LA ILIE. UN CROCHIU

„Și tot ziceam: hai că plecăm mâine, plecăm poimâine și uite că din mâine-poimâine s-au făcut 30 de ani de când suntem în Banat și tot n-am mai plecat”, zice Doru între două guri de bere.  

E undeva pe la 40+, are ochi albaștri și o voce puternică care răsună în tot barul. 

„Nevastă-mea nu a vrut să mergem înapoi”, continuă el râzând. „Așa că n-am mai plecat.”

Doru și soția lui s-au mutat aici, în Grabaț, în anii ’80, ei fiind amândoi de loc din județul Alba. Ca peste tot în țară, și în Apuseni viața era foarte grea pe atunci și oamenii nu mai știau încotro să o apuce. Pentru unii dintre ei, Banatul era o opțiune. Era Vestul nostru. Fărâma noastră de Occident. 

„Și, într-adevăr, era altceva aici în perioada aia. Erai la graniță și găseai de toate. Era Comtimul și găseai pulpe de porc, salamuri, mezeluri, costițe. Dacă te învârteai bine, puneai mâna și pe navete de Pepsi”, povestește Doru nostalgic. 

E sâmbătă după-amiază și oamenii încep să se adune La Ilie, cel mai vechi bar din Grabaț, un sat din comuna Lenauheim, la vreo 50 de km distanță de Timișoara. Până acu’ ceva vreme, barul a fost al lui Ilie Suciu, primarul din Lenauheim, dar între timp l-a preluat Andrei, fiul lui. După ani de zile în care a stat în Timișoara (unde a lucrat și ca fotograf, printre altele), Andrei s-a întors în sat hotărât să dea o față nouă barului. Și, într-adevăr, e o cârciumă atipică în peisajul ăsta rural. E un loc primitor și pașnic, o combinație între bar sătesc și pub, unde oamenii vin să bea o bere, să vadă un meci și să joace o carte.

Cât Andrei ne umple halbele, mie și unor prieteni cu care bat drumurile prin Banat, arunc o privire pe o broșură și aflu că satul datează din 1764, perioadă în care toată zona asta a fost colonizată de șvabi. Și e suficient să faci o scurtă plimbare ca să-ți faci o idee despre trecutul localității. Străzile sunt largi, aerisite, și par trasate la linie, semn că a existat un plan foarte bine pus la punct atunci când a fost înființat satul. Numele comunei – Lenauheim – vine de la Nikolaus Lenau, un mare poet austriac născut aici în 1802 (pe atunci se numea Csatád).

E un du-te-vino continuu la ora asta, vin oameni de la muncă care-și iau câte o cinzeacă și-o halbă și copii care cumpără înghețată, pufuleți și bere pentru părinți. Unii se lungesc la vorbă, alții intră și-și dau băutura peste cap, la botu’ calului. 

Ca în orice tavernă de la sat, și aici se discută de la distanță, se aruncă replici peste mese și se fac miștouri pe toate temele posibile („ce făcuși, oltene?”, „te îmbătași?”). Andrei e în spatele barului și monitorizează tot ce se întâmplă, reușind să fie și autoritar și prietenos în același timp cu toată lumea.  

Doru continuă să-mi povestească despre viața lui în Banat și despre schimbările de după ’90, când au început să fie privatizate diverse fabrici și s-a dat undă verde la disponibilizări.

„Au luat americanii tot ce-au prins… Americanii, italienii”, intervine Marcel, un tip scund îmbrăcat în salopetă. 

Doru schimbă subiectul și-mi zice că încă nu e târziu pentru el să se întoarcă în Apuseni:

„Vreau să-mi fac casa mea în Alba…”

„Lasă, mă, că tot aici, la Grabaț, e mai bine.”

„Taci, bă, Marcele, cu vrăjeala ta. Io tot mă întorc în Apuseni, o să vezi.”

„Haide, bă, că doar știi că noi nu avem probleme cu voi… Nu contează cine e”, îmi explică Marcel sorbind din halba de Bergenbier. „Avem ardeleni, moldoveni, olteni, de toate. Oameni să fie, noi n-avem probleme cu ei.”

Se deschide ușa și intră Ilie Suciu, un bărbat înalt, cu spate lat și voce puternică.

„Să trăiți domn’ primar”, strigă careva de la masă.

 Ilie se apropie de Doru și-l întreabă:

„Ce faci, Dinamo?”

„Ce să fac… la o berică. Batem la Iași în seara asta. Batem cu 1-0, clar.”

Ilie râde, se așază pe un scaun, lângă geam și-i cere o bere lui Andrei, care e prins într-o conversație cu unul dintre prietenii mei:  

„Înainte, fiecare casă avea pregătiți cârnați, șuncă, jumeri. Noi am învățat multe de la nemți”, zice el.

„Neamțul când o fost aici ne-o învățat multe”, îl completează Ilie, tatăl lui, care e pus pe povestit. „Neamțul nu arunca nimic, nici părul de la porc. Făcea perie de văruit cu el. Nici unghiile nu le arunca. Tot foloseau. Dacă se căsătorea un tânăr, primea mobila de la părinți. Nu dădeau bani pe mobilă, nu dădeau bani pe mâncare. Singurii bani pe care îi cheltuiau erau banii pe dulciuri. Totul se transforma de la ăia bătrâni într-un lucru nou, reamenajat, lăcuit, vopsit și așa mai departe. Camera din față era pentru ăia tineri, întotdeauna după ce se căsătoreau.” 

Cinci minute mai târziu, își face apariția în bar un bărbat ceva mai în vârstă, îmbrăcat sport din cap până în picioare și cu ghiuluri pe degete. 

„Oooh”, strigă Ilie. „Uite, el e Lică are 70 de ani mâine-poimâine, trăiește în Austria. E mare antrenor de fotbal. Grăbățan get-beget. Poți să-l întrebi mai multe despre nemții de aici că-ți spune el. Lică, stai jos, că-ți dau o bere.” 

„Nu beau, mulțumesc. O cafea aș servi.”

Lică se așază lângă Ilie și nici nu apuc să-l întreb ceva că el începe să vorbească pe un ton ușor pedant, de parcă urmează să țină un curs în fața unor elevi. Stăm cu toții în liniște și-l ascultăm pe Lică: 

„E adevărat că lumea avea de lucru pe vremuri. Odată cu lichidarea acestor instituții și trecerea la economia de piață, lumea a trebuit să facă ceva. La muncă în Serbia, în Ungaria, unde puteam și noi. Intrând în UE, am avut o șansă mare să pătrundem pe piața din Vest și să ne integrăm cumva într-o altă lume.”

Își toarnă două lingurițe de zahăr în cafea cu gesturi meticuloase și continuă:

„Eu sunt plecat de 31 de ani în Austria. Ce să zic… am fost forțat să trec granița. Regimul de atunci m-a împins să fac asta. Am fugit. Și îmi pare rău că n-am fugit mai repede când eram și mai tânăr. Am cerut azil politic în Austria și încet-încet mi-am adus și familia, după care am căutat să-mi ajut prietenii din copilărie, vecinii. Să-i aduc și pe ei în Austria. Le-am găsit locuri de muncă. Acum suntem o comunitate de grăbățeni într-o localitate din Austria. La granița cu Elveția, unde se îmbină Alpii elvețieni cu Alpii austrieci. Avem și o întreagă echipă de fotbal acolo.”

„S-a schimbat mult Grabațul?” îl  întreb.

„Foarte mult. Grabațul s-a schimbat radical. Ne este dor… Dar să vă zic ceva: este trist că au plecat din localitate nemții noștri care au construit această comună. Am învățat multe de la ei. Să știți că noi suntem un neam mai delăsător. Îmi aduc aminte că aveam un vecin neamț. Ăla curăța zăpada la ora 5 dimineața pe strada lui. Oameni iubitori de muncă. Și așa ne luam și noi după ei. 

„Fiecare mătura strada lui. Să fie strada curată când pleca undeva. Dacă nu era neamțul, nu aveam parchet și dușumele prin case”, intervine Ilie.

„Așa e”, aprobă Lică pe același ton profesoral. „Avem aici un sat pietruit care e făcut de nemți în 1942. Suntem mândri de el. E făcut de ei, de nemții noștri. Și Grabațul s-a dezoltat frumos. 

Am avut una dintre cele mai bune fanfare din țară! Dar să vă mai spun ceva… Eu nu sunt un așa mare patriot. Am umblat în toată țara, am fost în toată Europa, dar când vin acasă, acasă mă refer la Grabaț. Nu mă interesează ce se întâmplă la București, la Ploiești sau la Craiova. Mai mult mă interesează ce se întâmplă la Belgrad sau la Budapesta. De ce? Nu pot să explic. Am în mine asta. Când vin acasă, nu vin în România. Eu vin la Grabaț. România e abia de 100 de ani, dacă o luăm istoric.”

„Denumirea «România» vrei să spui?”, întreabă Ilie încruntat.

„Ce au făcut politicienii și oamenii de afaceri cu Marea Unire, aia e o poveste. Eu vin la Grabaț, nu vin în România.”

„Păi, cum, mă, Lică, și ce, poporul român e de 100 de ani? Asta zici?” 

„Eu n-am nimic cu poporul român.” 

„Poporul român are 2000 de ani”, zice Ilie deja înfierbântat. „Dar la țara asta de ce nu s-a pus denumirea Dacia? De ce trebuia să-i pună România? Dacă-i spuneam Dacia, aveam 2000 de ani. Sau 2500 de ani. Sau chiar mai mult.” 

„Nu sunt istoric, domn’ primar. Armata Română a intrat…”

„Lică, nu vorbim de Armată Română, vorbim de Dacia.”

„Eu nu știu de Dacia, eu nu l-am văzut pe Decebal sau pe Burebista.”

„Da’ citești istorie?”, întreabă Ilie. 

„Pentru mine, istoria e strada mea, pompa de la stradă, locul în care m-am născut. Eu n-am văzut dacii decât în filme.”

„Dar de ce spui tu că istoria nu înseamnă nimic pentru tine?”

„Absolut nimic.”

„Adică… ce vrei să spui? Că după ce nu o să mai fii tu, crezi că nu o să mai zică nimenea că Lică a fost un antrenor și așa mai departe?”

„Domnul primar, eu vă dau un exemplu. De ce nația noastră e atâta de lașă? Atâta de perversă?” 

„Lașă nu e, perversă da.”

„Tot globul spune asta despre noi”, izbucnește Lică. „Am citit recent pe Facebook despre caricaturistul ăla Popa-Popas… El a spus ceva ce eu spun de 40 de ani. Ce caută oltenii în Banat?”

„Dar ce cauți tu în Austria?” strigă Andrei de după bar, sprijinit de dozatorul de Bergenbier.

Lică se face că nu aude și continuă:

„Maria Tereza a Austriei și Franz Josef au construit satul ăsta…”

„Și totuși…. ce cauți tu în Austria?”, întreabă din nou Andrei zâmbind mulțumit. 

Se lasă liniștea. Lică ia o gură de cafea. „Cum ziceam, Maria Tereza a Austriei…”


Poveste publicată inițial în cartea CĂMINE ÎN MIȘCARE. 2019

Credit foto: Flavius Neamciuc

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *