REFUGIAȚI DIN ROMÂNIA

Ne spuneți numele? 

M. A., dar mi se spune F. 

Când v-ați născut?

În 17 iulie 1930.

Deci aveți 89 de ani. Mulți înainte. Sunteți născut în casa asta?

Nu. Casa mea a fost în centru și noi cum am fost refugiați, în 1945 septembrie, din Lenauheim a fost dusă toată lumea că a venit războiul, au venit rușii. Atunci am avut un delegat și în 1945 septembrie s-a format o coloană cu căruțe, am plecat prin Ungaria, Austria, până în Boemia care aparținea de Cehoslovacia, până în orașul Krumau, acolo am fost primiți și repartizați. 

Ce ați luat cu voi când ați plecat?

Ce poți să iei într-o căruță?! Haine în principal, un sac doi de făină, alimente necesare pentru drum. Noi am fost 9 săptămâni pe drum.

Ce zicea lumea?

Ce să zică?! Om bătrân, bolnav pe drum cu căruțele. Vă dați seama.

Cu cine ați plecat de aici?

Am avut un delegat din partea armatei germane cu o motocicletă cu ataș, erau 3 militari care ne-au condus. Am fost așteptați în unele comune, mai așteptam și câte 3 zile să vedem dacă ne putem întoarce, dar rușii veneau tot mai în față și noi am fugit.

Cu cine ați plecat din familie?

Cu toată familia. Tata, mama, bunica, cu trei copii mici de la un unchi de-al meu, el o fost în război și o stat aicea și soția lui o plecat cu 3 copii. Aveau 7, 4 și cel mai mic avea 7 luni. Și bunica l-a ținut în brațe sus în căruță. Eu am mers 9 săptămâni pe jos, nu am mers niciun kilometru în căruță, că nu am avut loc. Eram 8 persoane. Plus ce era căruța încărcată cu haine, cu tot necesarul.  

Bani ați luat?

Nu. Am fost în orașul Linz în Austria, am fost așteptați de Crucea Roșie. Acolo am primit și primele medicamente.

Unde v-ați spălat?

Am trecut prin sate, cereai o găleată cu apă, noaptea dormeam prin șanțuri. În Serbia, în Banatul sârbesc, am stat 3 zile la Sigmundsfeld și militarul ne-a zis să așteptăm frontul, poate rușii se retrag sau pierd războiul și ne putem întoarce și ne-am dus până în Pátka, în Banatul unguresc, și am mai stat și acolo 3 zile. Când treceam prin comune, tata m-a învățat să cer lapte pentru copilul mic în ungurește. Am primit lapte, pâine, asta e… cu cerșitul. 

Și dădea lumea?

O dat, că o văzut care e situația. Și în Austria, aproape de Viena am stat iară 3 zile, acolo deja erau nemții și acolo am primit alimente și ajutor medical, până în Cehoslovacia. Acolo eram ultimele 30 de căruțe. Am plecat de aici aproape 300 de căruțe și unii din Banatul sârbesc unde au stat 3 zile s-au întors, vreo 30 de căruțe, și au fost prinși și trimiși în Rusia, în lagăr. Noi am avut noroc, dacă ne întorceam și noi, ne trimeteau în Rusia. Noi am stat un an de zile plecați. A fost un profesor de aici, din România și cu un elev în haină militară, atuncea cred că a fost o înțelegere între Cehoslovacia și România ca noi să ne întoarcem, au venit și ne-au luat în primire. Au venit după noi. Profesorul era tânăr și s-a căsătorit ulterior aici cu o nemțoaică.

Unde ați stat în Cehoslovacia?

Cazați. Am ajuns în piață și acolo au fost anumite familii care ne-au luat acasă la ei. Eu am stat la familia Rausch. El a fost hornar, a avut un băiat căzut pe front și, plângând moșul, a zis: „Hai că vă iau la mine acasă!”. Restul care nu au fost plasați, a intervenit primăria și i-au plasat pe toți până la urmă. Noi nu am stat toți la aceeași familie. Hornarul a vrut să ia numai oameni adulți și atunci a intervenit Crucea Roșie și o organizație de tineret o luat cei trei copii, tot în același oraș. Noi mergeam la ei. Bunica a fost luată de doi bătrâni. Tata cu mama au fost luați la un vecin, vis-a-vis de noi. Eu am stat cu sora mea. 

Cum era casa în care ați fost primit?

