– Ați spus că ați fost până la Moldova Nouă și că toată lumea se ferește, nu vrea să mai dea niciun fel de informație. Nu mai vrea. Cred că sunt speriați. Dar dacă se întoarce regimul? Pentru că nimeni nu a crezut că după atâția ani de dictatură, comunismul să cadă. Nimeni. Murim noi, generație după generație, comunismul nu, merge înainte. Și uitați, asta este. Că asta s-a întâmplat în ‘89. A căzut dictatura. Dar dacă se întâmplă acuma? Nu știu ce mișcări pot să vina la nivel global. Nu poți să știi. Și vine și te ia noaptea din casă. „Tu ai fost cu cei contra comunismului? Da? Ia vino încoa’ la noi! Să te jupuim un pic!” De-aia mă gândesc că la mulți le este frică să vorbească. Una. Și a doua să știți că nu ar trebui să publicați numele.
– Singurul loc unde am găsit doi oameni dispuși să ne povestească a fost la Coronini. La Pescari.
– La Pescari, da. Se auzea de comuna aia acolo. Pe unde se putea trece frontiera. Din Timișoara, din Arad, mulți erau de origine germană.
Eu am fost deportat în Bărăgan. Aveam doi ani atunci. Părinții împreună cu mine și cu frații mei. Un frate a avut doisprezece și celălalt a avut paisprezece ani. Deci totuși au avut un pic de minte. Și-au ajutat părinții. În ce sens? Că acolo, te-a dus în Bărăgan, nu ți-a dat nici cort, nici nimic. Stăteam în câmp. În câmp! