Eu mi-s născută în ‘44. Am 75 de ani. Mai am două surori. Una s-a născut în Bărăgan, în ’52, și una e cu doi ani mai mare ca mine. Noi am crescut cu mama și cu bunicii, că tata a fost la război și după aia a fost prizonier la ruși. O venit acasă în ‘50. Eu am avut 6 ani și nu îl știam pe tata. Nu-l mai văzusem. Mama ne-a pregătit să mergem la gară, să-l așteptăm, dar nu a mai apucat până la gară. O mai venit o fată, care își aștepta tatăl, care era cu tatăl meu, dar ei nu au mai așteptat trenul la Jimbolia și au venit pe jos. M-a luat în brațe și am mers acasă. Mult timp pentru mine era ca un străin. Dar ne-am apropiat încet-încet. În ‘51, de Rusalii, ne-o dus la Bărăgan, în vagoane de animale. Nu am luat nimic de acasă, eram oameni săraci. Într-un vagon eram 3 familii. Eram păziți de către un grănicer. Nu care, cumva să fugi. Dar unde să fugi?! Am ajuns noaptea acolo, și ne-o dus pe câmp. Pe miriște. Dimineața arată locul ăla ca un târg. Grămezi de haine. Fiecare a avut un stâlp cu număr de casă. 677 – asta nu uit cât trăiesc eu. Părinții o pus niște baloți cu scânduri de pat pentru acoperiș. A început să plouă, lemnul putrezea. Dar măcar copiii stăteau sub alea. După un timp, au zis că familiile care au copii și mai au pe cineva acasă, pot să se întoarcă. Atunci o venit bunica după noi și ne-am întors în sat. Aici am mers la școală mai departe. Noi, copiii, ne-am întors. Între timp, părinții or făcut un bordei. Noi, copiii, nu am mai prins bordeiul. Când ne-am întors, ei deja își făcuseră casă. Au făcut cărămidă din pământ și au tăiat trestie pentru acoperiș. Într-o zi, o venit miliția la școală. Și noi, copiii, când i-am văzut, am știut că ceva nu-i în regulă. Au zis că copiii care au părinți în Bărăgan trebuie să se întoarcă la ei. Asta după un an. Și ne-au mai lăsat să mergem acasă la bunici. De la școală, ne-a luat direct la miliție și am dormit acolo până am plecat. Bunicul a venit să ne aducă bagajul și tot cu el am plecat. Iarna a fost mai greu, că a fost viscol mare. Am stat acolo până în ‘56. Adulții lucrau în construcții, la Gura Ialomița. Cu apa a fost o problemă. Pentru apă trebuia să mergi mai mult de un kilometru până la Dunăre. Că fântânile le-au furat. Era așa o apă limpede, rece, dar sărată. Nu puteai nici să speli cu ea. Nici animalele nu puteau să bea apa aia. Mai târziu erau unii care aveau căruțe și aduceau apă de la Dunăre, iar apoi o vindeau. Apa din Dunăre era bună, dar când erau furtuni, atunci era „cafea cu lapte”. Vara era praf mult și cald de ziceai că mergi pe jar. Erau toate națiile. Și nemți, și turci și români. Și s-a făcut un sat adevărat acolo. Cu școală, primărie, miliție, dispensar. Erau și oameni bogați. Eu mă gândesc că familia mea a mers în locul altuia pentru că noi nu am avut pământ, nu am avut nimic. Chiaburii au venit cu vagoane cu mobilă, grăunțe, animale. A trecut și asta, numai că e o amintire neplăcută.
Școala ați făcut-o tot în nemțește?
Da, era o clasă de română și una de germană.
Și în ‘56 v-au anunțat că puteți pleca?
Da, cine mai avea pe cineva acasă putea să se întoarcă. Unii s-au dus prin împrejurimi, alții s-au căsătorit acolo.
V-ați întors în casa din care ați plecat?
Da, la bunici. Când ne-am întors, tata s-a dus să lucre la colectiv. Mama a fost acasă. Când am plecat în Bărăgan, mama avea mașină de tricotat. Ea nu a vrut să ia și mașina, dar bunicii au insistat că poate își câștigă o pâine cu ea. Așa o fost. A mai lucrat cât o putut. Dar s-au mai rupt acele și nu mai avea de unde lua altele. Așa că a vândut-o.
Și acolo a rămas cineva?
Aș vrea să mă dus să văd dacă mai e ceva, dar din vorbe am înțeles că nu mai e nimic în Bărăgan.
Când v-ați căsătorit?
În ‘63. Am lucrat la CAP, la fabrica de cărămidă din Jimbolia. După ce m-am căsătorit făceam naveta cu trenul din Lenauheim în Jimbolia.
Și erau frumoasele sărbătorile? Kirchweih-ul?
Da, o fost frumos. Acum nu mai vezi nimic. Nu mai auzi nimic.
Unde ați făcut nunta?
Bărbatul meu e român și eu am plecat cu el. Ne-am cununat la Sfat. Am tot amânat cununia la biserică, până am avut 53 de ani de căsătorie. Atunci ne-am cununat la Lovrin, la biserică. Eu mergeam la catolici la biserică și soțul la ortodocși.
În casă ce limbă vorbeați?
Română. Mai vorbeam cu familia mea nemțește, dar acum nu mai am cu cine.
Cum a fost când au început să plece oamenii din sat?
Mi-a părut rău. Soțul a vrut să plecăm și noi. Dacă părinții și surorile au plecat, a vrut și soțul. Am fost în vizită în Germania, la surori, dar nu mă simt acasă acolo. Au plecat după revoluție, părinții având 76 de ani. Și celor care au plecat le e dor de casă, dar nu mai au unde să vină. Nu mai au case aici. Unii care au fugit au avut noroc, alții s-au înecat, alții au fost împușcați. Când mai povestesc despre Bărăgan, lumea nu prea mă crede.
Poveste publicată inițial în cartea cu povești de buzunar CĂMINE ÎN MIȘCARE. Volumul III (2019).
Interviu realizat de Alexandru Drăgan
Redactare: Ana-Maria Ursu
Credit foto: Diana Bilec