică, nu am putut avansa în post, chiar dacă eram cel mai bun pe domeniu, am mai făcut un master în Timișoara în economia și managementul dezvoltării regionale. La 15 terminam lucrul și cu Fordul meu din 88 mergeam Jimbolia și la cursuri. Veneam eu mai des la cursuri decât unii colegi ai mei din Timișoara. Chiar de patru ori pe săptămână. În 2010 am încheiat cu 10 magna cum laude și mă mândresc cu asta. Profesori extraordinari m-au format. Am călătorit în Occident, m-am perfecționat pentru că m-am înscris la un curs despre politicile regionale ale Uniunii Europene, finanțat de UE, la Bruxelles. Am fost 300 de cursanți, multe materii, eu mă remarcam ca un om familiarizat cu domeniul, dar avid de informație și cunoaștere, eram înconjurat de oameni specializați care deja lucrau în administrație, întâlniri, toate acestea m-au ajutat enorm și știam că pot ajuta la rândul meu localitatea mea. Apoi alte specializări în Maastricht și așa administrația noastră a fost pregătită pentru o dezvoltare economică regională fluentă și cu sens. Lucrurile mergeau în direcția bună. Au venit oameni noi și tineri în Primărie, au valorificat cunoștințele și viziunea mea și în timp am devenit șeful Departamentului de Investiții, Agricultură și Dezvoltare Economică Locală. În 3 ani de zile am finalizat 4 proiecte cu finanțare europeană care trăiesc și astăzi. Chiar ieri am încheiat unul cu comuna Berliște, un proiect dedicat valorificării serviciilor medicale, dovadă că vin oameni și din orașul Zrenjanin pentru controale medicale. Am mai făcut în particular și consultanță pentru hoteluri sau centre regionale de agrement în urma cărora s-au făcut reportaje televizate despre bogăția culturală din această zonă, au venit mai mulți turiști, strategii de marketing. Mereu am mai avut un serviciu pe lângă primărie. Am devenit și președintele Consiliului Național al Minorităților Române din Serbia. Un punkist care a intrat în administrația publică cu ambiție și strategie. Mi-au plăcut provocările, nu pot să stau, simțul artistic pe care îl am și nu l-am pierdut niciodată mă ajută să găsesc mereu soluții creative în administrație sau chiar în politică. Am mintea deschisă. Majoritatea oamenilor care mă caută acuma, vor ceva de la mine. Știu multe din toate, pot să-mi fac o imagine de ansamblu, pot gândi o strategie, stabili o tactică, reușesc să prevăd impedimente și cum le pot evita sau rezolva, ca atunci când arunci în apă o piatră, dar nu pică din prima la fund, ci dansează pe firul apei și poate ajunge teafără și întreagă la celălalt mal.
Zicea bunica mea cândva că dai un dinar să intri în horă și acum ai da doi ca să ieși, dar nu se mai poate.
Nu poți învinge nedreptatea sau răul cu bunătate. Trebuie să fi mai rău ca cel mai rău, ca să domine dreptatea și bunătatea. Văd tot din jurul meu, unele nu le pot schimba pe loc, dar nu sunt atotputernic. Nu cred în extreme, nu există doar alb și negru, există nuanțe, iar eu îmi doresc să predomine nuanțelele luminoase, nu cele întunecate. Asta înveți prin maturizare, experiență și interacțiune. Dacă unele trepte în viață le urci prea repede, la fel de repede te rostogolești înapoi sau pici. Când pici după câteva trepte, te poți ridica ușor și urci mai departe. Și dacă castelul tău e din nisip, fă-i o fundație mai bună, caută și altă materiale, pas cu pas.
După aproape 30 de ani de existență, l-am întrebat cum miroase acum viața. Aflu că mirosul copilăriei nu s-a pierdut, dar s-au conturat altele, de-a lungul maturizării. Vântul Coșava mi-a cam infundat nasul, am sinuzită, nu prea mai simt. Dar, uneori, sunt locuri care îmi desfundă nasul și atunci simt din nou. Tot ce am realizat a fost cu pași mici, pe ulița mea, în cartierul meu, în blocul meu cu 12 apartamente, în satul meu și așa mai departe, iar totul începe de acasă, din copilărie, când te trezești și îți faci patul. De acolo începe schimbarea.
Nu trebuie toți să gândim la fel, dar ne poate defini un scop comun în comunitatea în care trăim și pentru asta e nevoie de implicare. Cei care se împotrivesc la un moment dat vor lua exemplu și vin după tine.
Îl ascultam pe Daniel Magdu și mă gândeam la acel bloc cu 12 apartamente și nu știu de ce gândul mi-a fugit spre Cina cea de Taină și cei 12 Apostoli. Am întrebat dacă exista în acel bloc un Isus, aflam că nu era, dar toți erau mânați de o dorință puternică de a le fi mai bine copiilor lor și țării. Poate unii trădează, poate unii pleacă, poate alții propovăduiesc fals, dar mereu ca răul să învingă este ca omul bun să nu facă nimic, acesta este ingredientul esențial. De aceea e nevoie de acțiune, de o poziție.
Putem recontura acum în 2022 acel bloc cu 12 familii din copilăria și tinerețea ta, cu acel miros de libertate, cu acele idealuri? Da, este posibil, îmi spune Daniel, chiar dacă conjunctura istorică este alta. Căminele sunt în mișcare, fugim de război, de sărăcie, dar omenia nu are voie să ne scape printre degete. Au fost oameni care au fugit de război, de cuțit, au lăsat tot și au plecat pe unde au văzut cu ochii, dintr-un oraș în altul. Și nu unul sau doi, sute și sute și sute. Unii dintre ei chiar vecini de-ai mei acum. Unele cămine devin în mișcare împotriva voinței lor. Dacă am arătat în secolul XX că știm să murim, haide să demonstrăm în secolul XXI că știm să trăim. E nevoie de colaborare în Balcani, chiar dacă mulți aleg o viață mai bună în țări mai dezvoltate. În Yugoslavia, de pe vremea lui Tito, s-a încheiat un contract cu Willie Brandt prin anii 60, lumea emigra la muncă. Una din mediul rural spre mediul urban, din cauza industrializării, iar alta spre Occident, preponderent spre Germania, indiferent dacă erai din mediul rural sau urban. În Austria, 8 din 10 sunt din spațiul ex jugoslav. Primele generații care au plecat mai ales din zona aceasta, au făcut bani acolo, s-au întors și și-au construit case aici, iar la pensie s-au întors. Copii lor însă, care s-au născut acolo, au făcut școala acolo, nu au nevoie de o casă aici, preferă un oraș într-o metropolă, o viață în sistemul în care au trăit, un concediu într-o insulă exotică, din păcate asta s-a schimbat și ei au fost asimilați acolo. Vatra probabil că se va stinge aici, poate are o șansă în diasporă.
Cândva tinerii din mediul rural au fost stimulați să părăsească satul, să vină să lucreze la oraș, erau cântece celebre care ziceau ce frumos e să te îndrăgostești de femeia de la oraș, roata asta e greu să o întorci acuma. Satul trebuie resuscitat.
Credit foto: Mircea Sorin Albuțiu