Mă numesc P. N.. Eu sunt născută aici. Unica dintre frați, că am fost șapte frați. O familie destul de numeroasă. Restul sunt născuți în Bulgaria.
În ce an sunteți născută?
1948. Am fost ultima născută. Trebuia să mă aducă și pe mine pe lume că altfel nu aș fi existat.
Bunicii dumneavoastră?
Bunicul meu din partea mamei a fost prizonier la ruși și a murit când i-a dat drumul din prizonierat. Erau mai mulți cu el. Și-au făcut o plută să treacă Volga ca să ajungă în România și s-au înecat. Îl chema N. P. și era din Strejeștii de Sus, județul Argeș. Toți bunicii erau de acolo. Pe bunicul din partea tatălui nu l-am cunoscut, bunica din partea mamei a murit când eu aveam 3 zile iar bunica din partea tatălui a murit în Bulgaria. Deci nu mi-am cunoscut bunicii. Mama avea 40 de ani când m-a născut pe mine și tata 47. Nu știu cum a ajuns bunica din partea mamei în Bulgaria, mai exact în Bazargic[1]. Cred că în perioada războiului. Tatăl meu a făcut armata, a fost pe front.
Părinții cum s-au cunoscut? În Bulgaria?
Se știau de dinainte. Când au plecat în Bulgaria cred că erau căsătoriți deja. Știu că aveam și un unchi și o mătușă din partea mamei acolo.
Și cum au ajuns părinții dumneavoastră aici?
A fost un cântec lung. Au fost forțați să plece din Bulgaria și i-a prins iarna pe drum. Au pus în căruță copiii și câte ceva de mâncare și restul a rămas acolo. Au mers prin Brăila și mama mea zicea că în Brăila erau oameni răi pentru că aruncau cu pietre după ei. Erau plin de păduchi, nu aveau unde să se spele. Era dezastru. Sora mea avea vreo 9-10 ani. A mers pe jos cu oile, cu vaca. Ea trebuia să aibă grijă de ele. Și mama mea cu copiii mai mici au venit cu căruța. Tata a venit aici mai târziu așa că mama cu șase copii a fost scoasă pe drumuri, în plină iarnă. A fost un convoi de oameni. Că au fost scoase mai multe familii din Bulgaria. Așa au ajuns la Maglavit, acolo fiind primar. Și primarul era un om foarte bun. Știa în ce situație sunt și într-un grajd i-a făcut mamei mele și copiilor o cămăruță. Așa au trecut iarna. Fratele meu mai mare, care avea vreo 12-13 ani s-a dus să lucreze la o moară. Acolo s-a îmbolnăvit rău. Venind tatăl meu acasă, el a primit repartiție să vină aici, nu au venit ei de bună voie. Ne-au băgat într-o casă unde era plecat neamțul în Bărăgan. Asta în 1945. Aici în sat era un primar ungur, foarte rău. La capătul satului era o moară. Pe tatăl meu l-a pus jandarm acolo. Primarul nu-l vedea cu ochi buni. L-a pus pe tatăl meu la zid să-l împuște. Norocul lui a fost un unchi de-al meu din partea mamei care locuia vis-a-vis de moara aia. Și unchiul a venit repartizat. Unchiul a văzut ce se întâmplă și așa a scăpat tata. Cum vă spuneam că fratele s-a îmbolnăvit rău la Maglavit, iernile pe atunci erau mai grele, probabil nu erau haine de iarnă suficiente. Aici când a venit a zăcut la pat vreo 4 ani. Au umblat la toți doctorii, și la Sânnicolau și la Timișoara, peste tot. Ajunsese că îi pica carnea din spate din zona rinichilor, genunchii, la Sânicolau l-au operat la un picior, i-au scos rotula că era în putrefacție. Părinții mei au tras mult, mă mir că au trăit cât au trăit. Și atunci când erau la un doctor în Timișoara, medicul le-a spus să încerce și la popi sau la babe că el nu mai are ce să-i facă. Și atunci, din auzite, mama mea s-a dus la o femeie din Comloșu Mare, la baba Fema. Eu m-am îngrozit când mi-a zis mama mea. Mi-a zis că femeia avea o cămăruță mică, cu o masă lângă un perete și a zis: „Știu de ce ai venit.” Și a bătut în perete apoi a zis: „Ai un băiat bolnav rău și trebuie să moară”. Mama a zis: „Da, e bolnav, dar nu aș vrea să moară”. Frate-miu avea deja 18 ani. Femeia atunci i-a zis: ”Te duci acasă, dar trebuie să moară altul în locul lui. Mai ai copii mai mici?”. Mama zice: „Da, am o fată care are numai 3 ani”. „O să moară fata și el o să se ridice din pat după nouă zile”. Așa a fost. Când a ajuns acasă fata era toată roșie la față, febră mare, cerea numai apă. După nouă zile a murit și fratele meu s-a ridicat din pat. S-a însănătoșit, a făcut școală de contabilitate la Craiova, a fost contabil aici la CAP, apoi la Cooperativă. S-a căsătorit, a făcut trei fete. Mergea foarte greu că nu mai avea rotula la genunchi. A murit în 1984.
Ziceați că aici casele erau goale pentru că nemții au fost deportați.
Da, cei care au rămas aici au făcut debandadă. Au furat tot. Cu toate că nu era voie. Dacă neamțul a fost deportat, toate bunurile i-au rămas în casă. Așa li s-a spus părinților mei, că aici o să aibă pat unde să doarmă, masă și tot. Nimic nu au găsit. Casele au fost vandalizate de către ceilalți localnici. Eu vă spun, au fost deportați oameni nevinovați. Care erau săraci, care n-aveau nimic, poate nici după ce să bea apă. Au rămas cei care trebuiau să fie deportați. Trebuia… nu trebuia să fie nimeni deportat că dacă au avut averi, ei și le-au făcut. Dar așa a fost. După 5 ani au venit nemții înapoi și noi am fost nevoiți să părăsim casa. Când au ajuns părinții mei aici, în casa goală, au dormit pe paie, până au muncit și au câștigat bani. Nu era CAP-ul pe atunci. Tatăl meu a participat la înființarea CAP-ului. În 1950.
Atunci le-au dat și casă și pământ?
I-au împroprietărit cu 5 hectare de pământ. Era mult. Aveau deja cai și căruță și aveau cu ce să lucreze pământul. Când s-a înființat CAP-ul a trebuit să dea tot la CAP. Cai, căruță, vacă. Tot.
Cum era raportul români-nemți în sat?
20% din sat au fost deportați. Și restul care au rămas erau toți nemți. Aici nu a fost un sat cu români. Era grădiniță și școală doar cu nemți. Mai bine am știut germană, decât română. Sâmbăta mergeam cu copiii nemți la ora de religie din biserică. Nu au făcut diferențe între români și nemți. Am mai avut doar o colegă româncă. Românii s-au integrat foarte repede. Depinde și de oameni. A mai fost o familie care a primit casă în capătul grădinii unde am locuit noi, erau oameni răi. Furau și pâinea, că puneau oamenii pâinea în beciuri, că nu erau frigidere. Cu un cârlig, pe geamul de la beci, furau pâinea de la nemți. N-au fost integrați.
Eu am făcut 7 clase, mergeam la Comloșu Mare pe jos. Aici era doar până la clasa a IV-a secție de români. Și tata nu a vrut să mă lase să merg la liceu. Fratele meu a insistat mult. Și când tata era plecat, eu m-am dus la Jimbolia să mă înscriu la liceu, dar când a venit el acasă, mi-a retras dosarul de acolo. Că sunt cea mai mică, că sunt fată și trebuie să rămân cu părinții. N-am stat cu părinții că a rămas un frate cu ei. Și după aia au vrut să mă duc să fac școala de încălțăminte la Timișoara, dar nu am vrut eu. Și am lucrat la CAP 4 ani în numele mamei mele. Era bolnavă și ca să ajungă la pensie trebuia să mai facă anii ăștia.
Mai știți de unde erau alți oameni care au venit aici?
Am omis ceva. Din Bazargic, părinții mei au fost trimiși în Basarabia. Că mi s-a născut un frate acolo. Din Basarabia au venit cu căruța la Maglavit. La Maglavit a muncit mama, ea cosea, făcea de toate. Tot ce câștiga dădea pe mâncare. A fost greu.
