PROLOG
M-am născut în anul 1959, în Gârnic, la fel ca părinții și bunicii mei.
Bunicul și străbunicul au fost muzicanți. Străbunicul cânta la o tubă din aia uriașă. Înainte aveam o formație de sufleori aici în comunitate, care l-a întâmpinat și pe regele în satul Moldova Veche, când a venit cu vaporul.
O dată s-au dus în satul Bela Crkva, să cânte la ceva joc sau bal. Au mers pe drum și el dintr-o dată s-a întors, a suflat în tuba lui așa de tare că a spart vitrina unui comerciant. Comerciantul a chemat repede poliția. Au rămas pe loc și a venit poliția, comerciantul a vrut să i-o plătească.
Polițaiul sau jandarmul, ce-a fost atunci, întreabă: Dar cu ce ai lovit?
Dar n-am lovit-o, zice el.
Și cum de s-a spart?
Eu când am suflat în tuba, ea s-a spart.
Bravo ție, lasă să și-o repare, a avut vitrina slabă.
Bunicul celălalt din partea mamei a fost primul morar din sat, adică morar cu moară din aia modernă cum s-ar zice. Care îți făcea făină la sac, curată. Nu morile astea care îs pe piatră, unde trebuie să ți-o mai cerni. Ei au fost amândoi frații morari. Când au venit comuniștii, i-au nenorocit, n-au putut să le ducă și s-au lăsat de meseria.
Dar cu toate astea, atunci era viață multă în sat. Nu era invidie, nu era lăcomie, toți își vedeau de gospodăriile lor și s-a trăit ca-n basme, cum s-ar zice. Ceea ce-n ziua de azi nu este.
Invidia… Banul, care strică tot.
UN FRAGMENT DE INTERVIU
Cum a arătat satul atunci? Cum erau gospodăriile? Ce știți din povești…
Când m-am născut n-au fost trotuare, era noroi peste tot. Fiecare gospodărie își lucra pământul, de acolo trăia cel mai mult, aveau undeva între trei și zece hectare. Arau cu caii, aveau două trei vaci, patru cinci oi, un purcel sau doi, găini în curte, și-și asigurau mâncarea și traiul din gospodărie.
Majoritatea caselor înainte era formată din două camere. Era bucătăria și camera de la drum. Camera din față a fost tot timpul îndreptată, dacă era posibil, către drum. În bucătărie, familia își petrecea toată viața, dar în camera de la drum veneau numai de sărbători sau duminica, să-și ia hainele de sărbătoare, să se îmbrace și să plece la biserică sau la chef. Se mânca și se dormea în bucătărie. În camere de la drum gazda sau găzdărița își petreceau ultimele trei zile ale rămășițelor lor pe pământ, adică după ce au murit.
Era sărăcie, pentru că nu ajungeau banii pentru toate.
Nu aveau unde să câștige în anii 60.
După aia a venit întreprinderea minieră din Moldova Nouă, în 1965, unde au început să se angajeze, și anii 70 au fost cei mai prosperi ai comunității. Aveau bani oamenii, puteau să se miște mai mult, aveau grijă de sănătate.
Ați lucrat și dvs acolo?
Toată împrejurimea de la Moldova Nouă, la 30 km, toate satele lucrau acolo. Erau mulți muncitori. Unii își lăsau și pământurile și s-au dus mai bine să lucreze la întreprinderea minieră, că se câștiga mai bine. Nu pot să spun mai ușor, dar mai bine.
Îs 25 km până la Moldova Nouă de la noi. La început țin minte că era camionul care-i ducea, cu o prelată, mai târziu au venit dubele. Se mergea în trei schimburi la muncă.
Eu am lucrat la Uzina 2, unde se prepara cuprul, se măcina cuprul, la niște mori foarte mari, uriașe, model canadian. Una sau două le-au cumpărat de la canadieni, și ulterior au început să le fabrice la Întreprinderea de Mașini Grele București.
Din anii 70 până în 1989, mergea încă bine. Undeva prin anii nouăzeci, nouăzeci și cinci, se tot închideau din sectoare, undeva parcă în 2007 s-a oprit definitiv întreprinderea. Eu am lucrat aproape 10 ani acolo, până la Revoluție. Încă un an parcă după Revoluție.
Toată istoria cehilor din Banat este strâns legată de mineritul. Ca și cu dispariția lui. În Moldova au lucrat peste 5500 de oameni, pe la 500 erau cehi. Chiar au fost și doi ingineri cehi, din Berzasca proveneau.
În afară de mina la Moldova era aici în sat primărie, școală, parohie, biserică și centrul de colectare a laptelui. Mai târziu a lucrat și nevastă-mea după Revoluție, vreo câțiva ani, până au venit partidele politice care au dărâmat tot. Tot au dărâmat. Au închis și fabrica, au închis lăptăria de la Gârnic, unde se colecta laptele, tot s-a stricat.
Vă aduceți aminte de Revoluție?
Eram atunci la întreprinderea minieră. Cu o zi înainte de a izbucni la Timișoara, au apărut niște afișe scrise de mână, A4, și scria acolo ceva că să nu mai creadă lumea în Ceaușescu, să se răzvrătească. Dimineață când am venit la lucru, afișele au fost dispărute.
N-a ținut mult și deja se auzea la radio sau la televizor că a izbucnit Revoluția în Timișoara.
Haos peste tot în întreprindere, nimeni nu mai asculta pe nimeni, am fugit de la lucru și ne-am dus jos în oraș, la restaurant, să bem. Acolo în fața primăriei huiduieli, urlături… cum a fost atunci. Țin minte că am pierdut și autobuzul, duba aia, de la ora 4, n-am ajuns acasă și am venit cu aia de 12. Cu schimbul doi. Când am ajuns în sat, zbierături, și în autobuz zbierături.
Țin minte că era un birt în centru, particular era omul, și era polițaiul acolo. Își băteau joc de el, îi călcau cascheta oamenii, da’ el, săracul, tăcea mâlc, nu zicea nimic. Nu avea ce să facă omul, a fost singur printre atâția nebuni, cum s-ar zice, dar așa a fost Revoluția.
În seara următoare s-au dat niște anunțuri provocatoare că vin teroriștii pe Valea Almăjului încoace către noi și să ne apărăm satul. Primarul care a fost, sau viceprimarul, un domn Kuska, a făcut grupe de cetățeni care mergeau sus și păzeau să nu vină să ne omoare, să tragă. Nebunii. Eu n-am apucat să mă duc, aveam trei copii mici acasă. După aia s-a râs, că au fost niște alarme false. Dar nu se știa…Cumva nu mai știai ce să faci. Ți-a fost frică de ce se întâmplă.
Eu am zis că o să fie schimbare în bine, dar m-am înșelat amarnic. Nu e nicio schimbare în bine. Ziceau că Ceaușescu fură, dar se fură și mai mult acum. Și tot ăla care muncește îi jos, și care sunt șmecheri sunt sus. Cei care știu să mintă, să fure, ăștia îs isteții societății.
Aici s-a produs o schimbare care a avut un efect major aspura comunității. Oamenii au început să plece în Cehia.
De când mă știu eu, nu se pleca. N-a plecat aproape nimeni până începutul anilor 90. Că plecau în orașe, aici, în România, da. Se mai mutau tinerii, care se căsătoreau sau care n-aveau aici casă, că erau mai mulți frați, dar în Cehia nu a plecat nimeni până atunci.
După 1990, când au început plecările către Cehia, a fost cumva groaznic. Deodată azi a fost unu’ aici, mâine nu mai ai cu cine să vorbești. Nu mai e vecinul. Nu mi-au plăcut prea mult plecările astea, dar oamenii n-au avut ce să facă. Miniera s-a oprit după câțiva ani, un loc de muncă n-a fost, satul era suprasolicitat în agricultură…
Primul care a plecat directorul școlii. Țin minte, că n-au plecat deodată. După 5-6-10 ani, nu mai știai cine pleacă, s-a pierdut controlul. Fiecare avea rude dincolo, le trimitea hârtii, își făceau hârtiile, se învățau unii pe alții și gata.
Cum să arate satul nostru… Este mai sărac în oameni, dar în privința economiei, puțin mai bine dezvoltat. Oamenii au utilaje, tractoare. Nu se muncește atât de greu ca înainte. Sunt tinerii care au început cu creșterea animalelor, agricultura
Dar cam greu să trăiești aici doar din agricultură. Adică poți să trăiești, dar o să fii săracul comunității. Nu poți să-ți cumperi utilaje ca să începi în mare. Fiul meu, de exemplu, nu cumpără pâine, nu cumpără făină și altele, eventual uleiuri sau iarna, când nu sunt legume. El își asigură toate alimentele astea din pământul lui, din gospodăria lui. Nu folosim îngrășăminte chimice, de vreo zece sau cincisprezece ani, de când a venit el din Cehia, unde a făcut școală. Totul se face agricultură curată, cum a fost cândva.
Noi l-am ajutat, le-am cumpărat ce-am putut, ceilalți le-au dat bani să-și facă casă. Și-a făcut o minifermă, dar nu trăiește din minifermă. Au și alte venituri.
Fetele au rămas în Cehia. Una, cea mare, și-a cumpărat o casă acolo, cealaltă și-a cumpărat un apartament, într-o stațiune faină, acolo aș vrea să trăiesc. Așa ceva… pe cuvânt. Ele au rămas acolo, el a venit înapoi în țară. E greu, dar e și satisfacția asta că-și trăiesc viața așa cum vor. Fiica mai mică a umblat prin toată Europa. Își permit. Ne bucură, dar sunt departe. Ne mai întâlnim, vin ei aici, câteodată mai mergem noi acolo, n-ai ce să faci, asta e viața.
Am nepoți. De la prima fată am trei în viață. De la fata mai mică am doi și de la fiu am aici în sat patru.
Plecările astea sunt o experiență comuna nu există familie care să nu aibă copii plecați. Copiii, când ajung la 18 ani, ca rândunica aia, dacă poate să zboare, a zburat. Majoritatea familiilor au copii acolo. Dacă sunt 2-3 familii care nu au copii dincolo. La mine încă e bine, că am nepoții aici. Fiul s-a întors, dar sunt alții care au îmbătrânit și copiii s-au dus dincolo. Și ei stau aici singuri, singuri. Nu au pe nimeni.
Dacă m-aș pune să-i număr pe cei care au rămas, suntem cam între 160 – 170. Dar așa, sunt mai mulți locuitori, că se mută și din Cehia, și din țară și stau aici.
Sunteți om de cultura, atunci după Revoluție ați început să mergeți pe drumul acesta?
Am obținut aici postul de bibliotecar. Am dat examenul pentru acest post și de atunci lucrez aici, de 30 de ani. Ca bibliotecar a fost foarte frumos și este o meserie foarte frumoasă. Undeva în anii 1990 – 2000 a fost super, am avut cititori încât nu aveam atâtea cărți să le dau. Trebuia să aștepte unul până a citit-o cel care a avut-o înaintea lui.
Înainte de Revoluție, tineretul, se distra, toți veneau la căminul cultural. Am fost și eu tânăr atunci, era discotecă, masă din ping-pong, sâmbătă și duminică se dădeau filme, din alea, 16 mm, cum le zicea.
Ulterior, când am preluat căminul, și eu am dat filme. Aveam aparatul care e și azi în pod la mine. Mie îmi veneau rolele cu film prin poștă, mi le aducea poștașul, și eu tot prin poștă le trimiteam. Mi-au dat cei de la Reșița ștampilă cu Cinema Gârnic. Am dat bilete și nu mai știu cât, 15% din încasări îmi rămâneau mie și restul trimiteam prin poștă la Reșița.
Câteodată când ajungeam pe la Reșița îmi alegeam și filmele pe care le vom proiecta. Trebuia să mă duc în oraș cu aparatul ăla, să mi-l repare, se stricau curele, se rupeau, și altele. Mă lăsau în magazie și îmi alegeam filme mai vechi, care am văzut eu prin Timișoara, și le aduceam. Era comunicare foarte bună cu ei, mi-a plăcut să lucrez cu ei.
Am proiectat cu două role, vreo câțiva ani buni, până când a apărut televiziunea prin cablu. Atunci s-a terminat totul. N-au mai fost clienți, de la Reșița nu-mi mai trimiteau peliculă și toate peliculele care erau erau învechite deja și se rupeau… S-a terminat.
Acum lucrați ca bibliotecar și aveți și grija de Casa Cehească – Muzeul al satului Gârnic. Am văzut că la voi în familie simțul umorului nu lipsește de loc! Așa e și la munca?
Modernismul ăsta a cam terminat viața liniștită din comunitate. Dar totuși au mai apărut inițiativele noi. Casa cehească este una dintre ele.
Încerc să-i fac pe turiști să zâmbească. Interesul meu este să se simtă bine când vin la muzeu. Asta e o muncă care e foarte frumoasă și mi-a plăcut dintotdeauna. Ca bibliotecar fiind tot timpul cu oamenii, nici ca referent cultural la căminul cultural nu puteai să te duci acolo necăjit, amărât, când îi plin căminul de oameni. La un joc din ăsta trebuia să glumești chiar dacă nu puteai să glumești.
După ce am preluat muzeul, Casa Cehească, mi-am dezvoltat și mai tare spiritul ăsta, calitatea asta de a-i ține pe oameni în șah câteodată. Glumesc cu ei direct, le spun totul în ceha bănățenească și ei mai râd.
EPILOG
Ați vrut vreodată să fiți actor?
Nu și nici nu pot să fiu. Am jucat în piese de teatru la școală încă, dar nu mi-a plăcut niciodată. Nu mi-a plăcut să mă prefac în personajul respectiv. Nu mi-a plăcut să fiu altul.
Mie mi se pare că semănați cu Puiu Călinescu.
Da, dar ăla are dinți, eu n-am.
Soția din off: Noi avem împreună o placă, dar azi îi ziua mea. Știți, astăzi eu, mâine el!
(Râd amândoi. Râd mult, fac glume, se completează. Nu se iau în serios, râd și trăiesc în Gârnic cu drag.)
Credit foto: Mircea Sorin Albuțiu