I-aș fi împrumutat Mărioarei corpul meu pentru un an.
I-aș fi dat ochii mei, ca să mai vadă să scrie și să citească.
Mă despart 40 de ani de vârsta Mărioarei, aproape încă o dată din cât am trăit până acum.
Dacă îmi e să trăiesc încă o dată pe atât, voi purta sper și eu o carte mică în poșetă. Poate chiar a mea. Hainele nu știu dacă îmi vor fi negre, precum tradiția pe care o păstrează Mărioara, că bătrânețea se îmbracă în negru, se acomodează cu culoarea pământului, cum ar veni. Poate acolo unde voi fi, nu voi avea regrete, ci bucuria unei vieți trăite, una și unică, prea scurtă, pentru atâtea povești care s-ar putea scrie. Sper să fiu senină, cu riduri pe fată, să mă poarte stiloul și atunci pe niște pagini umplute cu istorii mici.
Într-un moment delicat din viața ei, ca să își apere soțul și onoarea, Mărioara a făcut cadou unor așa ziși literați un cântar de buzunar. A scris pe bilet: Cântăriți-vă vorba și fapta! N-am să uit asta!
În loc de epilog:
Copiii la rândul lor sunt viața părinților.
La trântă ne-am luat cu anii,
Noi n-am învins, ei ne-au răpus.
Dar tot mai stăm cu capul sus.
Multă sănătate, Mărioara și voi toate, bunicuțelor.
Credit foto: Diana Bilec