UN PRIMAR ÎN ANII ‘90

Dumneavoastră unde v-ați născut și unde ați copilărit?

Eu m-am născut în Mehedinți, în comuna Șișești, dar am venit aici în ’69. Am ajuns în Lenauheim pentru că am făcut o școală agricolă la Sânnicolau Mare, după ce în prealabil am făcut o școală militară de 2 ani în București. La Ministerul de Interne, specialitatea Pompieri. Am intrat în învățământ ca profesor suplinitor necalificat, în comuna Berliște, în Caraș-Severin. De la București am fost repartizat la Deva, la Pompieri. Acolo am stat pentru instruire, apoi am fost repartizat la Orăștie, am fost comandantul raionului de pompieri Orăștie. 

Eu am fost un om mai mult nenorocos, decât norocos. Am avut cadre militare angajate. Soldați. Pe unul dintre soldați, care făcuse școala de învățători, l-am făcut plutonier, pentru că aveam nevoie la administrativ de unul mai priceput. După un an, el a vrut să se înscrie la Cluj, la facultate. Îl chema S. și era din Târgoviște. Îmi cere să-i aprob hârtia, eu neștiind că nu am voie să semnez. Eu îi zic că sunt de acord, dar că trebuie să-i cerem aprobarea comandantului grupului de pompieri Deva. După un timp, îmi dă telefon comandantul grupului și îmi zice că s-a prezentat S. la el și când se întoarce să-i dau 5 zile de arest. Era de față și plutonierul și a auzit toată conversația. Asta era într-o vineri. L-am așteptat sâmbătă, duminică. S. nu a mai venit. Luni dimineață am dat ordin de front pe garnizoană și l-am pus în poziția de dezertor. Așa cum era regulamentul. După o oră, mă pornesc cu adjunctul comandantului poliției raionului la Orăștie. Pentru că venise la mine adjunctul să-mi spună că l-a găsit pe plutonier mort. S. se împușcase cu un pistolet de 9 mm lung, în grădina pe care o luasem de la Sfatul Popular, în care cultivam legume pentru militari. Am pus militari să îl păzească și am anunțat Procuratura. Concluzia a fost că se împușcase din cauza faptului că a vrut să plece. Asta în ’56. Când se punea problema reducerii formațiunii Ministerului de Interne. Eu nu eram membru de partid. Atunci m-au trecut în rezervă. Eu nu eram umblat bine, că veneam dintr-o familie săracă. După un an, mă duc la raport, la comandantul pompierilor, la București. Mă întreabă de ce nu am venit mai devreme și unde vreau să mă duc. Îi zic că vreau la Turnu Severin. Nu a mai venit niciun ordin, că da sau ba. După ce s-a împușcat S. au venit în control oameni de la Ministerul de Interne și l-au învinovățit pe maior. Am fost trecut în rezervă și am fost numit profesor suplinitor la Berliște în Caraș-Severin. După un an de zile mă iau de la Berliște și mă numesc directorul Școlii Agricole Vărădia de Oravița. Am stat la Vărădia 3 ani. Școala s-a desființat și pe mine m-au luat la raion, la Consiliul Agricol Raional. Acolo am fost șeful agricol de raion. Fiind tehnicianul principal, pentru că aveam școala agricolă, am predat și la Casa Pionierilor, la Liceul Dragalina, o perioadă. Apoi, Consiliul Agricol s-a desființat iar eu am plecat la Arad. Soția a făcut școala postliceală la Arad 3 ani, ca asistentă medicală și după școală, pentru că a terminat cu media 10, a ales să rămână acolo. De aia m-am mutat cu serviciul acolo. Am lucrat la Direcția Agricolă în cadrul întreprinderii de valorificare a cerealelor. Am stat până în ’69 acolo și după ne-am mutat aici. Am fost numit instructor județean teritorial.   

Cum v-ați cunoscut soția?

Soția a fost educatoare necalificată la clasele I-IV, eu eram la clasele V-VII, la Berliște. 

Cum de ați plecat de la Arad?

