“…APROAPE ÎN FIECARE DIMINEAȚĂ ADUCEAU OAMENI DE LA FRONTIERĂ. BĂTUȚI, PLINI DE SÂNGE…”

A fost ceva ce m-a durut foarte mult. Cum mergeam de la gară la spital, la Jimbolia, aproape în fiecare dimineață aduceau oameni de la frontieră. Bătuți, plini de sânge, nu la spital, ci la Pichet. Îi plimba prin tot orașul ca să-i vadă lumea. Și ne spuneau „dacă faci ca el, așa pățești și tu” când treceau pe lângă noi. Erau niște militari aduși de prin Moldova, care așa au fost instruiți. Îi băteau foc sau îi împușcau. Eu am lucrat în administrație la spital și am văzut multe lucruri. Aduceau oameni împușcați și cei de la Medicina Legală scriau că au avut ceva la inimă, îi puneau în sicriu și îi trimiteau la părinți acasă. Nu aveai voie să vorbești despre asta. Mulți care au fost bătuți, au fost bătuți pentru o viață întreagă, pentru că dădeau la rinichi. Sau care ajungeau împușcați și la chirurgie, erau cu milițianul la ușă.

Anul 1990 a fost un an important.

Da, a fost foarte interesant. Pe 26 decembrie 1989 erau mașini în fața spitalului, venite din Austria și Germania. Au venit cu ajutoare. A venit primul grup din Austria, ei ne-au făcut și sistemul de apă. Ei au vrut mai întâi să înțeleagă cum funcționează sistemul comunist în România. Ei au rămas până după Revelion la mine acasă, în Lenauheim. M-au întrebat de ce mai avem nevoie și am ajuns la concluzia că trebuie făcut un dispensar pentru Lenauheim. Să băgăm apă și curent. Tatăl meu m-a ajutat să facem și sistemul de apă pentru sat. Banii pentru proiect i-au dat cei din Austria. De atunci sunt cetățean de onoare în Lenauheim. Din 1997. Austriecii au venit tot timpul să verifice sistemul de apă, să-l îmbunătățească.          

Ce presupunea în ‘90 plecarea în Germania?

Trebuia pașaport, ori definitiv, ori de vizite. Îți trebuia viză pentru Austria și Germania. Ai ajuns acolo și voiai să rămâi, îți trebuia chemare. Chemarea o făceau rudele de acolo, dar nu fiecare a vrut să-ți dea chemare. Pentru că se angaja să-ți dea de mâncare dacă tu nu te descurcai acolo. În 15 ianuarie 1990 am aflat că la primărie se dau formulare pentru pașapoarte. A doua zi am depus formularele la Poliție în Timișoara. După încă o zi am aflat că deja se dădeau pașapoartele, deși ne-au spus că va dura 2 luni.

Deci, s-a trecut de la strictețe la un haos banalizat?

De aia vă povestesc. Și după câteva zile mă duc cu nevasta la Timișoara să luăm pașapoartele. Acolo a deschis unul geamul, a strigat numele la megafon și apoi a aruncat pașaportul pe geam. După o săptămână am zis să mergem până în Serbia, că nu fusesem niciodată. Am fost la Kikinda cu copiii, am cumpărat blugi pentru ei. A fost ceva deosebit. Am venit înapoi și prin aprilie mi-a zis socrul meu că ei au fost în noiembrie ‘89 în Germania și să mergem și noi. Ne-am dus la București cu trenul de seară, la Ambasada Germaniei am luat viza, repede la tren, era să pierdem trenul. O cunoștință a fost la Belgrad și a luat viza pentru Austria, că așa trebuia. Am plecat în Germania cu Dacia 1300. Voiam doar să vedem cum e acolo. Acolo trebuia să mergi la lagărul din Nürnberg să spui „Bună ziua, sunt aici, eu vreau să rămân”. Ei îți verificau actele și acolo cu securitatea, că mi-au zis să renunț la cetățenia română. Am zis că nu fac asta pentru că în Germania nu e comunism, ci capitalism. N-am cedat și mi-au dat actele și am rămas acolo. Pentru copii nu pentru mine, că eu mă descurcam. Dar aici nemaifiind școală germană am zis că se pierde și e mai bine acolo. Am venit în august la părinții mei să-i vizitez. Ei nu au vrut să plece. Vin de vreo 3 ori pe an. 

Cum a fost prima impresie acolo?

Plăcută. Toată lumea vorbea nemțește. A fost interesant cu televizorul. În ‘90 a fost campionatul mondial de fotbal. Cu toate că nu sunt microbist, dar să vezi totul la televizorul color, și filme, era ceva. Am fost șomer vreo 5 luni și m-am uitat la televizor. Atâtea documentare fascinante. Aici, până în ‘89 nu aveai decât 2 ore de televizor, asta dacă nu aveai întrerupere de curent. Pentru noi nu a fost o problemă pentru că știam limba germană. M-am acomodat repede.     

Cum v-ați găsit locuință?

M-am dus la Forțele de muncă și au vrut să mă trimită la un seminar, să mai fac o școală în administrație. Eu am zis că am nevoie de bani și că vreau să muncesc. Puteam să iau ajutor social dar nu știam asta și nici nu voiam să iau, nu eram obișnuit să iau. Până la urmă am găsit la o firmă care producea chimicale. Eram administrator acolo și am primit și locuință. Am câștigat foarte bine acolo, dar munceam mult. Și sâmbăta câteodată și duminica. Locuința era mare. Am avut noroc. 

Ați ținut legătura cu cei de acasă și i-ați mobilizat pe românii plecați din Lenauheim să faceți o asociație. Cum s-a făcut?

Păi tata era un organizator bun și de la el a pornit. Am fost revizor 4 ani în HOG Lenauheim – care este inclus ca membru în Asociația Șvabilor din Germania – și din 2001 m-au propus ca președinte. Nu prea am vrut că nu aveam timp, dar am acceptat. A fost o femeie de aici care s-a ocupat să adune datele. Am luat un computer. Era 3000 de mărci unul. Dar a meritat investiția. Am pus datele în computer. Așa am învățat să lucrez pe computer. M-a ajutat și fiul meu. Apoi a devenit vicepreședintele șvabilor din Germania. Sunt 120 de sate din Banat înscrise în asociație și avem 162 membri din Lenauheim. Și mai sunt și membri de familie. Membrii primesc de 2 ori pe lună ziarul asociației și plătesc o cotizație anuală. Membrii rămân cam aceeași, că atunci când moare bunicul, de exemplu, preia nepotul. În Asociația Șvabilor din Germania avem 12400, dar am avut 18000, prin ‘90-’91. E în scădere. Obiectivul asociației este de a menține legătura cu parohia catolică, să îngrijim cimitirul și să păstrăm legătura cu comunitățile șvabilor. Noi suntem mândri când aflăm că se întâmplă ceva cultural la Lenauheim.   

Cum e relația copiilor născuți în Germania cu satul?

Depinde de educația primită de la părinți. Dacă ei le povestesc lucruri bune despre România, atunci copiii vin cu plăcere în vizite. Dacă nu, ei au impresia că aici nici nu e soare. Am venit cu un prieten și copilul lui aici și a fost foarte interesat de loc. 

Sunt care vor să-și cumpere o casă aici, dintre cei plecați?

Sunt, nu prea mulți, dar sunt. Sunt și care s-au întors că nu le-a plăcut acolo. Depinde de interesul fiecăruia.  

Peste 15 ani cum vedeți activitatea asociației?

Cred că o să mai fie. Poate nu la fel ca azi. Depinde și de cine va fi primar și de oameni. Eu vreau să țin legătura cu toată lumea. De exemplu, am organizat, împreună cu primarul, o festivitate în Lenauheim, când s-au făcut 250 de ani de existență. A fost foarte frumos. Organizăm și „Fii satului” pe 8 septembrie. Am venit și cu autocarele din Germania.  

Am observat că nu prea au venit nemții înapoi să-și ceară proprietățile. Cum se explică?

Au foarte puține persoane care au cerut pământul înapoi și l-au primit. În Lenauheim au primit toți diplomele de proprietate. Tata a fost și în comisia aia. Cine era trecut în registru a primit pământul înapoi. Unii s-au trezit prea târziu, că în 2007 s-au încheiat procedurile. Deși au fost informați. 

Am mai observat că oamenii nu s-au plâns și nici nu s-au comportat cu superioritate când au povestit despre Bărăgan.

Nemții au fost foarte modești. Aici a fost Imperiul Austro-Ungar. Ungurul le-a impus să învețe limba maghiară. Nu au avut ce face. Apoi, după 1918, au trebuit să învețe româna. Cu românii nu a fost așa dur, că au fost și școli în germană. Așa a fost să fie.   


Poveste publicată inițial în cartea cu povești de buzunar CĂMINE ÎN MIȘCARE. Volumul I (2019).

Interviu realizat de Alexandru Drăgan.

Redactare: Ana-Maria Ursu

Credit foto: Diana Bilec

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.