Pavel David Spăriosu Secoșan
Doina Spăriosu
Uzdin, 2022
Pe David l-am întâlnit la biserică. În Uzdin. Un om tânăr, voinic, evlavios, cu glas tare dulce și mereu cu zâmbetul pe buze. Când râde, râzi și tu. Are o mașină mică, roșie, o Zastava. M-a învățat cum se deschide ușa bisericii. Cheia cât o poșetă de a mea. Acolo am hotărât de comun acord să stăm de vorbă. Deschis și fără un plan. Mi-am dat seama apoi că îl aveam și pe Dumnezeu cu noi, iar adevărul și durerea vieții unui tânăr nu puteau fi mai sfâșietoare în alt loc decât în biserică. Cum spunea chiar David, la biserică vii să te liniștești. Nimic nu are voie să se facă pe grabă sau la repezeală.
Știam că David va veni spre mine cu multă sinceritate. Așa cum e el.
Unii oameni care slujesc biserica, sunt realmente atinși de har, au acel ceva, cum spunem în alte contexte, acel je ne sais quoi …
Născut în maternitatea din Zrenjanin, dar din primele zile ale vieții mele, sunt în Uzdin. Mama tot de aici, tata din Torac, medic ginecolog. A fost o pauză și mi-a spus cu un glas mai stins că părinții mei nu au trăit la un loc, cum să spun, nu mi-s din căsnicie legală, așa că părinții mei nu s-or mai cununat până la urmă, tatăl meu s-a însurat cu altă femeie și până la urmă s-a îmbolnăvit și a murit. Așa că noi foarte puțin timp am petrecut împreună.
Minutul 1:55 din interviu.
Mama mea a rămas singură. Doina. 67 ani.
Îmi aduc aminte de tatăl meu, dar în secvențe. Eu aveam vreo 7 ani. El a suferit un atac cerebral. Și până la 10 ani nu l-am mai văzut. Bunicii mei din America s-au întors și au zis că e mai bine să nu îl văd așa. Că a slăbit, că s-a schimbat. Regret însă că nu am insistat să mă ducă, să îl văd.
Copilăria mea până la vârsta aia a fost frumoasă. După aia s-a schimbat tot.
În 2003 totul s-a schimbat. Pe 18 ianuarie s-a dus tata și până în toamnă au mai murit 10 din familie. Până și în 31 decembrie 2003 am avut înmormântare.
Dintre care a mai scumpă și mai dragă mi-a fost bunica dinspre mamă cu care am crescut. Steluța.
Bunicii mei de la Uzdin, Steluța și Iova Spăriosu.
CÂND MÂNCĂM ÎNGHEȚATĂ?
Am fost să o caut pe Steluța în cimitirul de la Uzdin. O căldură și pic de umbră. Toți scaieții se prindeau de fusta mea de țigancă. M-am uitat la cruci, multe nume șterse, mulți tineri, multe morminte fără dată de deces. Am aflat mai apoi, că nu au venit să le scrie cei de la firmă și data definitivă de emigrare. Părea un cimitir cu mulți oameni vii. Tot acolo am rămas blocată de spate, am călcat strâmb, mi s-a spus să nu pun mâna chiar pe tot ce prind în cimitir. Doi copii se plimbau cu bicicletele prin cimitir. Pedalau direct pe jante. Zgomotul infernal al tinereții in liniștea de morminte fără dată de deces. Nu am găsit-o pe Steluța. M-a ajutat David în altă zi. În schimb am fost invitați la o înmormântare, o pomană la Casa Românească. Am mâncat o ciorbă bună din vailing (lighean, de plastic de data asta) și cozonac cu mac. N-am scăpat fără bere. I-am cunoscut pe Iulian David și soția lui, pe Mircea Lupu și Vasile Barbu, zis Baronu.
CÂND MÂNCĂM ÎNGHEȚATĂ?
Tot auzisem acest nume de când am venit prima oară. Mi se făcuse cumva și frică să îl cunosc. Mi-am dat seama că nu aveam nici un motiv. Dar, să revin. Să-l cunoaști pe Pavel David Secoșan. Între timp s-a scurs și noaptea trecută pe care am petrecut-o la ei acasă, alături de David și de mama lui, Doina Spăriosu. Încă zâmbesc după o noapte reușită. S-a deschis lada de zestre, cufărul cu amintiri. Și am avut onoarea să îmbrac portul bunicii lui David, de la Ecka, sat din Serbia, provincia Vojvodina, unde mă aflu eu de aproape o săptămână.
CÂND MÂNCĂM ÎNGHEȚATĂ?
Tatăl meu a avut o căsnicie înainte, iar soția lui de pe atunci a avut o boală genetică, nu s-a arătat nicicum, iar copilul lor, fratele meu vitreg a moștenit-o. El a fost dezamăgit în viață, cum să nu aibă un copil sănătos, dar Dumnezeu știe de ce ni le dă pe toate. Soția lui a murit, a rămas numai cu viitorul meu frate, s-a cunoscut cu mama și am apărut eu pe lume. Chiar s-au iubit, nu s-au căsătorit însă, nu din cauză că nu s-au înțeles ei doi, ci pentru că fratele meu vitreg nu mă avea la suflet. Mama nu a vrut să mă pună în pericol, fratele meu a putut să meargă și să facă anumite lucruri, dar a spus că el are să mă o omoare. Iar, mama m-a ales pe mine, nu viața în căsnicie. Mama m-a făcut la 38 ani și m-a văzut in vis înainte să fiu eu pe lume. A mai iubit și până atunci, dar nu i-a fost bine. Mereu a avut de suferit din dragoste. Mentalitatea de la Uzdin și alte sate de la codru, cum le spunem noi, e de altă formă. Ei sunt mult mai rămași. Cum a trăit stră stră străbunicul așa să trăim și noi, dar nu e adevărat, lumea merge înainte și progresează. Nu rămânem numa la pită cu untură. Ei nu au mers în pas cu lumea. Mama avea deja 32 de ani, studiase înainte la Novi Sad, tehnologie, avusese deja o decepție mare în dragoste, pentru că iubise și fusese părăsită. De aia am spus la început, UZDINUL NU E AIA CE SE ARATĂ.
Tu ești ce te arăți?
L-am întrebat pe David dacă mamei îi este rușine după toate eșecurile astea, gândindu-mă cum e percepută o femeie în sat. Mai bine nu putea să îmi răspundă: Adică?
Și nu că nu ar fi înțeles. Pentru ei dragostea e un factor important in realizarea și reușita unei căsnicii. Dar, căsnicia din iubire nu s-a putut realiza la noi, s-au uitat după avere, știau genetica foarte bine, istoricul bolilor dintr-o familie, nu se luau așa cu una cu două. Ăi bătrâni s-au îndrăgostit pe parcurs, după ce au intrat într-o căsnicie. Bunicii mei s-au luat tineri, 18 ea și bunicul 17, cu un an mai tânăr. Se știau de mici, la școală, la Ecka. Când au crescut, bătrânii s-au vorbit și ei doi și-au adus aminte unul de altul, de unde se știu. Iar, viața lor împreună a fost una bună. Iaca!
Amintiri cu tata, prea puține, venea de weekend să mă vadă, îmi povestea ore în șir, am fost iubit de el, dar nu a fost multă vreme cu mine. Era respectat de comunitate, a fost doctor. Ion. Ion, tatăl meu și Doina, mama mea. Părinții lui au plecat în anii ‘60 în America, au muncit acolo, ca să poată să îi dea la școală și pe tatăl meu și pe fratele lui. Amândoi au gătat medicina la Sarajevo, cu specializarea la Belgrad. Ca să poată să îi susțină au plecat în America. Și nu s-au mai întors. Probabil că nici nu mai veneau, dar cum tatăl meu a murit înainte de ei, au vrut să fie și ei îngropați lângă el, la Torak.
CÂND MÂNCĂM ÎNGHEȚATĂ? ne întreabă Doina pe noi.
Fratele meu vitreg a murit de 3 ani. I-a părut rău după ce a murit tata, de ce mi-a spus, că nu am crescut împreună, dar nu se mai putea nimic îndrepta. Eu aveam 4 ani când părinții mei au vrut să se căsătorească și el s-a comportat așa, m-a respins, dar nu îl învinovățesc, era și el influențat de alții din familia lui, din partea mamei, să îl învețe spre rău. Nu prea pot să înțeleg eu de ce și cu ce scop să îl învețe să-și urască fratele, că doar veneau dintr-o familie de preoți, oameni intelectuali.
Eu am avut o copilărie faină, dragostea am avut-o de la mami meu și de la părinții ei, bunicii Steluța și Iova. Îi mai iubesc și acuma, nu m-au părăsit niciodată, chiar dacă nu mai sunt cu noi. Eu am fost tare legat de bunica. Când îmi aduc aminte cum s-a stins din viață, îmi dau lacrimile și acuma. Și la fel simțeam și eu, gândindu-mă la bunica mea. Când nepoții își iubesc bunica atât de tare și ești prea mic să înțelegi de ce s-a dus și unde s-a dus.
Erai cu Steluța când s-a întâmplat?
Da, a fost tare la repezeală. La cules de porumb, o zi de joi, ea ne-a făcut de prânz, ne-a așteptat cu de toate. Vineri dimineață i-a fost rău și nimeni nu și-a dat seama că ea e bolnavă de moarte. Am vrut să o ducem la doctor la Covăcița, dar a zis că ea moare până acolo. Ce s-a întâmplat însă, noi am avut în garaj zahăr cu sacii, de anul trecut când am avut recoltă de sfeclă de zahăr la holde și ne-au dat jumate bani, jumate zahăr, haos a fost, n-am știut cum să ne scăpăm de zahărul ăla. Ea a vrut să ne facă cafă, nu a mai avut zahăr în casă, s-a dus în garaj și acolo era miros de benzină, motorină, de toate și i s-a făcut rău. A venit vineri seara și doctorul acasă, că nu-i nimic, poate de la nervi, dar ea a avut toată viața hipertensiune, că să se liniștească ne-a zis. Duminică a fost mai rău, a venit salvarea, doctorița din sat, doctorii de acolo, nu știau ce să îi facă, că tensiunea era 116 cu 60. Ea hipertensivă fiind, acum avea o tensiune normală spre mică. Îi tot ziceau că e de fiere, de ficat, dar ea le-a spus vă uitați la unghiile mele că ele au învinețit, eu am să mor. Au dus-o la spital. Era foarte conștientă și ageră la minte. Când a ieșit din casă, s-a uitat spre răsărit, și-a făcut cruce, iar când a coborât treptele casei, s-a uitat la Doina și i-a zis: Fiica mea, dă-i niște bani la copilul ăsta, să se ducă, că eu nu o să-l mai văd, o să mor. S-a pus pe trepte, a stat un pic și a zis: Hai să mergem! Și ultimul lucru pe care l-a zis din mașină: Nu mi-e jele că mor, numa mi-e jele pre voi. (Nu-mi pare rău că mor, îmi pare rău după voi) Și până dimineață a și murit.
Ați fost cu ea?
Nu, nu eram, am stat acasă. Mama a sunat la Pančevo la spital, nu a vrut Steluța să o ia și pe ea la spital, că i-ar fi fost și mai rău cu fiica acolo, i s-a spus că a trecut cu bine noaptea. Ne pregăteam să mergem la ea, când poștașul la poartă, eu mă duc spre el, îi zic că mergem să o vedem pe maica, că Steluța e la spital și mama a sunat că e bine.
Poștașul: E moartă!
Nu știu cum am ajuns până în casă, că e moartă am urlat, am fost și la verișorul meu la câteva case, pe toți i-am ridicat în picioare. Mama sunase la spitalul greșit din altă localitate, bunica murise la 2:30 dimineața. A fost un șoc pentru mine. Doina nu își iartă nici acuma că nu s-a dus cu mama ei la spital. Bunica a murit alături de un coleg de al mamei de la școală, un chirurg, el a stat cu ea până la capăt și zicea că a fost conștientă până la ultima clipă.
CÂND MÂNCĂM ÎNGHEȚATĂ? ne întreabă Doina pe noi.
Îți mai vorbește uneori? O mai vezi?
Pre maica, pe Steluța? Ea nu a plecat niciodată, nici acuma.
Câți ani ai avut?
10.
Eu am fost mai mică, 6.
Da, eu am fost tare mult lângă ea și m-am iubărit lângă ea, zici că i-am fost o nepoată, nu un nepot. Tata a murit la scurtă vreme, ea ne-a fost ca un stâlp înarmat în familie. Bunicul meu nu a mai fost omul pe care îl știam toți. După aia s-a îmbolnăvit și el, a suferit 4 ani și a murit și el.
Asta am simțit și eu, când a murit bunica mea, Omama cum îi spuneam eu, s-a destrămat toată familia.
Mama mea a slăbit foarte mult, după 6 săptămâni de la moarte, am crezut că se duce și ea. Am tras-o de mânecă și am întrebat-o ce are de gând. Am îngropat-o pe maica, vrei și tu să mă lași? Și s-a urnit așa încet, încet.
Am avut o bunică care a fost foarte atentă, toată seara mă ținea în poală și îmi citea povești, basme. Orice plăcere mi-o făcea. Ea a avut darul de a povesti și de a vorbi. Când ea îmi povestea, eu vedeam înaintea mea, îmi închipuiam.
Ai vreo poveste prefarată pe care ți-o amintești?
Ileana Cosânzeana, Povestea lu Țila, Tana Căpitănia ….
Și cum îți povestea basmul?
Vorbea și altă formă, își schimba glasul dacă era vreun moș sau o babă. Asta până pe la 5 ani. Când m-am deșteptat și am început să rețin lucruri, atunci nu au mai fost basme, ci copilăria ei și mi-a transmis TOT.
Să le scrii, nu? Ca să nu se piardă.
Da, poate.
Te pot ajuta cu asta … orice pentru bunica.
Păi, baș că s-ar putea.
Urmează cândva un nou episod pentru o poveste de suflet.
Credit foto: Răzvan Popa