Să vă spun sincer. Noi am primit cartele. Pe cartele puteai să-ți iei zilnic alimente, dar un singur rând de haine, o pereche de pantofi sau bocanci, la alegere, asta a fost pe cartelă. Dacă cartela o fost tăiată nu ai mai primit nimic. Cartela o aveai de la primărie și puteai să-ți iei de la orice prăvălie. Cred că erau două pâini pe săptămână de familie. Tata o găsit de lucru la un ceh în tâmplărie. Tata a fost tâmplar de meserie. Și cehul i-a zis lui tata să predăm toată cartela la un restaurant „și mâncați de acolo”. Și asta am încercat, dar eu nu am fost mulțumit Tot eram flămând. Ciorbă lungă, și cam atât. Atuncea au venit americanii și orașul nostru, Krumau, unde eram, a căzut să se vadă rușii cu americanii. Americanii au venit cu o mașină mică, cu doi ofițeri, rușii au venit cu tancuri. Acolo s-au întâlnit, au discutat, odată rușii se retrag, pleacă înapoi și am rămas cu americanii. Ei, atuncea am trăit. Când a văzut că joacă „cuble”[1] cu portocale pe jos, pe pământ, noi așteptam să fugim, să luăm portocala de pe jos. În armata americană o fost indisciplină. Ei au salutat numai pe ofițerii din regimentul lor. Alt general putea să treacă, ei nu salutau. A fost un negru, șofer, care a alimentat cantina lor. Într-o bună zi, nu știu cum, m-am întâlnit cu el, eu mă apucasem să fumez, și el își aprindea țigara și apoi o arunca pe jos. Nu numai eu, toți am sărit să o luăm. Cei care aveau peste 18 ani primeau și cartele de țigări. Eu nu am avut, că aveam 14-15 ani. Ei aveau 10 țigări pe zi. Bine, erau țigări fără filtru, mai inferioare. 

Ce ați fi vrut să mâncați, de exemplu, și nu ați avut?

Cum să vă zic, pentru mine că eram copil, zic eu, era mai ușor, dar pentru oamenii bătrâni a fost foarte greu. Și noi, de aici din Banat unde e șes, nu am fost pregătiți. Am trecut munții, nu am avut frâne la căruțe, caii nu puteau să țină încărcătura din spate și cu oameni, s-au rupt roți, caii o căzut, s-au rupt hamurile, o nenorocire. Un roman poți să scrii după așa ceva. Și atunci, după americani, după un an de zile ne-am întors, în 1946, atuncea întoarcerea a fost organizată. Orașul Krumau, unde eram, ne-a dat provizii pentru drum, iar în Ungaria… Ei, în Ungaria a fost greu de trecut, pentru că podurile peste Dunăre au fost toate distruse de război. Și erau niște unguri care ne-au trecut cu un fel de podest, unde puteai să pui și căruța. Dar plata cum o fost, ei îți făceau inspecția să vadă ce ai la tine și dacă le plăceau lor ceva, ceas de mână de exemplu: „Dă încoace, altfel nu treci dincolo”. De la noi o luat două pături. Noi am avut două pături frumoase și ungurii le-au văzut. „Ia ridică-te” către tata, „sus cu tine!” o luat amândouă pături și salut. La alții o luat bicicleta, ceas de mână, inele. Ai dat, ai trecut, nu ai dat, ai stat. Sora mea a avut un ceas de mână pe care l-a cedat. Atunci ne-a scos din coloană pe marginea fluviului, ne-au încărcat în căruțe și ne-au trecut dincolo. Trei căruțe treceau deodată, pe platforma respectivă. 

Ce ați simțit când ați știut că veniți acasă?

Când am ajuns în Lenauheim, casele erau ocupate de coloniști. Oameni veniți din toate colțurile României. Au auzit că Banatul e liber. Așa că nici case nu am avut.

Cine a fost în casa dumneavoastră?

Unul P. G., un colonist. Eu eram încă tânăr, 15-16 ani, am vrut să mă duc să vizitez casa. Cum să vă zic, din Banatul sârbesc când am stat noi 3 zile, o bunică de a noastră s-a întors. Ea a stat în casa noastră, dar când am venit noi, casa era deja ocupată, așa că am tras la o mătușă. Acolo am fost 19 oameni. Au fost și vecinii tot la ea, că ea a rămas acasă. Am fost 4 familii în 3 camere. Eu am dormit în șopron, cu căruța. Era încă vremea bună.

Cu câți cai ați plecat de aici?

Cu doi cai. Ai noștri. Noi am plecat în septembrie și acolo ne-a prins noiembrie, caii au fost bolnavi din cauza ploilor și frigului. Pe ei i-am predat undeva. Tata a dat un costum de haine ca să-i țină la un grajd. Atunci au venit americanii și au adunat animalele, au făcut un țarc mare în afara orașului și acolo o fost o comisie care a vândut caii, iar tata s-a dus acolo și a cumpărat doi cai. Caii rămași de la armată. Și cu caii ăștia am venit înapoi. 

Cât ați făcut înapoi?

Trei săptămâni. Încolo a durat nouă săptămâni, înapoi trei. Că a fost organizat. Ne-am întors 32 de căruțe. A fost un profesor care a organizat plecarea în coloană și ne-a condus până în Arad. Acolo ne-a luat în evidență că ne-am întors, și apoi am așteptat încă două zile, până ne-a venit rândul să plecăm acasă. Am stat pe izlaz, afară. 

În Cehoslovacia ați făcut școală, cât ați stat acolo?

Da. Tot acest profesor B. N. din Jimbolia a făcut un inventar. După ce toți am fost plasați și din alte sate, a adunat 19 copii, fete și băieți, la Krumau și ne-a dat ore. Trei ore pe zi, dar nu pe materii și vârste. În general. Eu am avut 4 clase liceu făcute aici. Așa că am repetat ce mi-a dat el. În 24 sau 25 martie s-a închis școala pentru că s-a folosit locul ăla pentru răniți de război. 

Cum ați aflat că s-a terminat războiul? Vă amintiți ziua?

În 7 sau 8 mai, s-au auzit deja tunete. Eu mă tot plimbam pe acolo. Să aduc vești. Și pe piața mare, primarul, un om bătrân, a făcut apel la populație: „Fiți atenți că dușmanii sunt în apropiere, vreau ca în orașul nostru Krumau să nu mai aud un glonte. Tot ce aveți alb, cearceaf orice, să puneți la ferestre”. Vicele lui o fost ofițer în armata germană și a fost rănit la mâna stângă, dar scoate pistolul și îl împușcă pe bătrânul primar. El a auzit tunetele alea și a vrut să mențină războiul. Și bătrânul a spus „Nu! Predarea!” Primarul bătrân a murit și a fost mare scandal între oameni. Ofițerul a fost luat și nu s-a mai auzit nimic de el. La înmormântarea primarului tot orașul a fost în picioare, toți au mers cu el până la cimitir. Necunoscut de noi, dar noi l-am respectat pentru că a vrut pace. 

Ce ați luat de acolo, înapoi?

Ce să iei?! Sărăcie. Toate țările au fost distruse. Când ne-am dus, am văzut Serbia, am văzut ungurii, toți încă în floare, și când ne-am întors, toți au fost și ei săraci.

V-ați luat o amintire, ceva de acolo?

Amintirea. 

Ați făcut fotografii în perioada aceea?

Proprietarul nostru, hornarul, a spus să ne fotografiem. Eu, prostul, sau și tata nu s-a gândit să ceară și el o copie. 

Cum vi se spunea acolo?

Refugiați din România. Norocul că am fost șvabi sau nemți. Ceilalți români care au fost aliați cu rușii nu au avut zile bune. Însă noi cu nemții eram în avantaj. Acolo erau mulți premi[2], cum suntem șvabi aici în România, acolo se numeau premi.

În ce limbă vorbeați cu ei?

Tot nemțește, dar alt dialect. Au fost unele cuvinte, pâine de exemplu, care erau la fel. Dar alte articole aveau alte cuvinte. Până la urmă cu semne te înțelegeai. 

Ați făcut școala în nemțește aici?

Da.

Română știați?

Mulți se miră că Lenauheim a fost o comună curată. Nemți. Câțiva țigani și slugi. Români, unguri, fete și băieți săraci care au venit în Lenauheim să muncească. După câțiva ani, unii s-au căsătorit cu fete de aici. Am avut eu o evidență și erau vreo 17-19 căsătorii între români și șvabi sau ungurii cu șvabi și așa mai departe.Când m-am întors în 1946, m-am dus la strada principală să văd noutățile, și am văzut că au început un fel de dușmănie cu noi. Ne spuneau să ne întoarcem la Hitler. Între tineret. Au fost și bătăi. Eu m-am dus la casa noastră unde stătea P. G. și el a fost om bun. M-a invitat înăuntru. Casa noastră nu a fost suficient de mare ca noi să ne mutăm acolo. Ne-ar fi primit omul, precis. Dar erau și ei deja 7, familia lui G., în 3 camere.

De unde era colonistul?

Cred că din Dobrogea. Aici au venit basarabeni, unguri – de fapt, erau din Banatul sârbesc, care au trecut Bulgaria și au ajuns aici. Cu ei ne-am împrietenit repede. La 19-20 de ani au început căsătoriile între români și nemțoaicele de aici. Se băteau băieții pe ele. La danțuri am avut și eu scandal. Că fata m-a ales pe mine și românul a pus ochii pe mine. Fata era nemțoaică. Aici au început primele căsătorii între români și fetele nemțești.

În perioada cât ați fost în Cehoslovacia s-a mai ținut Kirchweih?

Nu. În perioada aia nu se mai țineau sărbătorile. Crăciunul, Anul Nou, nunți și înmormântări. Atât. 

Aici ce s-a sărbătorit mai întâi?

Aici? Pentru că Tito a avut necaz cu ai noștri, iar noi suntem la 15 km de granița cu Serbia, am fost mai călcați, mai controlați. S-o gândit că poate noi avem relații cu dincolo. Au fost oameni aleși suspecți de spionaj și duși în Bărăgan. Mai ales pe cei bogați. Alții au fost duși în Rusia, în lagăr. Și mulți tineri, în 1945 au fost duși în lagăre. Eu am avut noroc. Toată viața mea am avut noroc. 

S-a înființat în 1947 OTS – Organizația tineretului sătesc, tinerii comuniști. A fost unul Lungu care a fost șeful nostru, al tineretului din partea băieților. Ne-am înscris și noi, ce să facem. Ei au început să joace fotbalul, am început și eu și de aia nu am luat nicio palmă de la ceilalți. Că ne-am împrietenit. Deși erau conflicte între români și nemți, eu m-am înțeles bine cu ei. 

De la cine ați învățat românește?

Nu știu cum e în alte comune, dar noi am avut un notar S., cu copiii lui m-am dus la școală și el a fost primul care a pus un semn aici în română. La școală am început să învăț limba română în clasa a doua. După 1940, m-am înscris la liceu la Timișoara și acolo am învățat în limba română. Am fost la Banația, unde e acum Institutul farmaceutic. După doi ani, pentru că nu erau locuri suficiente pentru toți, au deschis școală germană în Jimbolia, Sânicolau și Reșița. Eu, în Timișoara, am stat la un unchi de-al meu, care era profesor de gimnastică la aceeași școală. 

V-a plăcut Timișoara?

Mi-a plăcut Piața de fân[3], Piața Traian, Fabric. Luam tramvaiul din Fabric până în Iosefin. Cel mai mult mi-a plăcut centrul orașului. 

Ce făceați în timpul liber?

Au fost organizate din partea școlii ieșiri până în pădure. Și la un moment dat, profesorii au zis să începem cu educația politică, cu hitleriștii.  

Ce v-au spus?

La noi la școală erau și români, și unguri care au învățat nemțește. Profesorii ne puneau pe echipe și prin jocuri ne explicau cât a omorât fiecare echipă. Aveam panglici, unii roșii, alții negre. 

Ați fost la film în Timișoara?

Da, cum să nu. Era război atunci și filmul era important pentru introducerea lui. Acolo aflam știrile. Astea durau mai mult decât filmul. 

Ce știați la vârsta aia despre Hitler?

Politica lui Hitler a pătruns peste tot. Au fost activiști de partid, ca și acuma că mai vin de la nu știu ce partide. Am fost verificați. Eu eram tânăr și nu prea dădeam atenție.

Aici a fost grupul etnic german?

Da, unde e biserica noastră acuma, a fost o clădire cu birouri. Un învățător era cu tineretul și îi pregăteau pe tinerii de peste 18 ani pentru război. “Hai să te învăț politica lui Hitler.” Așa a fost pe timpul războiului. Și noi la școală am învățat despre Hitler. L-am avut și pe perete, lângă Regele Mihai. Aici, la țară. Au fost Regele Mihai, Hitler și crucea. La Timișoara a fost doar Hitler. După ce s-a deschis școala la Jimbolia, eu am fost repartizat acolo. La Jimbolia nu a mai fost așa de strict ca la Timișoara. Nu era introdusă politica așa de tare. Atuncea unchiul meu a fost Ministrul Tineretului din România, în 1943-1944. Mergea prin țară să convingă tineretul să meargă la război pentru Hitler. Ultima lovitură în care s-a văzut că nemții o să piardă războiul, a fost când au încercat să convingă băieți de 17 ani să meargă pe front. Șapte băieți de aici din sat au căzut pe front după prima săptămână. S-a auzit că i-au dus la Periam, apoi Timișoara, apoi Deta. Cică acolo era o școală de pregătire pentru război. 

Băieții ăștia au vrut ei să plece la război?

A venit o comisie din partea armatei, un ofițer din partea nemților și unul de aicea. I-au controlat, au pus parafa și gata. 

Tata a făcut primul război?[4]

Tata a fost prea mic la primul, iar la al doilea avea 45 de ani și a fost concentrat la Pâncota, la o fabrică de pâine pentru front. A stat vreo 8 luni de zile. Dar ceilalți unchi au fost pe front pentru nemți. Am avut un unchi, Franz, care a luptat în armata română. În Crimeea a căzut prizonier și când o venit acasă în 1946, intră în curtea mătușii acolo unde am stat și zice: „Nu mă cunoști, dar eu sunt unchiul tău”. Până nu a venit bunica, mama lui, eu nu știam cine e. Era tare slăbit. Zicea că a fost ținut prizonier și că a mâncat carne crudă de cai împușcați. De acolo a fost în lagăr nu mai știu unde, apoi a fost trimis acasă. Zdrențuit. 

A fost cineva din sat în SS?

Oho, aproape jumătate de tineret. A fost armata română aliată cu nemții. Erau mulți acolo. Unul din unchii era la Tălmaci, translator. 

Ați avut simpatii?

La început, da, dar când l-am văzut pe Franz cu încă unul veniți acasă, mi-am schimbat categoric opțiunea. Nu mai țin cu nimeni, că asta nu e omenie.

Știați ce s-a întâmplat cu evreii?

S-a auzit că i-au adunat în lagăre, dar aici nu au fost evrei. Țin minte că după ce a închis tâmplăria, tata a avut un birt și au venit doi evrei. Unul vindea unsoare cu căruța. I-a zis mamei mele: „Doamnă, cumpărați o gâscă, eu mă duc să vând unsoarea, tăiați gâsca și mie dați-mi numai ficatul, restul e a dumneavoastră.” Și de fiecare dată când trecea pe acolo, mama îi pregătea ficatul de gâscă. Era din Timișoara. Și altul, au fost doi frați Schneider, care au fost probabil angajați la abator. Strângeau porcii grași de prin sat. Anunțau cu tobele că vin să strângă porcii. Așa anunțau și polițiștii oamenii să vină la primărie.

După ce v-ați întors ce s-a mai întâmplat?

Am avut jos, în muzeu[5], o echipă de grăniceri, în 1946. Acolo au fost cazați. Noi am vrut să facem primul Kirchweih. Eu am fost unul dintre inițiatori, împreună cu încă doi. Trebuia aprobare de la raion, trebuia programul scris și aprobat și el. Ne-am dus la Jimbolia la raion, dar ne respinge. Vine locotenentul de la grăniceri și zice să facem pe răspunderea lui. Nouă ne era un pic frică să nu avem bătaie din partea românilor. Pentru că și fetele au fost cu două tăișuri, aveau ochi și pentru Ion și pentru Hans.  Kirchweih-ul începea așa. Prima dată tineretul să fie unit. Băieții organizau totul, ei știau câte perechi sunt, ei plăteau vinul adus din Comloșu Mic sau Comloșu Mare, ei făceau pomul împodobit cu panglici și băgat într-un măr. Era pus la expoziție într-o vitrină undeva pentru câteva zile. Era expus în centru și dat la licitație. Sâmbăta începea Kirchweih-ul cu muzică, ei mergeau la invitați – primarul, popa, învățătorii, oamenii bogați. Noi mergeam la ei cu o tavă, cu o sticlă cu vin și două pahare. Așa îi invitam. Duminică dimineață pomul era expus la o vitrină și apoi mergeam cu el în biserică. Băieții împreună cu fetele, cu perechile lor, în costume. Ne adunam la căminul cultural, luam pomul, mergeam la slujbă apoi puneam pomul la locul lui, iar la ora 14:00 ne strângeam iar, luam pomul și mergeam prin sat cu el, în marș cu muzică. Strigam „să trăiască Kirchweih-ul” și ne opream la fiecare stradă să bem câte un păhărel de vin. Seara ne întâlneam în căminul cultural cu fetele. Primele trei dansuri erau pentru cei care organizau, adică pentru noi. Apoi dans liber. Noi, băieții, invitam la dans o mătușă, un neam. Duminica dimineață ne alegeam doi casieri la intrare și era o taxă la intrare. Așa ne recuperam bănuții. 

Se făcea vreo licitație?

Sâmbăta se planta pomul în fața bisericii sau a căminului cultural. Duminică se făcea licitația. Se începea cu o sumă fixă, 100 de lei. Și suma strânsă era tot pentru noi, să ne acoperim cheltuielile de organizare. 

Ați licitat vreodată?

Nu. Eram încă săraci. Obiceiul era că cine ia pomul de la licitație trebuie să ia și toată gașca acasă la mâncare și la dans în curte. Asta însemna cheltuieli. 

Cine era cel mai înstărit în sat?

Au fost băieți foarte bogați, au avut hectare de pământ. Noi am avut 3 bogați mari, fiecare a avut o pustă în câmp, 100-150 de jugăre de pământ în jurul comunei. Alții care au avut bani au cumpărat și dincolo, în Jimbolia, Bulgăruș. Lenauheim a fost unul dintre cele mai bogate sate din jur. Aici au fost fruntașii, mijlocașii și slugile. Meseriașii au avut un mare cuvânt de spus. Ei și-au creat societatea lor. Au avut un comitet format din 5 persoane, cu șef-casier cu tot ce trebuie. Și ei au ținut cu cei de jos. Ucenicii de la săraci veneau. Pentru că bogații nu veneau la sărbătorile organizate de meseriași. De aia erau frecușuri între ei. Băieții bogați nu aveau voie să ia o fată săracă. Iar invers, părinții nu primeau în casă băiatul sărac. 

Ce s-a întâmplat cu oamenii bogați când a venit comunismul?

Sincer să fiu, ei și în timp de pace nu au fost bine văzuți. Pentru că ei au fost primarii comunei, ei au condus pe placul lor, nu ascultau de nimeni, aveau o sală a lor unde stăteau și cei săraci nu aveau voie acolo. Pe timpul războiului, hitleriștii nu au mai ținut cont de nimic. Am avut un unchi în armata română și un vecin în armata germană. Ce diferență era între ei. El cu cizme, al meu cu bocancii. Ca la urma urmei să se întoarcă roata. Unchiul meu a primit 5 hectare de pământ, neamțul nu a primit. 

