“Pun să vă fac o cafea?”, întreabă în timp ce-și leapădă patrafirul cu mișcări precipitate și îl culcă cu grijă, ca pe un odor, pe spătarul scaunului ce stă ca o piedică între el și aparatul de cafea.
În zilele de sărbătoare, uzdinenii se gătesc cu hainele cele bune și pășesc cu smerenie pe poarta bisericii din sat, a cărei turlă se înalță semeață spre cer de peste două veacuri, dominând coroanele duzilor și corcodușilor ce străjuiesc ulițele satului. Părintele Moise spune că e al 35-lea preot din Uzdin care slujește la acest altar; de-a lungul anilor, credincioșii au fost călăuziți în descifrarea tainelor din sfintele scripturi doar de preoți din sat. A fost o vreme în care în Uzdin erau peste 5.000 de suflete, iar la o parohie atât de mare slujeau doi preoți, dintre care unul era neapărat vlăstar al satului.
“Sunt aici născut, în Uzdin, aici am terminat școala primară cu opt clase, după care m-am înscris la seminarul teologic de la Caransebeș, în România, și după aceea, la Facultatea de Litere, Teologie și Istorie, la Timișoara, la Universitatea de Vest”, își deapănă povestea părintele Moise în timp ce lasă cana cu cafeaua aburindă pe masă, lângă o pungă din care se ițesc colțurile unor cornuri împărțite de credincioși pentru sufletele celor plecați.
După liturghia de duminică, ne-a poftit în clădirea aflată peste drum de biserică, un centru cultural și de evenimente ridicat prin eforturile întregii comunități. Înainte de a ne conduce către biroul lui, ne-a făcut un tur rapid, zăbovind în sala principală, inundată în întunericul liniștitor al jaluzelor trase. “Uite, aici e scena. Poate veni o formație, ceva, să cânte, dacă e nuntă. Mai fac oamenii și botezuri, pomeni”.
Soarbe din cafea și se adâncește în scaun. Își duce mâinile în dreptul inimii, cu degetele răsfirate, împungându-și capetele unul în celălalt, în același gest cu care mai devreme și-a rostit predica în fața enoriașilor.
“Ce vreți să vă zic?”
“Ați studiat în România. V-ați gândit vreodată să rămâneți acolo și să fiți preot?”
Răspunsul vine prompt, fără urmă de ezitare: “Gândul o fost că mă întorc înapoi acasă. N-am știut că vin în Uzdin să fiu preot, sau în alt sat, numa’ în orice caz că mă întorc înapoi, normal, aici în Serbia”.
Chemarea sufletului
Își amintește perfect momentul în care a simțit că menirea lui e să îmbrace sutana. Era doar de-o șchioapă când fostul preot din localitate a selectat câțiva băietani de la școală ca să recite “Apostolul”. “Din momentul acela, când m-or întrebat ce vrei să te faci, am spus «Vreau preot să mă fac». Nu știu de ce, adică știu, lucrarea lui Dumnezeu, îi chemarea aceea, dar nu pot să explic sentimentul ăla. M-or luat chiar și în râs”.
În familia lui bărbații nu erau preoți din tată-n fiu, iar meseria nu era o ștafetă ce trecea de la o generație la alta, cum se practică de obicei. Ba nici prea bisericoși nu erau ai lui, afară de un străbunic care îl lua de mână la slujbă, la fiecare mare sărbătoare. În schimb, crescuse cu povești despre un alt străbunic, din partea mamei, care se prăpădise înainte de se naște părintele Moise, și care fusese preot ortodox în America, în comunitatea locuită de români, inclusiv din Uzdin, plecați în Texas.
“Nu există uzdinean care să nu aibă rude în America. Fiecare are pră cineva în America și are pe cineva dus după anii ’50; avem și din anii ‘20 duși. Dar în perioada comunistă s-or dus destui. Mulți s-or dus din cauză că or fost confiscați. Le-or fost luate casele”.
În Iugoslavia lui Tito, s-a practicat aceeași vânătoare de chiaburi ca în România, iar oamenii s-au trezit pribegi peste noapte. Au fost forțați să-și lase casele și pământurile și să plece doar cu hainele de pe ei. Ba chiar unii, cum a fost și cazul celuilalt străbunic al părintelui Moise, cel din partea tatălui, nu au fost lăsați să-și ia din bătătură nici măcar câinele. Însă, spre deosebire de regimul comunist din România, oamenii nu erau împușcați dacă încercau să treacă granița și să-și facă un rost în altă țară. Dimpotrivă! Chiar erau încurajați, pentru că banii trimiși acasă rudelor prindeau bine economiei slăbite de după al doilea război mondial.
“La noi ai putut să călătorești, or putut să vină, să se ducă. Or trimis acasă bani, or făcut căși, chiar și în timpul comunismului”.
Străbunicul din partea tatălui a plecat din țară prin anii ’60. Prima dată în Austria, apoi în Suedia și din Suedia a trecut în America. Dar în anii ’80 a revenit în Uzdin. Două decenii a muncit în Vest, iar cu banii strânși a făcut o nouă casă în Uzdin și a cumpărat pământuri. “El o fost plecat cu intenția că se întoarce înapoi. Aia o fost prima generație care o fost dusă în America și o avut speranța aia de a se întoarce înapoi”.
Însă puțini sunt cei care au revenit acasă. Au luat-o de la zero pe alte meleaguri, și-au făcut un rost, copiii li s-au născut pe alte meleaguri, iar primele lor gângureli le-au fost în limba țării adoptive, nu în română. Iar acasă, acel “acasă” din care au fost goniți, ferestrele caselor nu au mai fost luminate din interior de zeci de ani, varul de pe pereți se scorojește, iar acoperișurile se năruie cu fiecare zi tot mai mult.
“Fata străbunicului, sora lu’ bunicu’, îi și acum acolo, în America, cu toată familia ei, nu s-or mai întors. Doar bunicul. De dor, poate…”
Chemarea pământului
“Mă sună de la Belgrad, de la Hyatt, cred, hotelul. <<Bună ziua. Avem doi oaspeți. Spun că vor să vă viziteze satul, spun că îs din satul dumneavoastră>>. <<A, zic, de unde îs? Din America?>>; <<Din Texas>>; <<Cum îi cheamă?>> Îmi spun numele de familie, tot. Și spun că nu există așa familie la noi. <<Ei spun că îs din Uzdin. Verificați, vă rugăm frumos, îi trimitem noi, cu mașina noastră, numai că ei vor să viziteze Uzdinul>>.
Bărbatul respectiv o avut pe la 70 și ceva de ani, el o fost născut în America. Tată-su o fost mic când s-or dus, prin 1900 și ceva or plecat. Am găsit o singură familie care nu mai există, s-o stins, cu numele ăla de familie. O venit aici, să-și găsească ceva rudenii. Ce-o fost interesant aici… O găsit ceva nărudenii, nici aia nu îi important, cât important dorința pe care o avut-o: să-i dau voie să-și ia din plațul bisericii o bucată de pământ ca să-i pună lu’ taică-su și lu’ moșu-su la cimitir în Texas”.
De-a lungul anilor, părintele Moise a adunat zeci de astfel de povești. Ca în romanul lui Jonathan Safran Foer – “Totul e iluminat”, în care un tânăr evreu american pornește într-o aventură prin Ucraina pe urmele bunicului lui, mulți uzdineni născuți în America caută la un moment dat să-și descopere rădăcinile.
“O fost interesant cu o profesoară din Haga. O venit aici, o predat la Facultatea de Muzică, la Belgrad, violoncelul. Și vine aici și spune că ea se trage de aici din sat, o căutăm, de abia am găsit-o. Ei, unul dintre înființătorii primei orchestre a satului o fost străbunicul ei. N-o avut ea habar de asta. Am găsit încă și casa lu’ străbunicu’ ei, îi din pământ din ăla bătut, chirpici. Am găsit și pră cine o cumpărat casa aia. O cerut voie și o săptămână o venit cu sac de-ăla de dormit, fără curent, fără apă, fără nimic, o săptămână o stat și o dormit în casa aia, să simtă atmosfera”.
Însă, așa cum vin, așa și pleacă. “Străinii” care își parchează mașina în praful de pe ulițele Uzdinului, mânați de o datorie neîmplinită sau de dorința de a-și cunoaște trecutul, sau, pur și simplu, doar de curiozitate, stau cel mult câteva zile, după care se întorc la viețile lor, într-un alt “acasă”.
“Toți vin ori că trebuie să facă ceva, să împlinească un glas al pământului, ori alții poate or fi promis lu’ străbunicu’ că-l îngroapă la Uzdin și nu l-o îngropat, doar or considerat că asta ar fi ca un schimb, cu bucata aceea de pământ, ultima dorință să-i împlinească”.
Dar, nu toți sunt așa. Părintele Moise a plecat la studii în România cu scopul clar definit de a se întoarce în singurul “acasă” pe care îl cunoaște și recunoaște, la Uzdin.
“Sârbule!”
Preotul din Uzdin a ajuns la studii în România după o consultare cu episcopul locului. Așa că la 15 ani, după ce i-a comunicat răspicat tatălui său: “Ori mă duc acolo, ori nu mă duc niciunde, rămân acasă și mă ocup de agricultură!”, s-a pregătit de școală în România. Dar lucrurile nu aveau să fie atât de simple pe cât își imaginase.
– Prima săptămână după ce am ajuns acolo am vrut să vin acasă.
– De ce?
– Mi s-a părut neobișnuit.
– Era altă lume?
– Da, aia una. Al doilea, mi-o fost greu, unele cuvinte românești nu le-am înțeles. Noi vorbim aici ca și în Banat și ne chinuim să folosim cuvinte doar românești, numa’ băgăm și cuvinte sârbești. Și atunci stai și nu înțelegi unele lucruri și te simți cumva… nu știu. Îi țara-mamă, dar la un moment dat te simți străin. Lucrul ăsta mă deranjează. Acolo, în Caransebeș, am fost «Sârbule».
– Așa vi se spunea?
– Când am trecut vama la români, îmi spuneau «Sârbule», când treceam la sârbi, îmi spuneau «Românule»… Și nu mai știi ce ești. Asta puțin m-o… poate am simțit asta ca o ofensă la început.
După un timp, lucrurile au început să se așeze lin pe făgașul lor așa cum Bega se întinde liniștită în albia ei. În curtea școlii din Caransebeș și, mai târziu, la facultatea din Timișoara, tânărul uzdinean a legat prietenii pentru toată viață. Și, ușor-ușor, a început să aștepte cu nerăbdare ca vacanțele să se sfârșească și să treacă din nou granița în Română, fără a mai pune la suflet apelativul “sârbule!” aruncat de vameșii români.
– Și astăzi, dacă ați merge cu careva dintre noi la vamă, când treceți, prima impresie când vă băgați în țara-mamă, România, vă spune «sârbule». Și ăia de fiecare dată or folosit asta: « Te duci, Sârbule, înapoi la școală? ».
– V-ați simțit străin în țara-mamă doar din cauza barierei lingvistice sau și alte motive?
– Prima dată m-am simțit străin din cauza limbii. Am fost sigur că eu vorbesc limba română cum trebuie.
– Până ați ajuns acolo…
– Da. Atunci mi-am seama că nu știu eu baș atâta de bine limba română. Nici în ziua de astăzi nu vorbesc… Soția mi-i din România. Și în zi de astăzi mă corectează când vorbesc.
Pe Adina a cunoscut-o tot în România, în anii de facultate la Timișoara. S-au căsătorit după ce el și-a finalizat studiile, iar ea a decis să părăsească România și să-l urmeze la Uzdin. A învățat sârba, dar, spune preotul, “numa’ nu vorbește de față cu mine sârbește”.
– Ca să n-o corectați.
– Da… Să nu râd. Am auzit-o de multe ori când o vorbit cu cine s-o întâlnit. Am avut un coleg de clasă la Timișoara, care mai târziu o plecat în America. S-o căsătorit cu o fată sârbă și eu m-am căsătorit cu Adina din România. Noi non-stop le traduceam. Aia nu știe românește, asta a mea nu știe sârbește… OK. Zicem la un moment dat: «hai să ieșim afară, să le lăsăm, să vedem». Când ne-am băgat înapoi, amândouă erau pe telefon, cu Translate.
Râde și, pentru prima dată de când ne-am așternut la povești, i se luminează și ochii. Cafeaua din cană s-a răcit de mult, iar soarele de iulie cade pieziș pe masa joasă. Trebuie să ajungă la o sfințire de casă, după cum ne-a avertizat încă din pragul bisericii, când am intrat în vorbă cu el. La niște “americani” care s-au întors acasă. Probabil, unii dintre aceia, puțini la număr, pentru care chemarea pământului și cea a sufletului sunt unul și același lucru.
Credit foto: Răzvan Popa