Oamenii din Comloșu Mic cum s-au purtat cu voi?
Atunci Comloșu Mic a fost o minune de sat. Pot să vă spun că nici un parc din Timișoara nu arată cum arăta Comloșu Mic. Străzi curate, flori peste tot, case îngrijite. Am avut ștrand aici. Era în locul fabricii de cânepă. Că aici a fost fabrică de cărămidă, de cânepă, moară, crescătorie de porci. Doi frați de ai mei au lucrat la porci.
Cum a fost când s-au întors nemții deportați?
Neamțul unde noi am locuit a trăit cu impresia că ai mei au făcut ceva cu lucrurile lor din casă. Dar a înțeles că nu am făcut nimic. Nu a avut ce reproșa, că noi am îngrijit casa. Și am locuit cu ei. Cu tata, mama și băiatul lor. Și noi. Apoi ai mei au cumpărat o casă. De la stat, în rate. Casa în care stau acum e luată cu soțul meu. El era ardelean, din Sălaj, de lângă Dej. Îl chema F. V. S.. Tatăl lui a fost neamț și lucra la căi ferate. A venit cu lucrări aici, în zonă. Lucra la Ikapa. Era metrolog.
În ce an v-ați căsătorit?
Asta a fost a doua căsătorie. Prima căsătorie a fost un chin. Eram tânără, ai mei nu m-au lăsat să fac ce vreau eu, așa că la 18 ani m-am căsătorit. După 3 ani am avut un copil, dar am avut un soț… n-aș dori nici la dușmani să aibă așa ceva. Era din Brăila, băutură, jocuri de cărți.
Și el adus aici?
Nu, o nemțoaică s-a căsătorit în Bărăgan cu un frate de-al lui. Și atunci a venit aici. Ei, și ne-am despărțit, că nu mergea.
Cum a fost deportarea în Bărăgan?
Eram mică, la începutul clasei I. Ne-au luat de acasă, cu ce-am putut lua, cu cai, cu vaca, cu 5 oi. În vagoane de animale. Opreau în stații și ne dădeau un pic de apă. Mâncare doar ce puteai face în tren.
Pe ce motiv v-au luat?
Păi asta e întrebarea. Pe ce motiv? V-am spus că primarul era rău, și secretarul era rasist. Numai românii veniți aici au fost duși în Bărăgan. Chiaburii nu au fost deportați. Numai săracii care nu au avut o bucată de pită. Listele le făceau primarul și secretarul.
Vă amintiți ziua când v-au dus în Bărăgan?
Mama mea urla. Nici nu se stabilise bine și iar trebuia să plece. Era de groază. Ne-au lăsat în gara din Ciulnița. “Descurcați-vă!”
A rămas o soră care era deja căsătorită. Când am coborât în Ciulnița era câmp cât vedeai cu ochii. Am găsit o potecă pe lângă calea ferată și am mers pe ea să vedem unde duce. Și am ajuns la Dropia. Acolo erau deja 2 sau 3 familii de basarabeni. Acolo au făcut ai mei o căsuță cu o cameră, o bucătărie și o tindă. În cameră dormeau frații și tatăl meu și eu cu mama în bucătărie. Fratele, care mai trăiește și e la Arad, avea 16 ani, și încă unul, care avea atunci 15 ani, dar nu mai trăiește, au muncit pământul. Că puteai să iei cât pământ voiai. Iernile erau grele.
Cu apa cum v-ați descurcat acolo?
Era o fântână în capătul satului făcută de basarabeni și căram cu galețile. Casa era făcută cu bârne din floarea-soarelui. Gardurile erau din tuleile mâncate de animale. Călcau cu animalele pământul amestecat cu ciulini ca să facă ziduri. De acoperit, puneau tulei și paie. Și ploua în casă. Mama a făcut o sobă din pământ și adunam ciulini de pe câmp și ne încălzeam iarna. Dar în final mama nu a vrut să se mai întoarcă înapoi. Cred că era sătulă de dute-vino.
Ați făcut școală acolo?
Da, până în clasa a III-a. Cred că eram 15-17 copii. Un învățător basarabean, mai bătrân. Și el deportat.
