Povestiri 2017-2019

REPREZENTANTA IMPERIULUI AUSTRO-UNGAR

Tatăl ei a fost ardelean – jumătate ungur, jumătate neamţ. Mama româncă. Se consideră reprezentanta imperiului Austro-Ungar.

Lavenica Peșteșan s-a născut în Comloșu Mare în anul 1957. Numele ei de fată a fost Spieler.

Bunica ei s-a născut în Rusko Selo în 1907. Bunicul ei s-a născut în 1899 în ceea ce pe atunci se numea Hotarul Kikindei. Ambii s-au născut pe ceea ce acum este teritoriul naţional al Serbiei.

Îmi povestea bunică-mea, Mama Katica așa: ea a fost o frumuseţe blondă cu părul creţ. Bunicul meu, Tata Ion, a fost un brunet cu nas roman. Doi frumoși.

Bunicii mele îi făcuse curte un grănicer sârb. Dar cum nu există cal verde și sârb cuminte, părinţii ei i-au spus că nu le trebe sârbi în viţă. 

Tata Ion era cu 8 ani mai mare decât ea și i-a luat minţile. S-a hotărât că avea să o fure. 

Sârbul, care era gelos, urmărise toate mișcările lui Tata Ion, că grănicer fiind nu prea avea ocupaţie. Şi îi prinde sârbul plecând din casă, fugind cu zestrea. Asta se întâmpla în Rusko Selo, mai jos de Nakovo. 

Şi pac! La ieșirea din casă, vrea sârbul să ia zestrea. I-a luat cu el, i-a plimbat din post în post. Mai mult ca să-și bată joc de ei și să-i sperie. 

Au dormit vreo trei nopţi în pușcărie, dar dup-aia s-a plictisit sârbul de ei.

Au trecut Bega Veche peste un pom căzut. Așa a adus-o Tata Ion pe Mama Katica în Comloșu Mare. Şi când a văzut Mama Katica în ce casă de chirpici a adus-o Tata Ion, a vrut să fugă înapoi.

Familia este săracă.

Nimeni nu o avut stare dintre ai mei, tot ce s-o făcut, s-o făcut prin mâini, prin muncă proprie.

Bunicii ei ridică împreună casa.

O casă fantastic de frumoasă, spun cei care au văzut-o atunci. Era afară din sat, era pe ultima stradă, numită lenie, aflată pe drumul care ducea spre holdă. Dincolo de drum era casa lor.

După Primul Război Mondial mulţi comloșeni aleg să emigreze în Statele Unite. Bunicii Lavenicăi rămân în Comloșu Mare.

Nu știu care o fost poezia cu exodul. Vă spun că ai mei bunici, săraci și supuși să își facă casa, nu or mai avut ei timp să se intereseze. 

Dar probabil că așa o fi fost – în general când pleacă lumea dintr-o parte în alta își zice:

„Mă duc acolo, că acolo este cutare.” 

Şi mulţi dintre plecaţii în America au fost chiar bine văzuţi – oameni serioși, s-au dus să muncească, s-au dus să se supună, alături de polonezi, de cehi, de cam toată partea asta de Europă de după Primul Război, oameni din Imperiu, cam toţi or plecat, dar cu gândul să vină iar acasă, să își cumpere pământ.

Foarte puţini au rămas acolo. Mergeau să facă bani, trimiteau banii acasă în Comloșu unde alţii le cumpărau pământ. Apoi se întorceau pentru pământ.

 Asta o fost! Că pământul de la Comloș este printre cele mai bune.

Și-au cumpărat pământul, a venit al Doilea Război.

S-a terminat și cu pământul.

Amintirile din Al Doilea Război Mondial le are de la mama ei:

Se auzeau bombardamente. Şi bunicul a săpat un șanţ lângă casă unde s-au ascuns mama și bunica.

Despre deportările în Bărăgan știe de la femei bătrâne din sat.

Nemţi au deportat. Și foarte mulți români. Mai ales cei care au fost în America. Îmi povestea o bătrână că totul se întâmpla noaptea. Îi așteptau vagoanele la gară. Felicia, verișoară-mea, s-a născut în Bărăgan.

Își amintește cum arăta odată satul, după ce se încheie perioada de deportări în Bărăgan:

Nemții aveau partea lor de sat. Prin centru. Și partea unde e școala.

La școală, până în clasa a IV-a, erau două secţii – cea germană și ce română.

În a cincea veneau cu noi și trebuia să-i învățăm românește. Le era foarte greu să învețe. De fapt, mai mult au învățat românii de la nemți. Ordinea, punctualitatea, munca, asta au luat românii de la nemți. Așa a înflorit Comloșu, de fapt. Pe baza exemplului de la nemți.

La sfârșitului anilor ‘70, guvernul României permite populaţiei de etnie germană să părăsească ţara. Comloșul Mare începe să-și piardă nemţii.

Ei și-au plătit foarte scump plecările. Acolo nu au găsit ce au sperat. Nu știu cum au putut să se gândească că-i așteaptă nemții cu flori. Că-s de-ai lor. I-or făcut și români proști, și țigani, și în toate felurile. 

Deci umiliți. Nu a fost ușor nici pentru ei. 

Soţul ei devine locotenent la grăniceri pe vremea regimului Ceaușescu.

Pe vremea aia era micul trafic clasic cu pașaport. Mergeam și noi la sârbi și ei la noi. Acolo erau prețurile mai mici și mai ales acolo găseai orice. Orice. 

Eu mergeam cu bicicleta la Nakovo și mâncam înghețată. Românii cumpărau alimente, materiale textile. Am avut noroc că de la noi până în vest era doar un pas. Nu se îmbogățeau oamenii din micul trafic. Mai făceau și ei un ban în plus. 

Mai erau și unii care încercau să fugă peste graniţă. Erau prinși și băgaţi la pușcărie.

Au fost și oameni care au reușit. Un om din Lunga a luat-o prin cucuruz strigându-și câinele și, când a văzut că a trecut dincolo, a fugit.

Cum s-a trăit revoluția în Comloș?

La televizor. O mică demonstrație în stradă. Noi chiar am așteptat să vedem ce va fi. Dar nu vreau să vorbesc despre asta. Doar că au început să plece oameni de aici. Peste tot. La Lunga s-a închis vama și se trecea doar pe la Jimbolia. 

Comloșu Mare a trăit Revoluţia din 1989 la televizor.

Embargoul era la mica înțelegere cu vameșul.

Se căra combustibil și în buzunare. Unii au reușit să strângă niște bani, alții mai puțin. Pe lângă frica că nu îți plătește sârbul benzina. S-au întâmplat și din astea.

Fiul ei e în Austria, câinele în Germania, dar ea preferă să rămână în Comloșu.

Spune că la Comloșu Mare s-a trăit tot timpul bine.


Poveste publicată inițial în cartea cu povești de buzunar CĂMINE ÎN MIȘCARE. Volumul I (2019).

Interviu realizat de Alexandru Drăgan.

Redactare: Ana-Maria Ursu

Credit foto: Diana Bilec