O ȘVĂBOAICĂ DIN LENAUHEIM

Ați spus că sunteți nemțoaică…

Nemțoaică, nemțoaică. Născută în Lenauheim, la dispensar. Era o casă de nașteri. Acolo aveam o moașă. Nu erau doctori, doar moașe. Până în 1978. Apoi a venit o domnișoară tânără pe post de asistentă, iar nașterile le-au preluat cei din Jimbolia. Femeile mergeau la Jimbolia, nășteau, apoi după două săptămâni munceau pe câmp. În 1978, mama l-a născut pe fratele meu acasă că nu a mai ajuns salvarea. Noi am fost patru copii. În anii ’60-’70 nemții făceau de obicei 2-3 copii. Bunica mea maternă a avut 8 copii. Dintre care mai supraviețuiesc două fete și doi băieți. Pe ceilalți i-a îngropat bunica. Ea a trăit 94 de ani. Știți ce mi-a spus? Că mai grea durere nu există decât mama să-și îngroape copiii. Bunica din partea tatălui nu a avut decât un băiat și o fată. Bunica a stat cu mine până a decedat, în ’93. Ea a fost văduvă de război. Bunicul a murit în Al Doilea Război Mondial. Tata avea 4 ani atunci. Și copii au rămas la mama ei și pe ea au deportat-o la ruși. Pe ea și pe sora ei. Și soțul surorii ei a murit în război. Ei au luptat în armata germană, de aia le-au luat pe ele la ruși. Și familia mamei a fost deportată în Bărăgan. Povestea bunicul că săpau în pământ și își făceau colibe. Așa au trăit acolo 5 ani și 6 luni. 

V-a povestit bunica despre deportarea din Rusia?

Nu. Mi-a zis că a lucrat la mină de cărbune, dar nimic altceva. Plângeau mult. Mă gândesc că ele au avut o traumă acolo. Ele erau și tinere. Bunica, 24 de ani și sora ei, 26. Cred că au fost traumatizate de ruși. Au fost deportați toți care au luptat în armata germană. Este un monument în sat cu numele tuturor care au luptat. În casă la noi Rusia a fost un subiect interzis. Bunica a zis că ce a fost acolo merge cu ea. Nici copiilor ei nu le-a zis.   

În ce limbă vorbeați cu bunica?

Nemțește. Șvăbeasca noastră. Bunica știa și română. Mătușa, nu. Bunica a învățat româna de la oamenii din sat. Era croitoreasă. În anii ’50 au venit foarte mulți români. 

Despre Bărăgan ce știți?

Că bunicul lucra la o porcărie. Mama se juca într-un grăjduleț mic. Ea a avut un an când au plecat în Bărăgan, la Fetești. Nu știu prea multe. După ce s-au întors frații ei și cu bunica, au plecat în Germania. Mama a rămas aici pentru că nu a vrut tata să mergem. Cred că el a urât Germania. Când a plecat fratele meu acolo, toată lumea a suferit foarte mult. El a plecat în 1990. Acum și fratele meu cel mic e acolo. Primul care a plecat a fost fratele mamei. În 1983. Apoi au plecat toți din familie. Eu știu că Germania a plătit statului român o sumă pentru ei. Au luat de aici doar hainele de pe ei. Când a plecat al doilea frate al mamei, noi eram acolo că am dat o petrecere pentru el, a venit poliția că cineva le-a spus polițiștilor că avem aur și i-au confiscat aurul. Aveau voie să ia perne și o dună. Avea aurul băgat în pernă și l-au găsit.  

Se creșteau gâște în Lenauheim?

Da, ce frumos era. Lenauheim era un sat foarte frumos. În fiecare sâmbătă se curăța satul. De două ori pe an se făcea igienizarea caselor. Acum nu mai e așa. Am fost plecată 5 zile în Germania. Când m-am întors am găsit gunoiul vecinilor în fața casei mele.  

Înainte, băieții rămâneau în casa părintească și fetele mergeau la soacre acasă. Stați să vă spun. Mama lucra la CAP. Tata lucra la CAP. De la 12:00 la 13:00 aveai o pauză și mergeai acasă, la animale. Aveai vaci, gâște. Într-o sâmbătă, mama a venit acasă să facă gem de caise. Avea o vecină care avea o fată căsătorită în Iugoslavia. Ea aducea de acolo electrocasnice și ne-a adus un cuptor la curent. Noi eram fericiți că ne face mama plăcinte fără să le mai ardă la cuptorul cu lemne. Deci mama făcuse gem și noi aveam cuptorul de 2 săptămâni. Mama a dat drumul la dubă să se usuce borcanele cu gem. Și nu știu de la ce s-a luat mama cu bunica, că văd cum bunica a tras de cuptor și i-a răsturnat toate borcanele. Atunci mama i-a spus „Hoașcă” și a scuturat-o pe bunica. Noi, copiii, i-am luat apărarea mamei că salivam la gemul ăla de caise. Așa se obișnuia să stea soacra cu nora în aceeași casă. Dar după aia s-a mutat bunica la o soră de a ei și ne-a lăsat în pace. 

Din ce era făcută casa?

Aia veche era din pământ bătătorit. În 1990 mama a cumpărat altă casă din cărămidă. 

Soacra dumneavoastră a fost nemțoaică? 

Nu, moldoveancă. Socrii mei au venit aici în 1968. Când m-am născut eu. Soțul e născut în ’70. Au venit de la Rădăuți. L-am cunoscut pe soțul meu în ’89. 

Mai vin în vizită nemții care au plecat de aici?

Da. Și fratele meu mai vine când poate. Mai vin de Ziua Morților. De 1 noiembrie. La mormântul tatălui meu. Am fost și eu în Germania, dar nu m-aș muta acolo. Aici am cu cine să vorbesc. Mai schimbăm rețete. Mai ales pe cele ale românilor. Rețete din bunici. 

Dați-mi exemple de rețete șvăbești.

Aveam o zeamă de rândași. Aluatul de la plăcinta cu ludaie. O țâră de ulei, pui făină și mesteci, niște frunze de pătrunjel tocate și apă. Amestecat bine și se face ca o supă. O țâră de sare și piper. De la aluatul de plăcintă se ia câteva bucăți și se aruncă în supă. Buni zicea că e mâncarea săracului, dar e foarte bună. Mama nu face mâncarea asta. Dar bunica o făcea că era una din mâncărurile preferate ale tatei. La noi sâmbăta se făcea pâine în cuptor. Și mama călea o ceapă, punea peste o varză murată, peste se punea carne de porc și apoi se punea biluțe din aluatul de pâine. Peste puneai un capac. El era secretul. Dacă ridicai capacul se ducea naibii mâncarea. Și băgai mâncarea în dubă. Noi le zicem găluște pe aburi. Asta se făcea iarna. Vara făceai găluștele astea pe tocăniță de cartofi. Mai puteai să pui piept de gâscă. Foarte bună. N-am mai mâncat de mult timp. Nu mai face nimeni acasă pâine la cuptor de lemne. Duminica se făcea supă de găină, rață, de curcă, depinde ce aveai în curte. Mama mai făcea supă de vacă. Îți mai dădeau voie să tai un vițel dacă spuneai că era bolnav. Îi mai dădeai ceva veterinarului, predai pielea și mai aveai și tu carne de vițel. După supă se mânca carnea fiartă cu cartofi și sos de mere sau pere sau ce era. Sau cu hrean opărit cu sos. Seara mâncam friptură cu sos. Luni mâncam ce rămânea de duminică, marți chiftele, miercuri ciorbă de cartofi cu clătite, joi un papricaș de pui, vineri ciorbă de fasole cu gogoși. Sâmbătă mai mâncai ceva, apoi duminică era prăjitura. Plăcintă cu nucă sau mac. Ca o ruladă. Cu compot de caisă. La ciorba de fasole mai aveam cornuri sărate. Din Germania nu am luat nicio rețetă că nu mi-a plăcut mâncarea lor. De la români am învățat să fac mămăligă. De la socrul meu am învățat. Și sarmalele cu sos de smântână, tot de la moldoveni le-am învățat.

Câți nemți mai sunteți acum? 

Foarte puțini. Și între noi vorbim tot șvăbește. Nu se mai știe germana după carte. 

Ce evenimente mai sunt aici?

Din doi în doi ani mai sunt „Fii satului”. Mai iasă lumea și la ruga de pe 8 septembrie. Eu nu am prins Kirchweih. Intrai de la 18 ani până te căsătoreai. Ultima dată au fost 5 perechi. Kirchweih începea joia. Băieții mergeau să cheme. Vineri fetele încercau hainele. Sâmbătă colindau satul. Se pleca de la prima pereche. Adică cei logodiți. El îi cumpăra și pomul. Se licita pomul, pălăria și șalul. Licitația se făcea duminica, la sfârșitul Kirchweih-ului. Duminica dimineața se mergea la biserică, apoi program. Prima pereche mergea și cu rozmarinul. Rosmarein – în șvăbește. Se intra pe muzică de marș și se dansa pe muzică de vals, de polcă. Era și formație.  


Poveste publicată inițial în cartea cu povești de buzunar CĂMINE ÎN MIȘCARE. Volumul I (2019).

Interviu realizat de Alexandru Drăgan.

Redactare: Ana-Maria Ursu

Credit foto: Diana Bilec

Comentarii
  1. de Tiberiu Stoichici

    Foarte interesant,dar…svaboaica are si ea un nume? Sau e un personaj generic? Sau chiar nu conteaza…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.