Tatăl unde a făcut ucenicia?

Tata s-a născut în Răuț. A venit calfă de tâmplar în Lenauheim. După doi ani a găsit pe mama. Avem mulți veniți care s-au căsătorit cu fetele de aici. 

Tata s-a născut în 1899 în Imperiul Austro-Ungar?

Da, tata când a venit încoace a știut mai mult limba ungară, decât română. 

Familia dumneavoastră de unde e venită?

Numele meu l-a adus tata. La înființarea Lenauheimului a fost din partea mamei familia H., de atunci au fost aici.

Sunt persoane de aici care au plecat în America?

Da, păi bunica mea a fost de două ori în America. Era mama mamei. La 16 ani a plecat, împreună cu altă fată din sat. Nouă săptămâni a fost pe apă. Vaporul pleca din Germania, de la Bremen. A lucrat doi ani de zile la o fabrică de bomboane, a venit acasă, părinții au putut să cumpere casa. Între timp s-a căsătorit aici.A a doua oară a plecat cu bărbatul ei, au venit înapoi după 2-3 ani și au cumpărat pământ. Au fost în Detroit. A doua oară a lucrat la altă fabrică, tot de dulciuri. O chema K. H.. Ea, de fapt, tot M. o fost, dar nu știu exact ce a fost atunci. 

Ați fost în Germania?

Eu am fost până în 1980 la primărie. Copiii mei au plecat cu câțiva ani înainte în Germania. Ei tot îmi ziceau să merg cu ei, dar nu am vrut. Până la urmă, în 1990, nu am avut ce face și am plecat în Germania, dar le-am zis că acolo nu mor. Mor acasă la mine. Acolo am lucrat, trebuia să mai lucrez 3 ani de zile până la pensie, până la 63 de ani. 

Unde ați lucrat?

În Lantzhut, Bavaria, aproape de München. Am avut pensie mare, și atunci am decis să-mi cumpăr o casă. Am luat 100.000 mărci de la stat, am plătit rată lunară de 1500, dar la urma urmei eu nu m-am simțit bine. Am mai lucrat și cât am avut pensie. 

Aici câți ani ați fost la primărie?

Între 1969-1980. În 1973 sau 1972, când Ceaușescu a cumulat amândouă funcțiile de secretar de partid și președinte, a dat ordin până jos ca primarii de comune să fie și în partid. Eu am devenit vice-președinte de colectiv. Când m-am înscris în partid a trebuit să-mi fac autobiografie scrisă. Și am scris tot, că am avut un unchi în armata română și unul în armata germană, că tata a avut birt. Cel de la Jimbolia când a citit, a zis că sunt pui de chiabur și mi-a respins cererea. În 1954 eram deja căsătorit, îl aveam pe băiat, pe H., și nu știam ce să fac. Colectivul era înființat. Fiind de meserie dulgher, proaspăt întors din armată, m-am dus la tovarășul președinte al colectivului de aici și pentru că se construia mult, i-am zis că vreau să lucrez pe șantier. Și el a fost de acord. Eu, înainte de armată, am jucat și fotbal și el mă știa de la fotbal. După un timp a văzut că sunt priceput și m-a pus șeful echipei de construcție. În 1958 am fost vice-președinte la colectiv. Atunci m-am dus încă o dată la Jimbolia cu autobiografia mea și îmi pune o singură întrebare. Acum nu mai era F., era altul. Și mă întreabă: „Ce convingere ai?” I-am zis că vreau să lucrez. Și mi-a dat carnetul. Că aveau nevoie de cât mai mulți oameni în partid. Mai ales și alte nații. Principalul era taxa lunară. Ședințe ioc.

Au fost care nu au vrut să se înscrie?

Chiaburii care au fost bogați, nu. Unii au fost duși în Bărăgan. Când am făcut sport, am jucat și în Timișoara cu echipa de handbal, prima dată la Banatul, apoi la altele. La TehnoMetal a fost un inginer stagiar, B., ulterior a fost director la cea mai mare întreprindere din Timișoara care făcea tractoare, și făcea acțiuni cu Bărăgan. Mi-a zis că nu poate să-mi zică prea multe, dar că trebuie să plec acasă. Să aflu ce se întâmplă cu părinții mei și să-l anunț și pe el. Mă duc la gară și nu erau decât trenuri pentru animale. Ajung în Lenauheim și în gară era plin de familii cu animale, cu copii plângând, cu bătrâni. Erau deja dați afară din sat. Fiecare familie care trebuia deportată avea câte un soldat în fața casei. O mătușă de-a mea era și ea afară. Eu nu am știut pe unde să o iau. Prin dos sau pe strada principală, pe la primărie. Am mers pe strada principală și l-am văzut pe primarul nostru că semna ceva. Am vorbit cu el și a schimbat soldatul din fața casei mele la altă casă și așa a scăpat familia mea de deportare. Numai mătușa a plecat și a stat vreo 5 ani în Bărăgan. 

V-a spus cum a fost acolo?

Eu am făcut armata la Anina. La mină am stat 3 luni. La 23 august vine locotenentul și spune că le trebuie băieți cu care să facă echipă de fotbal pentru Reșița. Am adunat o echipă de unde am putut și am mers la Reșița. Echipa era condusă de un sublocotenent. I-am bătut pe cei de la Timișoara, pe cei din Oravița și încă o echipă. La 15:00 după-masa ne-au dat să mâncăm și să bem câte o sticlă de bere. Apoi, vine un ofițer din Reșița și mă închide în biroul lui. Vine și unul din Timișoara. Cel din Anina nu pleacă înapoi fără mine. Crede că sunt dezertor. Până la urmă pleacă cel din Anina. Hainele, valiza, toate au rămas în Anina. Cel din Reșița îmi zice că trimite pe cineva din Lenauheim să-mi aducă hainele. Cei din Anina îl prind pe ăla, îl tund și îl țin 3 zile în arest. Apoi îi dau drumul. El vine la Reșița și îmi zice: „M-ai trimis în foc acolo!”. Eu nu am știut nimic. Nu eram vinovat. Așa am ajuns să joc cu echipa din Reșița. Am fost la Brașov, Constanța, București. 40 de zile am fost plecat cu sportul. Asta în 1951-1954.

Când v-ați întors din armată ați lucrat la colectiv?

Da, și m-au primit fără pământ. 

Toată lumea a vrut să intre în colectiv?

Da, că nu avea cine să muncească pământul. Făceai o cerere, o verificau și apoi te primeau. Toată lumea a fost expropriată. Numai cei care au fost în armata română au primit 5 hectare de pământ. În Grabaț a fost mai mult pământ. 

Unde era sediul CAP?

S-au înființat grupe în cadrul brigăzii. Ăsta a fost iar un moment de întâlnire între români și nemți,  să se cunoască, să se simtă. Că nu aveai încotro, trebuia să lucrezi în permanență împreună. 

Au fost persoane care a trebuit convinse să intre în colectiv?

A fost unul P. C. care refuza să intre în colectiv la fiecare chemare. Și la un moment dat a venit o mașină de la partid, l-au băgat în mașină și i-au spus: „Dacă nu semnezi, te ducem la Timișoara și te băgăm în pușcărie.” Asta a fost propagandă. Și l-au plimbat prin hotar. După un timp el îi întreabă: „ Nu am ajuns la Timișoara?” „Vrei să ajungi la Timișoara?” „Nu.” „Atunci du-te și semnează.” El iară stă pe gânduri. „Mai facem o tură, de data asta până la Timișoara și nu îți mai vezi familia.” Și până la urmă a zis: „Hai.” Noaptea târziu o semnat. Dar nu a intrat în colectiv. A predat pământul și atât. Au fost fel de fel de trucuri. 

Au fost care au intrat din prima cu entuziasm?

Da, păi U. care a fost ales președinte avea 19 familii cu care a intrat. Așa s-a format el. De aia a fost ales mare deputat.

Ce avantaje aveai dacă intrai în partid?

Eu avantaj nu am văzut. Și poate mulți au fost așa. A fost vorbă să fie primiți și germani în partid. Dar nu participam la ședințe sau mai știu eu ce. 

Cum ați ajuns primar?

Noi am avut vreo 3 ani pășune de la CAP pe Semenic. Pentru tineretul bovin. O prostie. Duci tu animale sănătoase de acasă sus pe Semenic 3 zile cu trenul. În Timișoara stăteau ore întregi. Animalele voiau apă. Oamenii veneau cu găleți să le dea apă. Când se deschidea ușa trenului, animalele săreau, unele își rupeau picioarele. Apoi urcă muntele cu ele. Iarba e tare pe Semenic. Dacă nu duceam săptămânal camioane cu nuială, acolo rămâneau. La noi în sat, U. ăsta nu spunea niciodată nu la ceea ce venea din partea partidului, indiferent dacă era o prostie sau nu. Dar el nu avea nicio pregătire, nicio școală. În al treilea an, când animalele au venit de pe Semenic mă întreabă inginerul N. dacă mi-am luat plata pentru munca cu animalele. „Habar n-am”, zic. „Tu ai luat?” „Da.” „Cât?” „3000 de lei, dar și tu ești scris”, îmi zice. Mă duc la birou, mă uit pe tabel și văd că pontatoarea care era cu noi avea 5000. Inginerul șef, N., numai 3000. Medicul veterinar tot 3000. Eu 3000. N-am semnat. Vreo 4 zile. Poștașul îmi zice că am bani de luat de la colectiv. Eu îi zic că nu vreau să iau pentru că N., care e de meserie și răspunzător de animale, ia 3000, iar pontatoarea care toată ziua nimic nu face ia mai mult. „Eu atâta merit?” îl întreb. S-a supărat. Între timp, trebuia să se schimbe primarul. Înainte era primar un activist de partid, un tânăr din Sânnicolau. El a spus că nu vrea, dar nu avea ce să facă că era ordin de la partid. Și atuncea am intrat eu în locul lui. Pe mine m-a propus unul I. C., un activist de partid trimis încoace, mai închis dar cinstit, corect. El a fost primar după mine. Eu nu am întrebat mai multe. Când te întrebi, nu ajungi departe. În 17 noiembrie 1969, m-a chemat în biroul lui și mi-a zis că știe de cearta cu animalele și că-mi dă timp 2 zile să mă gândesc dacă vreau să fiu primar. După 2 zile mă așteptau la primărie câțiva activiști din Timișoara. Eu le-am zis că sunt pentru Lenauheim, că aici m-am născut și aici vreau să fiu între oameni, fără să am necazuri, fără să mă cert. Până la urmă am spus da. 

V-ați sfătuit cu soția?

Soția a fost croitoreasă la cooperativă. M-am dus la ea. „Treaba ta”, zice, „bine să fie, fă tu ce știi.” Nu am avut probleme în familie. Am avut probleme cu altceva. Copiii au depus cerere de plecare în Germania. Mereu respins, respins, respins. Într-o zi îmi zice un activist de partid, un prieten de-al meu: „Măi F., cât timp ești tu pe postul ăsta, copiii nu pleacă.” Am încercat și eu să-i ajut, dar nu s-a putut. Au reușit până la urmă în anii ’80.

Cum vi s-a părut satul după ce v-ați întors din Germania?

Eu veneam în fiecare an aici. M-am mirat că prieteni de-ai mei, de vârsta mea, s-au dus din sat. Au mers după copiii lor. Multe case sunt acum goale. 

Când au început să plece nemții?

Au început soldații din armata germană să rămână acolo. Nu au mai venit acasă. Și-au chemat și familia. Unii erau respinși. Oricum dura luni de zile procedura. Apoi au început să vândă casele. Dădeau mulți bani intermediarilor. Care se ocupau de acte. Oamenii cumpărau mărci la negru. Când te gândești cum s-a schimbat lumea și vremea. Și legile. 

Unde vă făceați concediile?

Noi am avut vilă la Herculane. În 1959 am licitat-o. Nu a costat mult. Mai erau doi care lucrau la Oraca. Cumpărau animale. Dar a fost aranjat de U.. El m-a ajutat să dau o sumă mică. A fost mult de muncă și la casa aia. Mai mult de un an de zile pentru 12 camere. Și când a fost gata, oamenii mergeau acolo. Pe tabel nominal din partea partidului. Aveam și o mașină cu șofer acolo, care lua bolnavii și îi ducea la tratament. 

Se făceau baluri în sat?

Da, la cămin. Revelionul, de 1 mai și de 23 august. De 23 august, prima dată se făcea propaganda, apoi unii mergeau la birturi sau la restaurant. Când venea câte o delegație de prin Germania, Austria, Japonia, China sau mai știu eu, se făceau mari pregătiri. Se tăiau animale. Se făceau torturi. 

Ce a fost bine în perioada aia?

A fost bine. Oamenii erau mulțumiți. Munceau. Nu puteai să zici nimic când ceva era greșit, dar asta era atunci. 

Ce se cultiva aici?

Sfeclă, cânepă, tutunul mai demult, dar după aia nu. Sfecla era multă. Cânepa mergea la industria textilă din Timișoara și la Cărpiniș. Prin contract. Sfecla de zahăr mergea la Timișoara. 

Când s-a electrificat satul?

În 1962. Atunci era pe stâlpi de lemn. Primul televizor l-am avut în 1954. Am fost la un vecin și în curtea lui erau peste 50 de bărbați care se uitau la televizorul din fereastră. Primele mașini de spălat le-am avut din Iugoslavia. Și biciclete. Erau unii care făceau trafic cu ele. 

Știți cum s-a împărțit Banatul?

Au fost discuții de exemplu cu Ungaria, după primul război, cu sârbii, cu românii. Și populația. Cât a primit fiecare stat. Soția mea mai făcea „micul trafic”. Ducea chiloți de aici și aducea preșuri, stofă. O mașină de spălat. Și alte mărunțișuri.


[1] Barbut;

[2] Pemi – populație de origine germană din Boemia;

[3] Piața Badea Cârțan din cartierul Fabric, Timișoara;

[4] Primul Război Mondial;

[5] Casa Memorială Nikolaus Lenau din Lenauheim.


Poveste publicată inițial în cartea cu povești de buzunar CĂMINE ÎN MIȘCARE. Volumul II (2019).

Interviu realizat de Nicoleta Mușat.

Redactare: Ana-Maria Ursu

Credit foto: Diana Bilec

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *