Toate lucrurile pe care nu le poate uita un copil deportat
Fotografii și documente din arhiva Petronelei Tămaș.
Când își amintește drumul spre Bărăgan, Petronela Tămaș (72 de ani) simte uneori gust de cireșe putrede. În noaptea în care soldații au bătut în ușa casei lor din Dudeștii Vechi și i-au grăbit spre vagoanele de marfă care așteptau în gară, fără să le zică unde-i duc, bunicul ei a luat – pe lângă ceva mobilă și-o prelată – un coș cu cireșe. Era vremea cireșelor și familia Ronkov[1]culesese o grămadă pentru compot.
Era foarte cald în vagon, trenul mai oprea prin gări, lumea striga „Dați-ne apă, că nu mai putem”, și o parte dintre soldați se înduplecau și-i lăsau să coboare după apă. Însă soldatul care-i păzea pe ei era fricos și nu-i lăsa nici în ruptul capului. Petronela avea patru ani, plângea întruna, iar ai ei încercau s-o liniștească: „Taci, nu mai plânge, du-te și mănâncă niște cireșe”. Dar drumul nu se mai încheia, iar cireșele se stricaseră și ea trebuia să tot mănânce cireșe ca să n-o doboare setea. „Și-acum vreo doi ani îi spuneam soțului: «Simt gustul de cireșe putrede ca atunci când ne-a dus în Bărăgan. Nu mai pot»”.
Acțiunea de deportare în Bărăgan din iunie 1951 a vizat zona graniței cu Iugoslavia, acolo unde Gheorghe Gheorghiu-Dej se temea că liderul de la Belgrad, Iosip Broz Tito, ar putea isca frământări politice. Erau vizați cetățenii străini, refugiații din Basarabia, foștii funcționari și militarii scoși din sistem, foștii chiaburi și foștii deținuți politici. În total, peste 40.000 de oameni au devenit victime ale operațiunii.
Petronela Tămaș scotocește printre hârtii și fotografii vechi și găsește hotărârea care a dus la deportarea familiei sale și citește din ea: „Pentru asigurarea securității zonei de frontieră cu Iugoslavia, se dislocă pe o lungime de 25 km unele categorii de elemente periculoase sau care pot deveni periculoase.” De la București a venit o hârtie cu numărul de familii ce trebuiau deportate din Dudeștii Vechi, o veche comunitate bulgărească din Banat, însă secretarul local de partid și primarul au făcut lista celor ce urmau să plece. În întocmirea ei n-a contat doar numărul hectarelor deținute de fiecare, etnia ori statutul politic, ci și dușmăniile locale.
Bunicii și părinții Petronelei erau „elemente periculoase” pentru că aveau 37 de hectare de pământ și pentru că bunicul fusese membru al Partidului Național Liberal – aripa Brătianu. Au fost însă primii pe lista pentru Bărăgan pentru că secretarul local de partid voia să se răzbune pe mama Petronelei, Ana Ronkov, după o întâmplare în care femeia îl făcuse de râs. Cu o lună înaintea deportării, mai-marele comunist venise cu jandarmii să-l caute pe fratele ei și a vrut să spargă ușa. Ana, care era însărcinată în opt luni, a încercat să-i oprească, iar la un moment dat l-a împins pe secretar pe scări și l-a bătut. După aceea l-au ridicat pe soțul ei, Gheorghe Ronkov, l-au băgat într-o pivniță cu nisip umed pe jos și l-au călcat în picioare. „Și când au făcut listele pentru deportare în Bărăgan, secretarul de partid a zis că «în rest, puteți să schimbați dacă vreți, dar pe locul I tot ei rămân»”.
***
În duminica dinaintea plecării, toboșarul satului a venit în fața bisericii, a bătut toba și a anunțat că „în următoarele cinci zile nimeni n-are voie să iasă pe câmp, pentru că armata o să facă trageri”. În timpul ăsta, în gară trăgeau vagoane de marfă și nimeni nu știa ce-i cu ele. După aia, în noaptea dintre 17 și 18 iunie, soldații au început să bată pe la porți. 87 de familii trebuiau urcate în trenuri.
Din noaptea plecării, Petronela Tămaș ține minte doar niște bubuituri și cuvintele celor mari: „Hai, dragă, scoală-te!”. Nu înțelegea ce se întâmplă, dar îi vedea pe-ai ei plângând. Au încărcat tot ce-au crezut că poate să le fie de folos. Aveau o mobilă nouă și frumoasă, din nuc. Bunicul, „un om cu picioarele pe pământ”, a zis să ia masa cu ei, iar bunica și mama au sărit cu gura pe el: „Cum să iei masa asta frumoasă?”. El le-a zis: „Măi, voi sunteți proaste? Cine știe unde ne duce și ce facem? Trebuie să avem o masă, să stăm undeva”. Au luat masa și a fost tot ce-a rămas din mobila aceea, pentru că restul a dispărut din casă imediat după plecarea lor[2]. Curând după plecarea lor, casa și bătătura s-a golit, au dispărut gâștele, găinile, porcii și tot ce mai aveau. Un vecin, prieten de-al tatălui, a reușit să le păstreze un candelabru din camera din mijloc pe care hoții nu reușiseră să-l dezlege din tavan. „Pe asta am ținut-o la mine și numai asta ți-am putut salva”.
Drumul spre Bărăgan a ținut trei zile. La un moment dat, au deschis ușa vagonului ca să se mai răcorească, trenul s-a oprit, iar unul dintre cai s-a speriat și a sărit din tren. Bunicul a sărit după cal, dintr-un soi de reflex, și trenul a pornit. La prima stație tatăl Petronelei a cerut celor ce-i păzeau să meargă înapoi pe calea ferată ca să-l găsească. Bunica, mama însărcinată în opt luni, o mătușă în vârstă de 16 ani și o fetiță de patru ani au rămas să continue singure drumul. Când au ajuns la Fetești, toată lumea a început să-și coboare lucrurile și animalele din tren. Până să coboare ele tot, au rămas ultimele. Când au ajuns la locul pentru deportați, în așezarea care avea să fie numită Valea Viilor, au găsit niște loturi însemnate cu câte patru țăruși înfipți în pământ. Mai era unul singur liber, înspre margine, acolo aveau să-și încropească adăpostul. La ceva timp după, au ajuns și tatăl cu bunicul.
Au ridicat un fel de cort din prelata luată de bunicul din Dudești. „Și am stat acolo. Dar alții n-au avut nici atât. Alții, când au venit ploile, și-au băgat copiii în dulap. N-aveai unde.” Mai aduseseră o plită: au fixat-o într-un dâmb, au făcut focul cu ciulini din aceia care se rostogoleau peste tot și cu rădăcini de porumb și acolo făceau de mâncare. Le lăsau și pe alte femei să fiarbă câte o supă pentru copiii lor, nevoia de a supraviețui îi apropia.
La început, oamenii locului erau speriați de ei, cel mai probabil din cauza zvonurilor răspândite de către autorități și nu voiau să-i lase nici să ia apă. Se duceau la o fântână de la ferma agricolă de stat, dar la un moment dat au găsit locul împrejmuit cu sârmă ghimpată și n-au mai putut lua nici de-acolo. „La sfârșitul verii, spre toamnă, au murit foarte mulți, pentru că n-am mai avut de unde să luăm apă și am luat din [canalul] Borcea, dar apa era infectată”. Când vedeau un nor și credeau c-o să plouă scoteau afară toate vasele, inclusiv farfurii și ceșcuțe și așteptau apa de sus. Setea era chinuitoare. Petronela își amintește că a ieșit odată pe drum și a văzut o urmă de copită umplută cu apă și a vrut să bea apă de-acolo și atunci a venit o altă fată și au început să se bată: care să bea prima din apa aia?
O fetiță care era de-o seamă cu ea s-a îmbolnăvit la un moment dat și părinții au dus-o la un medic care era și el deportat. Doctorul le-a zis că știe ce are, dar n-are medicamente să-i dea, așa că i-a sfătuit să încerce să o ducă la un spital din Constanța. Un învățător i-a învățat să scrie o cerere. A durat până să vină răspunsul: au aflat că pot merge la spital chiar în ziua în care fetița a murit. Un alt copil din satul deportaților a scăpat pentru că părinții și-au luat inima în dinți și l-au dus direct la spital, unde au dat de-un medic suficient de inimos încât să le dea pe ascuns medicamentele de care era nevoie.
Sora Petronelei s-a născut în Bărăgan, la mai puțin de două luni de la sosire. Mama ei s-a dus să nască la Fetești. La o zi după naștere i-au zis că n-are dreptul să mai stea în spital și au trimis-o cu bebelușul între cei patru țăruși. „Erau călduri groaznice, era frig, bătea vântul, noi stăteam în cort și bunicul a zis: «Nu se poate, trebuie să facem ceva». A săpat o groapă și a făcut un bordei. Dar nu era cum erau bordeiele dinainte, ci parcă erai îngropat de viu în pământ. Au încăput doar două paturi: bunicul dormea cu bunica, tata cu mama și cu mine, și soră-mea era într-un leagăn. Și a venit într-o noapte o ploaie atât de mare, că la un moment dat mama a întins mâna să vadă unde-i copilul și și-a dat seama că plutim în apă cu leagăn cu tot.”
Spre toamnă au primit pe inventar niște materiale de construcție, ca să-și ridice case. Erau două tipuri de locuințe, una cu mai multe camere și una doar cu o cameră și-o bucătărie. Au mers pe a doua variantă, pentru că încă sperau că se vor întoarce repede la Dudești. Bunicii dormeau în bucătărie, iar restul familiei în cameră. Până la urmă, tatăl s-a angajat la Fetești, căra pâine cu căruța de la o panificație din zonă și când putea să aducă acasă o pâine, o împărțea cu alți amărâți deportați. Bunicul muncea și el pe unde apuca. La un moment dat a mers la cineva și a ajutat să taie un taur. Nu l-au plătit, dar i-au zis: „Uite, moșule, dacă vrei, ia tu capul ăsta de taur și du-l acasă”. Bătrânul a luat capul, l-a pus pe umăr și a pornit spre casă. Când a ajuns plin de sânge, bunica s-a speriat și a început să tremure: „Doamne, ce ți-au făcut? Te-au omorât!”. La care el i-a zis: „Taci din gură, că avem carne!”. „Și nici carnea aia, cât am avut-o, n-a zis: «Asta ne rămâne nouă, mâncăm trei zile». A chemat-o și pe mătușa, care se căsătorise între timp, să-i dea și ei o bucată de carne”, își amintește Petronela Tămaș.
Și ea, și sora ei, au umblat desculțe, până ciulinii le-au găurit picioarele și rănile au început să puroieze. Când a văzut asta, bunicul a luat un lemn, l-a cioplit cu toporul și le-a făcut niște saboți, prinși pe deasupra cu fitil îngust de lampă. „Umblam așa, și eu și soră-mea, Doamne ce fericite eram că nu ne mai înțepa! La un moment dat nu știu unde a fost și a găsit fitil mai gros, și – când ne-a pus din alea – în primul an cu alea am umblat și iarna cu ei. N-am avut.”
Înainte de prima iarnă în Bărăgan, rudele de la Dudești au strâns bani pentru un vagon în care să le trimită câte ceva de îmbrăcat și de mâncare. Din casa lor, neamurile au reușit să recupereze paltonul tatei și alte câteva lucruri. Au pus șuncă, făină, fiecare a contribuit cum a putut. Fix înainte să plece, omul care s-a încumetat la drum și-a amintit să ia niște mentă pentru fetițe și a pus-o în haină. Când a ajuns la Fetești, autoritățile îl așteptau. I-au zis că n-are voie să le aducă nimic și au confiscat totul, l-au amenințat c-o să-l și închidă. Însă, după ce i-au luat lucrurile, l-au lăsat să plece, iar omul a reușit să ajungă până la ei acasă. Le-a dat doar ceaiul pe care-l uitase în haină, „ăsta e singurul lucru care a rămas”. Tatăl, care lucra la cărat pâine în oraș, s-a întors într-o seară trist și i-a zis mamei: „Mi-am văzut paltonul”. Văzuse pe cineva pe stradă îmbrăcat în paltonul lui, dar n-avea cum să-i zică omului nimic. Autoritățile vânduseră totul localnicilor și străinul acela probabil nu știa de unde e: s-a bucurat doar că s-a făcut cu un palton.
Își mai aduce aminte de-o iarnă cumplită. Casa lor era la marginea așezării și era bătută de vânt din toate părțile, iar când a venit zăpada mare le-a acoperit casa cu totul. Nu mai vedeau nimic și nu puteau deschide ușa, că trebuia împinsă în afară. Au rămas blocați acolo. Au avut noroc de un bătrân care-și amintea cam pe unde e casa și a strâns oamenii care reușiseră să iasă și au săpat cu toții. „Parcă și-acum îl aud pe bunicul când îmi zice mie și lui soră-mea: «Strigați tare!». Și ne-au scos, dar ne-au scos nici nu știu pe unde, pe sus cred. Și-acum, uneori când închid ochii și văd un întuneric gri, îmi amintesc de imaginile alea.” Mai mult de o zi stătuseră îngropați.
De la o vreme, localnicii au început să înțeleagă situația lor, s-au prins că nu erau vinovați de cine știe ce fărădelegi. Și-au dat seama că au ce învăța de la cei deportați. De la bulgari, de exemplu, care erau grădinari pricepuți, au învățat cum să-și țină grădini cu legume. În schimb, oamenii locului îi ajutau să comunice cu cei de-acasă. Deportații n-aveau voie să trimită scrisori spre Dudești, doar cărți poștale pe care se vedea fiecare cuvânt. Tatăl a găsit pe cineva din Fetești care să primească în locul lor scrisori din Dudești, iar omul acela venea și le aducea veștile de-acasă. Satul lor era o lume îndepărtată, un fel de paradis pierdut.
***
Petronela Tămaș ține în mână o fotografie făcută în Bărăgan, făcută în primul an în care au ajuns acolo. În stânga, e tatăl ei, cu o căciulă mare de oaie pe cap. Lângă el e mama, care o ține în brațe pe cea mică. Petronela stă dreaptă în fața lor, cu mâinile aliniate pe lângă corp. Dacă nu știi câtă suferință era strânsă în momentele alea, pare o fotografie banală de familie.
În decembrie 1955 au început să se ridice restricțiile, iar pe 28 ianuarie 1956 au plecat spre Dudeștii Vechi. Nu-i aștepta însă acolo viața dinainte: într-o parte din casă locuia un ofițer împreună cu soția, iar o altă parte din casa familiei Ronkov devenise un abator al armatei. În camera de la stradă, cei de la abator curățau mațele: făcuseră o gaură în zid și aruncau cu găleata mizeria, care ajungea pe drum. Au locuit o vreme la un vecin, au făcut degeaba cereri la primărie, până ce unul dintre măcelarii care lucrau în casă i-a învățat cum să procedeze: să intre într-o cameră care fusese o vreme coteț pentru găini și să-i pună pe noii locatari în fața faptului împlinit. Într-adevăr, nu i-a scos nimeni de-acolo, dar nici bine nu le-a fost.
Simțeau în continuare ura revărsată în sat odată cu venirea comunismului. Fiecare familie era urmărită și nu vorbeau deloc despre ce-au trăit în Bărăgan. „Bunicul îmi zicea: «Când te întreabă ceva, să nu mai spui la nimeni nimic, că putem s-o pățim și mai rău». Și la toți a rămas frica asta. Și când au trecut anii, n-am spus la nimeni nimic. O frică din aia animalică a intrat în noi.”
Copiii foștilor chiaburi n-aveau voie să meargă la liceu. Petronela începuse în Bărăgan școala la șase ani, era o elevă bună. După gimnaziu a încercat să continue școala la Sânnicolau Mare, dar când a ajuns la secretariat au întrebat-o cum de îndrăznește să ocupe locurile oamenilor muncii și n-au primit-o.
Mama ar fi zis să facă o școală profesională, dar tatăl s-a încăpățânat, a zis că fata lui o să facă liceul. Au aflat de un liceu nou, la Nădlac și au trimis-o acolo pe-ascuns, cu o căruță. Mai-marii comuniști din Dudeștii Vechi au aflat până la urmă și-au încercat să-i pună bețe-n roate, dar nu le-a ieșit. Petronela a terminat liceul în 1964, iar apoi a dat admitere la Filologie în Timișoara și a luat. Nu scrisese în fișa de admitere că era fiică de chiabur. Când s-a aflat, a ieșit scandal și au chemat-o într-o comisie, dar a scăpat-o un fost coleg de-al tatălui său care era contabil-șef al facultății, cu niște bani și niște trucuri birocratice. Tatăl ei muncea din greu pentru ca ea să-și continue studiile: „Cât am fost eu la liceu și la facultate, el a lucrat cu ziua. Lucra la vie, cu vermorelul în spate. O doamnă în vârstă mi-a spus: «Doamne, cât a ținut tatăl tău la tine, că plângea și spunea: Să știu că mănânc pământ, dar fata mea trebuie să facă școală»”.
În studenție l-a cunoscut pe actualul său soț, Cornel, care devenea inginer agronom. S-au stabilit împreună la Dudeștii Vechi. El a lucrat în domeniul lui, ea a devenit profesoară. Au început o viață nouă, dar Bărăganul a fost mereu acolo, în memoria ei.
***
Petronela Tămaș nu înțelege de ce istoria deportărilor trebuie ștearsă cu buretele, așa cum autoritățile au tot încercat să facă. Imediat ce-a avut posibilitatea, ea a început să ceară documente din arhive și i-a îndemnat și pe alții s-o facă. Ar vrea ca lumea să înțeleagă ce-a fost, ca să nu se mai repete niciodată așa ceva.
Așezările deportaților au fost rase și puțini dintre cei care sunt azi acolo își amintesc ceva legat de asta. „Și se va șterge, pentru că eu am acum 72 de ani, iar atunci aveam 4 ani. Cine mai e în viață? Nu mai e nimeni. Cei care-au fost și-au pătimit au uitat. Când am fost mai tânără nu întrebam atâta, dar acum îmi pare rău că nu l-am întrebat pe tata mai multe. El nu prea spunea multe. Până a murit bunicul, n-a vrut nimic să spună.”
Luca Ronkov a murit în 1982 și n-a apucat să-și vadă înapoi pământul. A murit însă cu speranța că o să se întâmple la un moment dat. Atunci când au încercat să transforme magazia pentru grâne în baie, bunicul nu i-a lăsat pentru că se gândea că vremurile se schimbă și, dacă o să primească pământul înapoi, va fi nevoie de-un loc bun de depozitare.
Imediat după 1990 au recuperat pământul, dar n-au avut cu ce să-l lucreze, pentru că nu erau utilaje și statul nu-i ajuta pe țărani în niciun fel. Când în Dudeștii Vechi a venit o companie italiană care a început să cumpere terenurile oamenilor, lumea a început să renunțe la pământ pe nimica toată. „Pur și simplu ne-au forțat să-l vindem. Am zis la început: «Cornele, nu vreau să vând niciun hectar de pământ, părinții mei pentru asta au fost în Bărăgan, atâta au pătimit».” Nu aveau încă titluri de proprietate, iar primarul de la vremea respectivă le-a spus că, dacă nu vând către italian, o să le dea terenuri mai proaste prin nu știu ce băltoace, pe care n-o să le poată lucra. „Și atunci ce să facem? A trebuit să-l dăm”. Au păstrat terenurile de care nu era interesat italianul și le lucrează și-acum cum pot, cresc și animale.
Comunitatea din Dudeștii Vechi se destramă, și totul a plecat de-atunci, din vremea în care trenurile îi așteptau în gară. „Au schimbat viețile unor oameni pentru totdeauna. M-a urmărit tot timpul asta. Eu mă gândesc la părinți, că acum sunt și eu părinte. Și mă gândesc ce greu le-a fost lor. Eu, copil fiind, poate nu pricepeam atâta. Dar ca părinte să-ți plângă copilul de foame și să n-ai ce să-i dai și să vezi că copilul vrea să meargă la școală și n-are dreptul…”. Se mai ceartă uneori cu sora ei, care zice că „n-a fost chiar așa de rău în Bărăgan. Sora ei era însă prea mică ca să-și dea seama. Dar ea ține minte totul: cum arăta casa de-acolo, cum era strada, cum bunicul plantase un corcoduș și ea credea că imediat o să facă fructe, iar el îi zicea că uite, acum avem și pomi, o să fie bine.
[1] NOTĂ: În unele documente numele e scris „Roncov”.
[2] La mult timp după aceea, tatăl lor, Gheorghe Ronkov, avea să afle din întâmplare unde a ajuns mobila de nuc. După ce s-au întors în Dudeștii Vechi a lucrat o vreme ca dascăl și mergea cu preotul de Bobotează ca să sfințească casele bulgarilor. Într-o zi a venit acasă și a spus că a văzut mobila lor, dar n-a vrut nici în ruptul capului să zică la cine. „I-a zis mamei: «Noi nu putem întoarce nimic înapoi, las-o acolo unde e. Nu-ți spun». Că mama precis s-ar fi dus să facă scandal. Nu i-a spus nimic și a murit și ea tot îl mai întreba: «Dar spune-mi la cine-i mobila?». «Nu-ți spun»”.
Poveste publicată inițial în cartea CĂMINE ÎN MIȘCARE. 2019
În cadrul proiectului CĂMINE ÎN MIȘCARE.2020, Sorina Vazelina a realizat o bandă desenată a poveștii Gustul Bărăganului.