Ujna Mărioara
85 ani, născută în 1937
Nu știu cine își mai face timp să își asculte copii în vârstă. Nu am vrut să intervin prea mult în acest interviu, să extrag eu ce ar putea fi mai valoros, mă simt copleșită de anii ei, de bucurile cât și de tristețile doamnei. Ia-ți un bătrân, dacă nu ai.
Eu vin dintr-o familie de țărani, de tâmplari, tata a construit și un mini război, care a stat la muzeu, dar cine a știut cât valorează, l-a vândut. Am rămas cu fotografia.
Dacă părintele a știut sa tragă o linie, a învățat și copilul. A depins foarte mult de părinte. Eu am vrut să merg la școală, toată viața mea mi-a fost dor de școală, dar nu au avut părinții mei bani. Aici s-au dus la școală, ăi de au avut carnet roșu, indiferent de notele pe care le-au avut. Și acum îmi pare rău și inima mă doare că nu am luat ore de română după ce a murit soțul meu. Am fost șlogodită, paralizată, a trebuit să stau pre loc. Aveam 64 ani. Eu și soțul meu ne-am îmbolnăvit într-o zi, el a căzut în comă și eu am fost paralizată. Dar, totuși după aia, am scris niște amintiri, o carte. Ujna Mărioara a venit in negru îmbrăcată conform tradiției, cu batic, a stat liniștită în scaun cu poșeta în brațe și în momentul în care am ajuns la povestea ei, a deschis fermoarul și a scos cartea ei. Nici mai repede, nici mai târziu, când trebuie. Tactică.
UN OM ȘI O CARTE. Proză în limba română, poezie în grai, am un personaj Vărzăvia, în gura căreia pun tot ce nu îmi place și mai multe lucuri am scris aici.
Toată viața v-ați dorit să scrieți?
Eu am scris strigături, vorbe înțelepte, povestiri în grai, tot ce s-a legat de Uzdin și uzdinienți. Am caiete întregi pe la d-na Otilia, din Timișoara, am dat din ele, am scris și am uitat.
Ați dat originalele? Duse sunt prin lume?
Da.
Acasă mai aveți caiete?
Da, mai am câteva.
Iar acum mai scrieți?
Nu mai văd că mi-s operată la ambii ochi. Dar, tare mi-e dor. Atâta am vrut eu să merg la o verișoară a mea în Galați, să stau la colț și să văd și să ascult cum vorbește lumea românește. Și Dumnezeu a vrut așa ca să-mi împlinească dorința.
Ce vă mai aduceți aminte că ați făcut aici de tânără?
Eh, ce să fac, am împiedicat și eu lumea. Nu am plecat din Uzdin, am fost țărancă, am mers la holdă, tot ce a trebuit la un țăran. Numa, bărbatul meu a fost fotbalist, eu nu i-am spus de ce stai mai mult decât trebe, el nu mi-a zis o dată de ce scrii că ești țărancă. A fost așa un echilibru între noi când a fost vorba de pasiuni. Și am avut-o și pre soacra mea, eu am avut soacră de aur. Poate să spună lumea ce vrea, dar soacra mea mai mult a ținut cu mine și certa pe copilul ei că nu prea asculta.
Am avut o babă în casă care nu a știut ce lucru eu acolo, în camera mea, moșu o tras în moară în camera lui, baba a venit la mine să vadă ce lucru. Eu, întâmplător, am scris o poezie despre o colegă a mea bună, Ana Petrovici și baba a vrut să știe ce am scris eu acolo, credea că am scris o scrisoare de dragoste sau baș ce, nu știu ce gânduri a avut. Și când i-am citit poezia, eu citesc, baba plânge. Și zicea ea, mă duc eu la givan și le zic eu ce lucrii tu. Eu eram povestită de nu știu cine, că nu știu să lucru, că nu fac aia, pe mine nu m-a interesat ce-a zis lumea. Dragostea de limba română n-o putut să mi-o scoată NIMENI din mine.
Cum a crescut dragostea asta de limbă? Ați avut-o mereu?
Întâi am început ca recitatoare, la domnul Mezin Petru, învățător, am fost eleva lui, apoi Gheorghe Lifa. În toate satele mergeam și recitam poezii, fără mine nu s-a putut. Și acuma îmi place să recit. Apoi mi-a dar D-zeu să îl întâlnesc pe d-ul Ionescu Gheorghe, profesor din România, venit contractual. El un an a predat limba română, dar tare aș fi vrut mai mult să ne predea. De la el am învățat toate chițibușeriile care se pot afla într-o limbă. El s-o dus și am dat de d-na Otilia Hedeșan și profesoarele. Ea a stat cu mine, a scris o carte în care i-am povestit despre Uzdin cu de-amăruntul. (Otilia Hedeșan, Luai Uzdinu de-amănuntul. Amintirile unei Povestitoare Prodigioase. Mărioara Sârbu)
La spital mă întrebau surorile ale cui sunt cărțile de pe noptieră și le ziceam că sunt ale mele, eu citesc. Ana Karenina am citit-o de trei ori. Soțul meu până să se apuce să bea, mergea la bibliotecă și îmi aducea cărți și duminică lumea era toată afară, noi citeam împreună la chilia noastră. Fiecare cu cartea lui. El a vândut grău, cucuruz. Și la fotbal era tare bun, juca din pasiune. Și era frumos, se uitau muierile după el.
V-ați îndrăgostit de el? Cum v-ați cunoscut?
Vecini am fost, ne-am dus la școală la un loc, ai mei mi-au spus că nu au bani să îmi dea să merg la școală și că trebuie să aleg unul din copii de vârsta mea. (când ele spun copil, înseamnă că e băiat) Și l-am ales pe vecinul.
Și ați avut o căsnicie frumoasă?
(se ezită, se oftează) Am avut. Cu urcușuri și cu coborâșuri. Am o fată, scriitoare și traducătoare. Am și o nepoată, doctorantă, în Austria de 6 ani, lucră. Are și un băiețel. Știu că n-o să îl mai văd. Am ginere, un neamț, atâta mă prețuiește el. Și câteodată mi-e rușine, că eu sunt țărancă. Eu nu mă feresc de nimeni să spun că sunt țărancă. Am primit 37 de fotografii cu bebelușul, ca să am ce să lucru, să mă uit la ele.
Am copii de nota 10. Dacă era notă mai mare, le-o dădeam.
10 +
Inspirația de unde v-ați luat-o când ați scris?
Mie îmi place să scriu despre ce văd în jur, despre oameni, fie ei un pic mai răi sau mai buni, despre obiceiuri.
Vă considerați o mamă bună? Părinții au fost blânzi și înțelegători cu dvs?
Tata meu o citit mult și toate poeziile pre care le-a învățat el, că e născut în 1900, mi le-a transmis. Mai știu și acuma din ele.
Oral?
Da.
Și le-ați învățat?
Da.
Mai știți vreuna?
Mărioara, cu alt glas, de scenă, începe să recite poezia. O bucurie pe fața ei de neprețuit. Mă simt vinovată de momentele ei de singurătate de acum, o ascult și mă gândesc ce face oare.
Tontonel, tu n-ai ce face,
Nici pisicii nu-i dai pace
Unde e tata să te vadă
Cum mereu o tragi de coadă
Zău, mămico, eu îi dau pace
Că nu sunt în două doage
Eu o țin
Dar ea mă trage.
Mai multe, dar asta mi-a venit acuma. La noi în casă a fost tare prețuită cartea. Moșu meu a citit Biblia. Am învățat de la el să nu iei un dinar dacă l-ai găsit de jos, dacă nu ți-a picat pe față un strop de sudoare. Să nu poftești de la vecinul, dacă știi că noi n-avem să-ți facem lucru ăla. Și tata a pretins să învăț, nu să fiu cea mai bună din clasă, dar totuși am fost. În clasa a VI a mi-a pocnit apendicele și mi-a fost tare greu. Am fost operată. Mi-s crâmpoțită și-n lung și-n lat. Mi-a pocnit ulcerul de trei ori. TOT CE ARE BĂTRÂNEȚEA, AM ȘI EU.
Și cum s-a întâmplat cu apendicele? Unde erați? La școală?
Acasă. Trebuia să merg să cânt solo La Oglindă. (singurul cântec pe care îl mai știu și îl iubesc din copilărie și ujna Mărioara face ce face, dar nu mai are încredere în vocea ei, zice că i s-au tocit limba și dinții) Eram în dunga gropii, dar am scăpat. (și totuși ne cântă, poate îl știi și tu)
Azi am să-ncrestez în grindă –
Jos din cui acum, oglindă!
Mama-i dusă-n sat! Cu dorul
Azi e singur puișorul,
Și-am închis ușa la tindă
Cu zăvorul.
Tata mă lăsa mereu să merg să recit, în toate satele din comună. El zicea așa, cartea și învățătura nu se mănâncă cu lingura și se câștigă din greu mergând la școală mereu.
V-ați gândit să vă faceți actriță? Ați vrut?
Am jucat într-o singură piesă. Mama, Maxim Gorki, eram o servitoare și după aia, na, “au răsărit” alte actrițe. Am considerat eu că sunt mai “bune” decât mine și nu am eu ce să caut.
Dumneavoastră ați considerat? Sau alții?
Eu. foarte ferm și hotărât răspunsul
De ce?
Fiindcă …
Ce aveau mai bun?
Să spun sau să ….
Ba da, spuneți, că asta se întâmplă și acuma și e bine de spus.
Aveau trecere la ….
Da.
Și nu ați vrut să faceți asta.
Și eu nu am vrut să fac … am fost mică de statură, slabă, ce să vă spun, o joardă de fată.
Dar, aveți gură? Nu?
Daaa, nu îmi trece.
Dar, rolul l-ați făcut?
Da, am jucat aici în Uzdin. Am mai primit roluri mici, când nu au avut încotro, veneam eu, mai făceam pre artista.
Și acasă erați tot artista?
râde și râde Ujna Mărioara
Mie îmi place să vorbesc, de ce nu, aia ce știu, dar minciuna și mincinosul, nu am ochi să îl văd. Spune-i adevărul. Îmi place să mă uit în ochii voștri și să vă spun adevărul. Oricât de negru ar fi adevărul, dar trebuie să îl recunosc. Dacă am greșit, am greșit.
Dvs vă supărați dacă vă pun întrebări mai directe și personale?
Nu.
Și când v-au spus părinții că trebuie să vă căsătoriți, cum v-a fost? Câți ani aveați?
15. Am terminat examenul de mică capacitate.
Da.
Păi, cum …
Ați vrut?
Două săptămâni am stat închisă în cameră și n-am ieșit nici să mânc cu ai mei în loc. Dar, văzând că nu se poate, a fost chiar atunci când au bombardat Belgradu și mi-a fost frică, sora mea era și ea de măritat. Eu nu am vrut să mă mărit până la 18 ani. Chiar dacă asta mi-a fost dorința, nu a sărit nimeni, asta a fost.
V-ați gândit să vă luați și să plecați, căsătorită fiind?
Nu, am stat și tot ce a venit preste mine, am răbdat. Dacă am răbdat să mă despart de banca școlii și de școală, în viață tot am să rabd.
Când vă uitați în spate vedeți multe regrete sau altele, mult negru?
Îmi pare rău când văd lume mai proastă ca mine și au cârcei. Mie nu îmi place cum învață acuma copii, numa FB, numa … Nu! Nu simți dulceața, când zici de două ori, 2 x 2 îi 4, îl simți, vezi că 2 și 2. Acuma citesc cât îi lumea pe FB și mă rog. Numai vorbesc. Cine știe îl mănuiește, cine nu, îl ține încuiat, ca mine, mașina de spălat cămăși. Fata mi-a cumpărat mașină de haine, dar mie mi-e frică să îi dau drumu. Așa spăl cu mâna, ca și mama mea, ca și baba și când vine fiica mea îi dau tot să spele.
Fiica dumneavoastră unde e?
La Novi Sad. Îi măritată cu un regizor.
Câți ani are?
Destui. Are destui. E din 57 născută.
Măritată cu un regizor de teatru?
Da, de teatru, român, Iulian Ursulescu. Dar, lumea nu mai e așa intersată de teatru. Trebuie să îi mâni cu bâta să se ducă. La noi în sat jucau țăranii.
Le lăsau și pe femei să joace?
Da. Mai întâi au jucat dăscălițele și după aia și femeile. Mai mult femeile angajate, dar așa țărăncile, nu. Dar, noi am fost țărani și am jucat.
Ați obosit?
Nu, numa când lucru. Când vorbesc nu obosesc.
Ați scris aici că tata a venit în Uzdin? Dar, de unde?
De la Trifoaie. Acolo a fost satul vechi. Dar, s-au mutat că erau inundații, de la Timiș. Tata meu nu s-a simțit niciunde mai bine decât în Cartiz, așa se numea. Era despărțit de Uzdin printr-o bară. Când a venit într-un an apa, așa de tare a lovit partea aia de Cartiz, casa noastră fost așa de tare lovită de apă, că s-au desprins zidurile de vatra casei și tata a trebuit sa părăsească casa, a fost primul care a plecat. A trebuit să se mute. Și l-a apăsat gândul că el a spart Cartizul, el a plecat întâi. Vecinii lui au fost pescari și grupul lor s-a numit Alăul. Iar, eu tot acolo m-am născut și când au început să bombardeze Beogradu, tatăl meu a cumpărat 2 perechi de boi ca să construiască casă nouă și cine știe ce a mai vândut. Și s-au schimbat banii și a pierdut mult. Viața are suișuri și coborâșuri, nu.
Vă place mai mult suișul sau coborăsul?
Cred că i-ar plăcea mai mult să poată să stea acuma, să stagneze, zice Ana Boier.
Ce?
Vrei să stai acuma unde ești, nici înainte și nici înapoi.
Am zicători vreo 200, vreo 200 de vorbe înțelepte, genul liric popular, ce dracu mai am, în grai niște texte, îmi ocup eu timpul.
Uite aici o comparație pe care o puteți face și la oameni. Să vă recit.
Găina supărată
Doi cocoși,
Țanțoși și grei,
S-au bătut de dragul ei.
Dar ea,
Doamnă mofturoasă,
Nicidecum politicoasă,
Nemaivrând să audă sfada
Le întoarse îndată coada.
Și cu o râmă prinsă în gură,
Cârâi cu multă ură:
Nu știu ce-i cu porumbacul,
Țâfnos își îmbracă fracul,
Și cel alb, înțolit ca și un mire,
Într-una își iasă din fire.
Vai de mine, vine roșcatul,
Ce frumos calcă băiatul,
Creasta roșie lăsată,
Dar ce pinteni,
Coadă vărgată.
S-a oprit lângă neagra fudulie,
Și cu un gest pe care îl știe,
Îi servește un grăunte.
Uite, zău, că îi face curte.
Nu se mai sfiesc nițel.
E un netrebnic și el.
Veniți la Timișoara să ne recitați?
Of, doamne, doamne ….
Ce-i cu Doamne – Doamne?
Păi, să nu zic și domni. Mai bine zic numa Doamne. Lume în toată forma.
Ce părere aveți despre lumea asta de acuma?
Nu îmi place că nu sunt serioși, mai ales copii când vine vorba de carte și de școală. Eu nu am putut să văd la școală, când dascălul îl ridică pe copil și îl întreabă, iar elevul își apleacă capul că nu știe și tace. Asta nu am putut să văd. Am fost hală după carte. Numa nu am avut noroc. Am rămas la sat. Am încercat să le fac pe toate, dar nimic nu m-a liniștit, când am luat o carte sa citesc am fost altfel.
Anna Karenina este preferata?
Da, si nu numai. Am citit tare mult în tinerețe pentru că a citit și soțul meu si nu putea să mă învinovățească pe mine că doar stau și citesc și altceva nu fac.
De obicei obișnuiați să citiți cu voce tare?
Nu, fiecare a citit pentru el. Mai ales că eu nu puteam să merg în sat la bibliotecă cu catrințe și cu poale că m-ar fi povestit toată lumea, așa mergea el și aducea cărți pentru amândoi: „Ooo…Doamne, Doamne..că numai la Domnul ne rugăm”.
Ce părere aveți despre războiul care a fost aici, părerea dumneavoastră acum după mulți ani?
… a fost o prostie …bine, eu am făcut mai multor conducători versuri, că eu am trecut prin mulți împărați, de la nemți până acum. Acum, toată lumea mă întreabă de ce țin atâtea calendare cu Tito. Păi, dacă eu în perioada lui am făcut casă, am crescut copilul, am cumpărat de la prăvălie tot ce am avut nevoie. Ei doi pentru mine, Tito si Iovanca, sunt o excepție. Le-am citit și cărțile – despre Iovanca s-au scris două cărți – în una au bârfit-o și în cealaltă au lăudat-o.
Credeți că despărțirea putea să aibă loc fără vărsare de sânge?
Cred că se putea și nici nu ar fi trebuit să se despartă. Noi am avut de toate : șes, munte, râuri, doar „ai mari nu au avut minte și nu îmi e frică să spun că mai am și eu cât mai am de trăit și salutare taică și noroc”.
În sat vă înțelegeați bine atunci sau erau discuții și bârfe?
Noi ne-am înțeles bine cu toată lumea, și cu unguri, și cu slovaci, și sârbi, chiar și din Bosnia. Acum nici cu fratele nu mai poți să te înțelegi pentru că sunt certuri că unul are mai mult pământ decât celălalt. Eu am primit o palmă de la tatăl meu din cauză că am strigat în gura mare „vrem pământ”. Nici acum nu am uitat palma primită pe nedrept. Să vă povestesc cum s-a întâmplat: eu am recitat și tot timpul eu am vrut să recit după punctuație, tatăl meu a fost închis cu unul a lu Păleanu, un moș bogătaș, și se întâlnesc într-o zi în fața primăriei și spune moșul, măi tu Iogo, dacă vrea fata ta pământ, de ce nu îi cumperi? Ce a trebuit ea să se urce pe bină să strige că vrea pământ. Tatal meu, probabil a și băut vreun păhărel, eu știu, intră în cameră și eu stăteam la masă, făceam temele, a venit la mine și fleosc o palmă peste bucă. Eu, nici nu am plâns, nici nu m-a durut, doar am întrebat de ce, și el a spus că ce pământ vreau eu, eu am zis că nu știu despre ce este vorba, întâmplător, când Dumnezeu vrea să te scoată, te scoate, cartea era deschisă la Noi Vrem Pământ și tata s-a uitat la titlu. A ieșit afară … a murit și nu mi-a mai spus niciodată și nici eu nu l-am întrebat de ce ai dat cu palma în mine”.
Unde v-a lovit? Peste fund?
Peste față că eu eram după masă. Numa n-am uitat palma aia nici acuma. Că n-am primit-o că am fost vinovată.
Ați vorbit ceva cu tata înainte să moară? Ați avut o discuție? Mai doreați să îi spuneți ceva?
Nu, nu am mai avut nimic de spus, toate erau discutate. El a băut ceai, s-a întins în pat și a murit.
Acum locuiți în casa părinților?
Nu, casa părinților am vândut-o când a murit mama mea pentru că ea a spus că eu să nu las pe nimeni în afară de „vecinu al din brează” – eu locuiesc în casa soțului, pe care am ridicat-o împreună.
Când a inceput să vă preocupe portul de aici?
Eu am purtat poale și port țărănesc, îmi place și țin la toate poalele tărănești pe care le am. Am vorbit cu o doamnă din București care mi-a spus să nu scriu niciodată despre port așa cum cred eu sau cum mi-ar plăcea mie sa fie, să merg să vorbesc cu bătrânele din sat, cât mai sunt în viață. Eu atunci m-am dus la nănanca lu Pătroi și am stat cu ea mult timp. Așa am învățat să scriu adevărul despre portul țărănesc.
Și acum îmi amintesc când le vedeam cum umblă și cum poartă portul, nu înțelegeam de ce poartă poalele de lână așa. Ele poartă „cotrînță de lână și deasupra pun o brășiră aurită și o întrebam pe mama de ce poartă așa și ea spunea ca să strălucă”.
Din nou o pauză de țigară, de cafea rece, am rămas singură cu Mărioara și am citit pentru ea, din cartea ei. Nu pot replica emoția momentului. Pot lăsa cuvintele ei aici. Nu știu dacă vei apuca vreodată să îi citești cartea, oricum mai avea un exemplar, pe care îl purta mândră în poșetă.
Credit foto: Diana Bilec