„NU SE ȘTIE DE CE BEBA. DAR, DE CE VECHE? CĂ NOUĂ NU EXISTĂ”

M-am născut în 1924, pe 28 aprilie. Și părinții, și strămoșii bănuiesc că erau de aici, din Beba Veche. Nu există documente, poate s-au pierdut. Eu știu ce a fost aici înainte, pentru că am trăit. Pe bunicii după tata îi chema T., macedoneni. Bunicul după mama a fost M.. Ambii părinți au fost români, ortodocși. Creștini adevărați. Ei s-au ocupat cu cultura pământului. Adică au fost agricultori. Pe vremuri își spuneau economi, după ce am ieșit de sub juridisdicția sârbilor. 

Ce amintiri aveți din copilărie?

Multe. Amintirea cea mai frumoasă este această stradă. Era altă stradă. Să vă spun contextul. Tot cvartalul ăsta de la Biserica Romano-Catolică până la colțul ăla era incinta spăiei, marea proprietate funciară. Tot cvartalul ăsta a fost curtea spăiei, aici a mai rămas doar pivnița și locuința unuia dintre salariați. Pe stradă aici locuiau aproape exclusiv români. Dar noi am fost profesorii de limba română pentru ungurii de aici. Că, dacă voiau să fie în înalta noastră societate trebuiau să învețe româna. I-am învățat să vorbească româna fără accent unguresc, dar noi nu am știut o boabă ungurește. Acum îmi pare rău, mama a știut ungurește perfect. Și citit și scris. A făcut școala în limba maghiară. 

Cum era satul copilăriei?

În recensământul din 1930 locuitorii comunei, că asta era comună, erau 2632 din care mai mult de trei sferturi erau români, macedoneni și bihoreni. Erau foarte multe puste. Ungurii locuiau în exteriorul comunei, dar aparțineau de ea. Ei erau cam 500, iar nemții locuiau în extremitatea opusă. Este o colonie făcută ad-hoc de către contele Bárdossy, fostul prim-ministru al Ungariei care a murit pe eșafod. Vă dați seama că a influențat modificarea graniței. Că noi am fost la sârbi aparținători.    

Cum s-a trăit la Beba Veche momentul trasării graniței?

A fost un litigiu între România și sârbi. Fiecare a revendicat Banatul. După părerea mea nu era corect nici pentru unii nici pentru alții. Banatul este, totuși, predominant românesc. Noi suntem o insulă izolată de români. Și noi am căzut, în cearta asta dintre Brătianu și sârbi, la mijloc. Până în 1923, noi am fost la sârbi. Eu sunt primul cetățean român încă în viață. Cei mai mari decât mine aveau certificat scris în chirilice. Iar comuna se numea Santinela, dar nu s-a aprobat numele. 

Dar Beba Veche de la ce vine?

Nu se știe de la ce Beba, dar de ce Veche? Că nouă nu există. 

Dar în copilărie ați prins satul care trecuse de la austro-ungari la sârbi și după aceea la români. 

Când m-am născut aici era deja România Mare. Aici au fost lideri, Blaga și Munteanu, este și o cruce în sat pe care scrie asta. A fost un val de migrație în America. Bunicii mei după mama au fost în America. Au fost săraci lipiți pământului. Bunicul meu a fost văcar și bunica a fost servitoare la doctor și a primit o mașină Singer, pe care, din păcate nu am păstrat-o. Americanii, pe vremea aia, la 1910-1914, erau într-o expansiune formidabilă și duceau lipsă de brațe de muncă. Și din cauza asta, din Beba au plecat zeci de familii. Sora bunicii, sora bunicului cu familiile lor, la fel au plecat. Au dus dorul să mai vină măcar o dată aici. Dar nu au mai venit. Și bunicii mei s-au dus pentru muncă, nu pentru trai bun. Bunicul a lucrat la construcții și bunica la duhan. Au fost în zona Detroit și în jurul Chicago-ului. Pentru bunicul viața a fost scurtă. El a murit în 1933. Racolarea oamenilor de aici era organizată de acolo. Bunicii mei nu au vrut să rămână. Iar surorile bunicilor și bunicul au rămas pentru că a venit războiul. El a ridicat casa asta și mi-a lăsat-o mie dar eu nu am cui să o las. Asta mă deranjează. Fiul meu e în Australia. Și el și fiică-mea. 

Părinții s-au născut la Beba?

Mama era copil când au plecat bunicii. Când au venit, i-au adus ei un păpușoi mare. Am și un tablou cu el. Bunicii mei și-au lăsat copiii cu bunicii lor. Ei au plecat în America cu gândul să-și strângă bani să-și cumpere pământ aici. Era mare bătaie pe pământ. Au cumpărat 7 hectare și ceva. Și și-au făcut casă.  

Cum era viața în anii ’30 înainte de război aici în Beba Veche?

Este la antipozi față de ce e acum. E atâta mizerie acum. O zi de lucru aici era absolut normală. Fiecare și-a văzut de treaba lui, mai ales că erau proprietari, aveau animale. Aici era o casă acoperită cu trestie. A fost făcută cu bani americani. Nu mai poți găsi puncte comune cu ce a fost atunci și ce e acum. Duminica era o zi creștinească. Erau doi preoți ortodocși. Catolicii își aveau preotul lor. Și mai erau sectanții. Era sărbătoare. Oamenii aveau o viață normală, plină cu de toate. Dimineața se mergea la Biserică, apoi după masă se mergea la joc. Vara se ținea jocul sub un copac. Era folclor autentic, budaica. Noi am dansat tango și vals. Noi am învățat să dansăm la școlile secundare. Eram 40 de băieți și aveam lumea noastră. Eram detașați de lumea rurală. Iarna jocul se organiza la cămin. Aveam muzicanți de aici din sat. Țiganii noștri nu au fost puturoși. Se cânta la vioară, chitară, contrabas. Se dansa și sârba. La jocul ăsta participau numai românii. Naționalitățile au avut jocul lor. Ungurii cu ceardașul lor, nu aveau horă ca a noastră. Nemții aveau Kirchweih-ul. Nu ne amestecam prea tare. Fiecare avea traiul lui. Fiecare a avut destulă personalitate ca să nu aibă nevoie de vecin.

Cum era la școală?

Până la 10 ani am făcut școala aici, în Beba Veche. Apoi am mers la Școala Normală de pe Pestalozzi (n.r. din Timișoara). Noi am avut lumea noastră. Am avut prieteni. Aici, în locul ăsta, s-au născut 6 băieți. Toți au ajuns meseriași în București. Tatăl lor era frizer. Lidia era singura fată. La 10 ani am dat examen de admitere, unul foarte riguros. Nu era egalizat cu liceul, dar programa era mai stufoasă decât la liceu. Pe urmă, mi-am dat seama de lucrul ăsta. Am plecat mulți colegi la Timișoara. Eu datorită lor am plecat. La proba muzicală, 50 la sută au fost respinși. Dar noi am intrat, cu pregătirea de la Beba Veche. Erau dascăli excepționali aici. Am avut un dascăl foarte bun, Nicolae Danchi. Lui îi datorez că s-a dus cu compunerea mea la cancelarie și a insistat ca eu să mă duc la școala secundară. Că nu erau șanse materiale să merg. La internat, în Timișoara, am avut o foarte bună întreținere. Și am avut mulți colegi olteni, că deși erau locuri, nu aveam candidați. Foarte bine m-am înțeles cu ei. Am multe amintiri și astea mă țin în viață. Că amintindu-mi toate astea simt că am avut o viață foarte frumoasă. Povesteam de Lidia, ea a fost ca și sora mea, o fată foarte frumoasă. Ea nu se simțea bine în București, ea aici se simțea bine. Venea în vacanțe aici. La 19 ani am terminat școala cu 86. Era război. Am fost încorporat vrând nevrând la școala de ofițeri de la Ineu. SOR 6. Școală de ofițeri specială făcută de Mareșalul Antonescu pentru noi. Din toată țara. Bucovina, Basarabia.  

Vă mai amintiți ziua când a început războiul?

Cum să nu-mi amintesc. Cât de proastă minte putea să aibă. Bunica mi-a zis plângând „Am crezut că măcar tu scăpi de el”. Pentru că bunicul meu a fost în război, a fost rănit, a făcut prizonierat, au avut necaz cu casa neterminată. Așa le-a fost viața. Este o vorbă „frontul îl țin dascălii și țiganii” că cei care erau școliți, cavaleriștii cu pinteni, mai trăgeau chiulul. Ăștia au fost efectiv pe front, iar pe mulți ofițeri activi, cavaleria lui Antonescu, i-au ferit de război. Pe ei nu i-a interesat România. Pe noi ne-a interesat. Dascălul meu, ce o mai fi din el, e pe fundul Mării Negre, când l-au evacuat din Crimeea. 

La Ineu cât ați stat?

Un an și ceva. Și aia a fost grăbită că deja a venit 23 august și m-au trimis la Iași, în Divizia Blindată. Apoi am făcut școala ca unitate combatantă că ne-au surprins evenimentele. Toate școlile de ofițeri și subofițeri din cauza bombardamentelor mari americane au fost evacuate în vest. Noi am fost cei care am dat tonul aici. Terminarea războiului ne-a prins pe noi în școala militară. Dacă nu se termina brusc pentru noi alianța cu nemții, noi am fi continuat școala militară. Dar când s-a terminat, ne-am văzut fiecare de meseriile lui. Am luat-o de la capăt. M-am întors aici, la Beba Veche.  

Cum îi cheamă pe copiii dumneavoastră?

M. și M., ca pe bunicul meu. Pe soție o chema S.. Ea era din Arad.  

Ce ați predat?

Nu am putut să fac catedră din obiectul meu, geografie, și atunci am făcut ce au vrut ceilalți. Am predat numai la școli rurale. Că am fost cu stea în frunte. Am predat și în satul unde a învățat Herta Muller, în Nițchidorf. Și la Uivar.       


Poveste publicată inițial în cartea cu povești de buzunar CĂMINE ÎN MIȘCARE. Volumul I (2019).

Interviu realizat de Alexandru Drăgan.

Redactare: Ana-Maria Ursu

Credit foto: Diana Bilec

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *