– Bună ziua!
– Numai puțin, colegul meu e mult mai vechi aici în cimitir, poate el știe. V-am spus, ei sunt îngropați, dar cine știe pe unde. Așa au mai venit niște nemțălăi cu excavator din ăla micuț să caute de pe timpul lui Pazvante Chioru’. Acolo, în cimitirul eroilor.
– Acolo jos?
– Sub cimitirul ăsta. Să caute dacă mai sunt oase de la ăia îngropați. Le-am spus, dacă știam eu, nu îngropam acolo oase și luam sutele de euro?? Le băgam acolo, puneam acolo gazon înapoi și ia prietene de aici?
– Ați găsit oase?
– Am găsit oase într-o văgăună. Le-am băgat înapoi, am băgat mort acu’, nu se mai poate vedea. Pe timpuri nu erau astea, era o văgăună. Uite aici iară am găsit oase. Da’ nu știm acuma ce îs cu ele. Uite aici nu au fost morminte, a fost o pădure. Le-am băgat înapoi în pământ peste mort, nu te lasă părintele…dar așa nu știm exact unde. A fost un moș, ăla multe păcate a avut la viața lui.
– Și nu mai trăiește?
– Nu mai, l-a găsit mort în casă.
– El îi îngroapă pe cei morți?
– Toți pe care îi omora poliția, pe care îi lua din Dunăre îi aducea la moșu’. Mai sunt 2-3 milițieni de pe timpul ăla, restul au crăpat toți.
– Da, dar mă gândesc că milițienii nu vor vorbi cu noi.
– În niciun caz nu vor vorbi nimic cu voi.
– Bătrânul are copii?
– A murit băiatul lui acuma câțiva ani, aceeași soartă, l-au găsit în casă mort. Pe mine el m-a adus aici în cimitir să lucrez. Nu știe nimeni unde și cum îi băgau.
– Bă fii atent aici, acești oameni caută… tu știi că tu ești mai bătrân și mai de demult. Dacă ai idee pe unde au fost îngropați ăștia împușcații ce treceau la sârbi, frauduloșii ăia.
– Hmmm…îs pe aici, dar îs alții peste ei. Uitați-i, pe aici. După Revoluție au dat locuri peste ei.
– Dar se știa că sunt acolo îngropați?
– Da. Am dat eu de ei. Dădeam de ei, îi lăsam acolo. Osemintele. Tineret. Aici era morga. Eu aici stau. Lângă cimitir. Când eram copil îi tăia și după îi băga în groapă, noaptea. Timișoara, București, Cluj, toate zonele. O grămadă.
– Dar erau cu acte?
– Care nu aveau acte le scriau pe cruce necunoscut. Care aveau acte, trimiteau după ei.
– Li se punea totuși cruce? Se făcea slujbă?
– Da, veneau popii. Le făceau.
– A, și trimiteau după familie.
– După familie, da. După aparținători. Venea familia pe timpul comunismului și care îi luau bine, care nu, aici îi băga moșu.
– Aici îi îngopa. Se apuca la trei dimineața de groapă.
– Deci numai noaptea îi îngropau.
– Da, numai noaptea.
– Și știți cumva cam câți au fost îngropați aici? Un număr? O evidență trebuie să fi fost.
– Primăria avea o evidență, undeva.
– Securitatea. Cine ne-o dă? Că n-aveai voie.
– Dacă noi aici avem om, la două străzi, nu știe nimeni nici în ziua de azi. Frații lui, copiii lui. L-au omorât și nu știe nimeni nimic.
– Deci atunci nu era cimitirul așa extins cum îl vedeți voi acuma. Acolo jos e extins până jos în râpă. Pe timpul ăla era până aici cimitirul. De la drumul asta în jos nu era nimic. Atât era. Până aici. De aici îi băgau pe ei. După Revoluție încoa’ s-a umplut partea asta. Pe unde apucau ei îi băgau comuniștii.
– Și de omul ăsta de care ziceți se mai știe ceva?
– L-a bătut poliția până l-au omorât. L-au bătut acolo la ei și l-au pus pe gropar să îl bage noaptea ca să nu vadă nimeni. Asta e. Groparul ăsta era cum se spune, mâna dreaptă a milițienilor. Nu avea voie să vorbească. Care știau să treacă la sârbi, știau terenul, scăpau săracii. Care nu, îi împușcau. În cap îi împușcau.
– Cei mai mulți au fost împușcați aici sus în Cazanele Dunării. Aici era apa mai îngustă. Eram copil, câta mai mare și țin minte. Au venit moldovenii, au trecut de la Gară pe aici la Nord, pe partea asta unde am eu casa. „Iugoslavia, Iugoslavia!”. „Haideți numai, Iugoslavia!”. Ăștia cu puștile în șele. Numai Iugoslavia le-a dat. Nu știau, vedeau aici malul credeau că e Iugoslavia.
– A mai venit un băiat din București, tot așa ca dânșii m-a întrebat. Dar număr nu știm. Mulți. Tineret. Fete, băieți.
– Deci au trecut și fete. Că multă lume povestește doar de băieți.
– Da, studenți. La greu au trecut. Aveau călăuză. Plăteau călăuză de aici, de pe la Eșelnița. Care știau mersul, care nu…
– E cimitirul extins mult de atunci. 40 de ani, nu?
– Dădeam eu de ei săracii, le spuneam la ăștia „Aici e altul împușcat!”. Îl lăsai acolo. Ce să faci.
– Pai cum am făcut la Mariana. Și pe platoul pe care l-a dat Primăria. A crescut pădure peste ei. Bălăriile cât casa.
– S-au dat lucrări, știi? Terenul și lucrarea. Și peste oseminte a băgat sicriul celălalt. Nu se mai găsesc acuma.
– Și ziceți cu milițienii că nu am avea nicio șansă?
– Pai cine v-ar spune ceva? Eu dacă l-am omorât pe ăsta acuma, da? Este S. , Este C. , Este G. Da’ cine vine să îți spună ție că l-am omorât pe ăsta? Că dă cu subsemnatul chiar după atâția ani și îi zice: „Bă, stai că nu ai omorât numai unu!”
– Tot în băieți tineri trăgeau. Dacă treceai de la jumate încolo nu te mai împușcau. Nu mai aveau voie să tragă.
– Și sârbii nu trăgeau niciodată?
– Păi ei nu aveau voie să tragă. Ei îi luau și îi băgau în lagăr și îi întrebau unde voiau. Australia? Te punea pe avion.
– Întreb pentru că am înțeles că la un moment dat s-a făcut un acord intre România și Serbia.
– Să îi predea înapoi. Îi ținea și îi preda înapoi. Da’ nu să îi împuște. În ultimul timp.
– Ultimul timp însemnând ce an?
– După ‘80 parcă. Nu știu dacă mai era Tito. Nu știu cum de i-a făcut boul de Ceaușescu pe sârbi să îi dea înapoi. Pe sare. Dar sârbii nu îi dădeau pe toți.
– Mulți au rămas morți pe malul sârbesc, că fiecare împușcat a ieșit unde i-a scos apa. Că dacă te împușcă, nu venea cu barca după tine. Rămâneai la fund. Aici îi aducea pe toți, îi tăia…
– Cum adică?
– Le făceau autopsie, le dădeau scalpul peste cap și îi tăiau. Mă uitam la ei cum îi tăia. Și cică a fost bine.
– Și pe mine m-a luat unu: „Hai să trecem! Mergem în Australia!”. I-am zis „Du-te tu!”. A intrat în apă, a ieșit imediat că a intrat la vârtejuri.
– Păi D. n-a fost la pușcărie 6 luni pentru trecere? Și I.C. și ăștiălalți…
– Ăștia sunt oameni pe care îi cunoașteți? Trăiesc?
– Trăiesc! I-au prins pe vremuri și i-au dat înapoi.
– Și oare ar vrea să ne povestească?
– Unul e nebun dintre ei. Dar știe. Dacă îi dai ceva de băut…
– Și ne-ar vorbi credeți?
– Nu știu să vă spun, e puțin sonat. I-au vândut copii casa. Și a rămas diliu.
– Din vechii grăniceri mai sunt?
– Mai sunt, dar cine spune ceva?!
– Era o clădire chiar aici, înainte nu erau lucrări. Aici era morga. Și aici era o poiană mare. Și pe ea erau în pielea goală toți. Fete. Băieți. Îi tăiau și îi scoteau afară. Și după aia îi îngropau.
– De ce le mai făceau autopsie?
– Așa era legea.
– Eu aici am crescut aici ca și copil. Sunteți singurii care ați mai venit aici pentru așa ceva. Prin 2000 a mai fost cineva.
– Înseamnă că dacă ați copilărit aici ați văzut multe.
– Veneam de la scoală, vedeam cum îi tăia. Nu aveam voie să vin aici. Mă uitam cum îi tăia și fugeam.
– Groaznic să vadă un copil treaba asta!
Credit foto: Diana Bilec