Cu vecinii cum v-ați înțeles în Bărăgan?
Erau și din Comloșu și din alte zone. Foarte bine.
Ce a fost cel mai greu acolo?
Primul an. Nu aveam nici mâncare. Mergea mama mea să lucreze cu ziua la Ciulnița pentru o sită de mălai de mămăligă. Cu aia ne făcea o mămăliguță când venea și una dimineața. Aveam lapte de la o vacă, de unde luam și noi și fratele meu, că el era căsătorit. El avea casa lui lângă noi. Avea deja o fată. Tata lucra tot în Ciulnița, la o livadă mare de meri, pruni, caiși. Când lua salariul aducea un sac de pâine neagră. Frații ceilalți lucrau pe timp de iarnă la vaci, în alt sat. Erau copii, dar lucrau. Acum, nici la 30 de ani nu mai lucrează tinerii. E o rușine munca. Părinții mei lucrau și noaptea. Nu pot să-mi explic de unde au avut putere. Mâncarea era slabă. Mama făcea dulceață din dovleac cu lubeniță. Ca să fie dulce, că nu era zahăr. Și așa bună era cu mămăligă… Acolo, putere de muncă trebuia să ai, că pământ era cât voiai. Nu te întreba nimeni, nu-ți cerea nimeni impozit sau altceva. În 1950, când trebuia să dăm cota la batoză, tata îngropa sacii cu grâu în mormanul de gunoi, ca să ne rămână și nouă ceva. În Bărăgan nu aveau unde să pună grâul. Așa mult au avut. Și au scoa paturile din camera fraților și au acoperit camera cu grâu de nu se mai vedea nici geamul. Și nu am mai dus lipsă de mâncare, că mama făcea pâine acasă. Atunci au mai cumpărat cai, o vacă și păsări. Aveam și grădină de legume mare. Apoi au mai întărit casa.
Și ce mai era în sat acolo?
Școală, cămin cultural, polițiști nu am văzut. Și mai erau pușcăriași la lucru pe pământul IAS-ului. Deținuți politici. Mama voia să le dea de mâncare, că erau legați cu lanțuri vai de ei. Și nu o lăsau pe mama să le dea. Mai era un magazin, unde lucra fratele mai mare acolo. El se ocupa și de luat marfă de la Ciulnița, de gestiune, de tot.
Ce amintiri frumoase aveți de acolo?
Când m-au făcut pionieră la școală, când mi-au dat diplomele că eram cea mai bună la învățătură. Făceam serbări frumoase la cămin. Îmi aduc aminte acum că era și o biserică acolo, tot oamenii au construit-o. Nu știu de unde era atâta putere și voință. Duminica și la sărbători mergeam la biserică. Când s-a construit biserica, din chirpici, fiecare familie trebuia să dea de mâncare muncitorilor, care erau tot din sat de acolo. Lângă magazin se făcuse și un birtuleț și fratele meu ziua vindea la magazin și seara la birt. Acolo se strângeau oamenii și mai organizau ceva pentru sat. Așa au ajuns să ridice un sat care era chiar frumos. Acum am auzit că în Dropia nu mai e nimic.
Când se îmbolnăvea cineva cum făceați?
Mergeam până la Călărași. Făceam 2-3 ore cu căruța. În Dropia nu era nimic, nici un dispensar. Nici pentru animale nu era.
Ați prins vreo nuntă acolo?
Da, tot satul era invitat. Dar erau mai sărăcăcioase nunțile. Vara se făceam în drum și iarna la căminul cultural. Erau oamenii uniți, puneau mână de la mână. Aveam și muzicanți în sat. Ei cântau în fiecare duminică, la bal. Cântau și la taragot, și la tobă. La acordeon s-a cântat mult. Era un acordeon nemțesc. La bal era biletul 3 lei, care erau valoroși. Bărbații plăteau intrarea. Din banii de bilete s-a mai luat mobilier în cămin. Trăiau ca într-o familie, erau uniți. Nu erau lacomi, se ajutau.
Jocurile copilăriei vă amintiți?
Multe îmi amintesc. Cu nepoatele mele am făcut jocurile pe care eu le făceam când eram mică. Erau jocuri în cerc. Am pierdut batista/Mă bate mămica sau săream coarda mult, Ursul doarme, De-a prinselea, De-a ascunselea, Spânzurătoarea. Erau frumoase. Dar parcă era mai frumos atunci, că de abia așteptai sărbătorile.
Cum era o zi de duminică?
Duminica era zi de rugăciune. Mama mea nu știa carte, am mai învățat-o eu să-și scrie numele. Tatăl meu era foarte învățat. A fost și învățător, și jandarm, dar și legionar. Pe timpul legionarilor. El s-a născut în 1901. Nu știu unde a avut posibilitatea să facă școală, că mama mea nu a făcut. Bunica mea a rămas fără tată la copii, ei au fost numai doi frați. Bunica a rămas singură cu 4 sau 5 copii și nu au avut posibilitatea să o dea la școală. Tata, în schimb, a citit foarte mult, a fost mai umblat. Pentru că tata a fost legionar, am avut și eu de suferit la școală. Dar nu m-a deranjat cu nimic. La noi în casă s-a vorbit foarte mult despre religie. Am avut de suferit că tata a fost legionar, de exemplu, când m-au făcut pionier. Pe mine nu m-au făcut de prima dată pionier, cu toate că am fost foarte bună la învățătură. Mai târziu trebuia să fiu șefă de detașament, dar n-am putut pentru că tata a fost legionar. A fost o durere. Dacă părinții au hotărât că asta e mai bine pentru ei, de ce trebuie să suporte copiii? De ce trebuie să sufere copiii că tata a fost comunist, de exemplu?
Tata a fost membru de partid până la urmă?
Când am fost mai mare i-am zis că: „Așa te întorci, cum bate vântul”. El zicea: „Dacă nu mă întorc cum bate vântul, am și eu de suferit, aveți și voi de suferit”. După război, a trebuit să devină membru în partid, că altfel risca închisoare. El, la înființarea CAP-ului, mergea din casă în casă să înscrie oamenii în colectiv. Și mama mea plângea. Ea nu era de acord.
Și a mai ținut tata legătura cu ceilalți legionari?
Da, și în Bărăgan mai erau două familii. Și se strângeau ba la noi, ba la ei, și vorbeau despre ce trebuie să facă în continuare. Și cântau cântece de ale lor. Dar n-au mai reușit să facă nimic, pentru că luase amploare comunismul. Intrase în partid, dar crezul lui era altul. Și partidul nu l-a depistat. Ziua toți legionarii erau comuniști, dar seara se întâlneau și vorbeau de ale lor. Să nu-i vadă nimeni. Îmi spunea că legionarii nu au făcut rău la nimeni, dar comuniștii, da. Îmi zicea: „Eu am să mor că sunt bătrân, dar tu ai să prinzi timpurile când ai să vrei să mori”.
Despre rege ce vă spunea tata?
A suferit foarte mult după rege. Spuneau că pe vremea regelui era bine. Toți aveau mâncarea asigurată. Mama, la 70 de ani, înainte să moară tot mai spera că se întoarce regele.
Când v-ați întors din Bărăgan, aici, la Comloșu Mic, v-ați întors tot printre nemți?
Da. Aici erau 3 familii de țigani. Țigani muncitori. Și 5 familii de români. Restul numai nemți. Erai obligat să înveți germană. Știu să scriu, să citesc și să vorbesc.
Vă amintiți cum a fost când ați aflat că plecați din Bărăgan?
Știți ce bucurie a fost?! Tot cu trenul de marfă, tot prin gara din Comloșu Mare, dar nu așa cum am plecat. Când am plecat a fost vai și amar. Când am venit, într-un vagon erau animalele și în altul noi. Ne-au lăsat să luăm ce am vrut. În gara din Comloșu Mare soțul surorii mele mai mari ne-a așteptat cu căruța și a făcut toată noaptea transport. Prima dată a venit fratele meu, care era contabil și a cumpărat o casă. Pentru familia lui, că noi aveam deja. Apoi am venit și noi. Numai când am văzut străzile iluminate… Drumurile erau pietruite cu piatră cubică… Pentru mine a fost o bucurie, dar pentru părinții mei, nu. Se săturaseră de atâta tărăgănit. Pe mama am convins-o că au insistat frații mei mult. Aici, fratele mare era contabil la IAS, mama lucra la CAP, iar frații lucrau tot la CAP. Tata s-a angajat portar la fabrica de cărămidă de la Jimbolia. Parcă din apă ne-am ridicat. Se plătea bine la CAP. Am lucrat și eu la CAP, până m-am căsătorit, că tata nu m-a lăsat să merg la liceu. Frații mei mi-au cumpărat o casă și m-am mutat cu soțul acolo. Am avut un copil și apoi am divorțat. După aia m-am mutat cu chirie la Jimbolia. Am lucrat la fabrica de încălțăminte. Fostul soț a plecat înapoi la Brăila. Casa am vândut-o. După 3-4 ani, l-am cunoscut pe actualul soț. Eu nu am mai vrut să mă căsătoresc. Soțul a insistat foarte mult. Copilul era în clasa a V-a. El era foarte atașat de soțul meu, nu de tatăl lui. De el nu a mai vrut să știe nimic. Copilul a făcut Liceul Silvic din Timișoara. Când era la liceu, tatăl lui a venit să-l vadă și să-i dea 200 de lei. A doua zi i-a cerut banii înapoi, că nu avea cu ce să se întoarcă acasă. Băiatul i-a dat banii și i-a zis să nu-l mai caute. Nu s-au mai întâlnit decât foarte, foarte târziu.
Apoi cum a fost?
Cu soțul din Sălaj am plecat la Chizătău. Am stat acolo 9 ani. Am construit o casă. Nu am mai vrut să plec de acolo. Băiatul terminase liceul, la facultate nu a mai vrut să meargă. A fost pădurar la Lipova. La Chizătău nu aveam pământ și, în 1993, am vândut și casa aia și am venit în Comloșu Mic. Aici am cumpărat casa asta de la stat. Era o ruină. Am venit aici pentru pământ. Am avut 15 hectare de la bunică, mamă și o mătușă. Le-am împărțit între frați. De la CAP am mai primit un hectar și douăzeci. În curte am avut 26 de scroafe fătătoare și 8 vaci cu lapte. În spate țineam 50 de porci grași. Îi predam la Jimbolia. La Nedar. La abator. Am mai luat și pământ. Dar fără acte, pentru că proprietarii au murit și am rămas așa.
Cum a fost Comloșu pe care l-ați găsit când v-ați întors de la Chizătău?
Diferență ca de la cer la pământ. Nemții au plecat și au venit moldoveni, olteni, care au crezut că vin la totul gata. Aici jumătate din sat e demolat, că nu au mai întreținut nimic. Se demola o casă, se mutau în alta.
Și soțul cum a ajuns viceprimar la Comloșu Mare?
L-a votat satul. El nu a dorit. Că nu-i plăcea politica. El era un om calm, vorbea cu toată lumea, nu conta ce era, nu se certa cu nimeni. Și așa a ajuns. Îi părea rău nu mă putea ajuta la gospodărie, că nu mai avea timp. Nu mă ajuta nimeni, de la 4 dimineața până la 12 noaptea. Erau ierni când stăteam cu scroafele la fătare, nu dormeam în pat.
Când s-a trăit cel mai bine în Comloșu Mic?
Aici s-a trăit bine tot timpul. Pentru că au fost oameni gospodari. Și în vremea CAP-ului. N-a existat om în sat care să nu meargă la lucru. Primeam 1700-1900 lei pe săptămână premiu de la nemți că dădeam roșiile la export. Erau bani pe lângă salar.
Președintele de CAP era D., un om foarte sever, dar pe dreptate. El a primit trei ani la rând Secera și Ciocanul de la Ceaușescu. El era în competiție cu Lenauheimul. CAP-ul a finanțat școala încă de când eram în clasa a IV-a. Se organizau tabere pentru copii celor care lucrau la CAP. Plecam câte 3 săptămâni la Poiana Ruscă. Săptămânal venea o mașină Molotov, cu steag roșu, și aduceau alimente la tabără. De aici, din sat.
Am auzit că aici era o popicărie.
Da, făcută tot de CAP, unde e barul acum. În fiecare duminică aveau bărbații un loc de distracție. Acum nu mai e, acum doar băutură știu. Sâmbăta mergeam la bal. Era o formație de muzică nemțească. Cântau la toate instrumentele. Nu exista că „pe asta n-o invit la dans, că e româncă”. Am avut și un prieten neamț, dar n-a fost să fie.
Și când s-a trăit cel mai rău aici?
Acuma. Din mai multe motive. Înainte nu se ținea cont că ăla e sărac și celălalt bogat, acum există multă invidie. „De ce vecinul are mai mult ca mine?!” Acum nu mai au conștiință.
Tineri mai sunt aici?
Foarte puțini. Poți să-i numeri la degetele de la o mână. Fiecare, cum se ridică, pleacă de aici. Credeți că mie îmi place că copiii mei sunt plecați? Nu-mi place.
Unde e băiatul?
E în Germania, cu fiica mai mică și cu soția. Fiica mai mare, I., a rămas aici. Atât. Eu tot zic că ea e fata mea. Băiatul meu a plecat în ‘97-‚98 și a stat vreo doi ani singur. Eu le-am zis să meargă amândoi, că sunt o familie. Atunci nora mea a luat-o pe A., fiica lor mică și s-a dus și ea. I. era deja la facultate și a rămas acasă. Nora nu mai vrea să vină, dar băiatul zice: „Mai un an și vin”. Eu de abia aștept să vină să le dau tot ce am, că nu știu câte zile mai am.
Cum vedeți satul ăsta peste 20 de ani?
Cu oamenii care sunt acum în el? Vedeți-vă de treabă. Cred că nu o să mai fie sat. Tineretul tot pleacă. Și președintele țării mi-ar plăcea să fie un tânăr.
Acum nu mai lucrați pământul, nu?
Nu, e în arendă. Că nu mai pot lucra.
Ați spus că aici era o familie înstărită?
Au avut 60 de hectare. Și tractoare și batoză. Un nepot de-al neamțului care a stat aici a fost acum vreo 3 ani. Stătea în șosea și filma. Eu l-am întrebat cine e că nu mai știam. Apoi a venit înăuntru, a fost foarte bucuros că noi locuim aici. A zis: „Se vede că stau oameni”. I-a plăcut că e întreținută casa.
Cum a fost cu micul trafic?
Dacă nu se făcea micul trafic, satul ăsta nu rămânea pustiu. Prima familie care a plecat a fost cu micul trafic. El prin Jimbolia, ea prin Lunga. S-au întâlnit în Iugoslavia, i-au ținut nu știu cât, apoi le-au dat drumul. Asta înainte de anii ‘70. Copiii lor au rămas aici, cu bunicii. Tatăl ei a fost chemat de câteva ori la Poliția din Jimbolia. O fi primit bătaie, nu știu. El nu a recunoscut, deși știa unde sunt. Oamenii ăia nici nu s-au mai întors în sat. Copiii au plecat cu bunicii după aia. Legal. Și așa au plecat mulți. Cu permisul de micul trafic. Noi mai mergeam să luăm blugi de acolo, dulciuri. Mergeam cu bicicleta. Eram mai aproape de occident. Asta a ținut un timp. Apoi veneau sârbii cu bicicletele la noi. S-au inversat lucrurile. Acum se duc românii la sârbi să cumpere țigări și tutun.
De ce credeți că a început Revoluția în partea asta a țării?
Că suntem mai aproape de Occident, au văzut oamenii cum se trăiește în alte țări și cum trăim noi. Și toată lumea era sătulă. A început din Banat pentru că e fruncea. Gândesc și văd mai mult oamenii de aici. Dar asta n-a fost Revoluție. A fost doar politic. Numai tata Iliescu poate să ne spună. Ceaușescu nu trebuia împușcat, trebuiau să-l exileze.
[1] Astăzi, localitatea Dobrici (bulgară Dobrich), situat în Dobrogea de Sud, nord-estul Bulgariei. A aparținut României între anii 1913-1940.
Poveste publicată inițial în cartea cu povești de buzunar CĂMINE ÎN MIȘCARE. Volumul III (2019).
Interviu realizat de Alexandru Drăgan.
Redactare: Ana-Maria Ursu
Credit foto: Diana Bilec