De la Arad am plecat la Ușcap de Timiș, chiar aici în casa asta. Casa asta a fost construită din banii de la CAP, de către mama și soacra soției, în ’56. Au luat împrumut de la Banca Agricolă de 18.000 de lei. Soția e șvăboaică.  

Cum a fost primul an la Lenauheim?

A fost bine. Era și populația majoritară nemțească. Erau niște oameni echilibrați, ponderați și harnici. Mi se pare că aici se trăiește mai bine decât în Caraș sau Arad. Alea sunt zone lăsate mai la urmă, mai sărace. Eu port doar grija anilor. Că fac ’88 de ani în 30 noiembrie. 

Cum a fost când au început să plece nemții?

Au rămas casele goale. Au început, în schimb, să vină din partea Moldovei. Greu s-au obișnuit ei aici. Au ars parchetul de pe jos sau au desființat băile din case. Aici erau și case din văiugă, nu ca la Oravița, case din cărămidă.    

Primii nemți care au plecat, au fugit peste graniță?

Nu, au plecat legal. Dar le-au și creat condiții în Germania. Iar cei care veneau aici și voiau o casă făceau o cerere la Consiliul Local. Și trebuia să plătească chirie 5 ani la primărie.     

Și în ’90 cum a fost?

În ’90 făceam naveta la Timișoara. Am lucrat la întreprinderea AEM 10 ani. Înainte de asta am fost șef de fermă la Grabaț. Când s-au desființat colectivele am plecat la AEM la Timișoara. 

Cum ați ajuns primar?

Păi eram deja în pensie. Eram în grădină, lucram, și vine un grup din satul Grabaț în spatele casei și îmi propun să fiu primar. Eu le zic că sunt în pensie, dar am candidat. Am fost patru, iar la urmă am rămas eu și încă unul din Bulgăruș. Un neamț. Am fost primar din ’92 până în ’96.

Care au fost cele mai grele lucruri ca primar?

Cele mai grele au fost astea cu casele. Zilnic veneau oameni la primărie să ceară casele goale. O altă problemă foarte grea a fost cu împărțirea pământului. Eu regret că ar fi trebuit să dau tot pământul la un loc, nu lot cu lot. Dar m-am gândit să dau în mai multe locuri ca să fie pământ diferit. 

Pământul nemților a trecut la GOSTAT. U. s-a ocupat de el. Acum pământul de la Gostat este o parte la o companie privată. Pământul este o avuție națională. Pământul te scoate și te bagă. Soția a vândut pământul ca să facă la cimitir un cavou. A costat-o 150.000. Am dat 2 hectare de pământ cu 3000 euro.  

Când am fost primar am introdus apa în comună. Am făcut fântâni. Am colaborat cu nemții. A venit un neamț care ne-a adus pompe. Veneau nemții la mine și propuneau diverse proiecte pentru sat. La dispensar am făcut parchetare cu ei, au adus aparate de încălzire pe gaz pentru oameni.  

Când credeți că s-a trăit cel mai bine în satul ăsta?

Acuma. De exemplu, în Mehedinți, în ’46 nu aveai ce mânca. Dădeai coaja stricată de pe mămăligă și mancai ce rămânea. Acuma e tineretul la putere și merge mai bine. 

Unde erați când s-au făcut deportările?

Eram în comuna Vânjuleț. La Deva. Ieșeam dimineața pe uliță și vedeam militarii puși la anumite case. Mare greșeală a fost deportarea asta. Au fost trimiși oameni de vază, doctori, muncitori. În Berliște am stat la o familie care a fost în Bărăgan. Le-au luat casele, mobila. Eu am dormit în pat de fier. La Vărădia am stat în Castelul Baich. Era vai de el. Ploua înăuntru. Două săptămâni m-am ținut de capul primăriei să facă tâmplăria. Și au făcut-o. Castelul l-au transformat în internat și locuințe. În Arad m-am împrumutat la CEC și am cumpărat un apartament, dar a apărut legea că nu ai voie mai multe locuințe și am hotărât să nu dăm casa de aici. Atunci am predat apartamentul cu preluare de rate, că aveam ratele la bancă. 

Ce însemna să fii inspector zonal?

Controlam colectivele din punct de vedere organizatoric. Dacă un președinte făcea gafe, trebuia să faci propunere să îl schimbe. Numai că eu îi apăram. Și pe cel de la Gottlob l-am apărat. La Teremia era un președinte tare bun. Bine văzut. Președinții erau localnici. Puțini erau din altă parte. Colectivele erau pe mâna secretarului comunal de partid. Cel mai mare era secretarul pe județ, T. M.. El a avut curajul să se ia de Ceaușescu, au fost colegi la Moscova ei doi. L-am cunoscut pe T.. Era un om aspru. Odată a venit cu rușii și a ținut o ședință fulger la Teatrul Mihai Eminescu din Oravița. L-am prins și pe Iliescu. Venea cu propaganda. L-am prins și la ședințe la clubul CFR. 

Ce s-a întâmplat cu ei după revoluție? Cu președinții de partid?

Păi au căzut că nu au fost stăpâni pe ei. Au fost doar numiți și atât. Au avut puterea dată de partid. Revoluția a fost produsă. În timpul revoluției eu eram pe tren, mergeam la AEM. În Jimbolia strigau și urlau deja. În Timișoara, în Piața Maria auzeam „Tőkés! Tőkés!”. Unii spun că l-au forțat să vină la fereastră, primul secretar al orașului l-a forțat. M. îl chema, că a fost instructor de partid aici. Și cu R. B. mă înțelegeam bine, om de treabă. Primul secretar de la Oravița, de la UTM. Odată, unul B. a cheltuit banii cotizațiilor, nu știu ce a făcut cu ei. Și se roagă de mine să-i dau niște bani împrumut. I-am dat 1500 de lei ca să depună cotizația. Și ne pomenim cu R. B. la Oravița, ține o ședință și după aia mă ia deoparte și îmi spune că nu trebuia să-i dau bani lui B.. Nu mi-a făcut nimic, doar așa mi-a zis.

Pe M. l-ați cunoscut bine?

Da, el era instructor și stătea aici seri întregi.  

De Revoluție deci, ați fost în Timișoara.

Da, am stat și eu în Maria, mă uitam să nu-mi treacă vreun glonte pe lângă mine. Sunt oameni care au tras atunci și acum mâncă pâine bună. Revoluția a fost produsă, nu că au venit teroriștii sau mai știu eu ce. Când am plecat de la Revoluție, am luat-o pe altă stradă. Și m-or oprit niște militari. M-au întrebat ce fac acolo și pe urmă m-or lăsat să plec. Nu mi-a venit să cred că o să pice comunismul. 

După Revoluție nu s-au legat oamenii de cei care au fost în partid?

Nu s-au legat decât de cei care au fost mari, de șefi. Nu de fiecare. Foștii securiști au fost bine și după Revoluție. Au afaceri, terenuri, funcții.  

Dar cu micul trafic a fost un avantaj pentru cei de aici?

Da, erau unii care trăiau din asta. Erau pline trenurile.    

Ce amintire aveți din Al Doilea Război Mondial?

Nu-mi amintesc decât atunci când intrau americanii cu avioanele, aruncau cu afișe în care scria „Severin, oraș frumos, sâmbătă te-ntorc pe dos”. Erau escadrile întregi.

Țineți minte când a plecat regele din țară?

Când a plecat Regele Mihai din țară eram în anul 3 la gimnaziul unic. Țin minte că atunci când intrai în clasă ziceai „Trăiască Regele, în pace și onoare apărător de țară!” Profesorii se ridicau în picioare și nimeni nu mișca în front. Asta e o minciună că a plecat cu vagoane întregi. Oamenii au regretat după Regele Mihai, așa cum au regretat după Gheorghe Gheorghiu-Dej. Au plâns oamenii după Dej. Ce a făcut el?! A închis robinetul. Și rușii l-au iradiat. 


Poveste publicată inițial în cartea cu povești de buzunar CĂMINE ÎN MIȘCARE. Volumul I (2019).

Interviu realizat de Alexandru Drăgan.

Redactare: Ana-Maria Ursu

Credit foto: Diana Bilec

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *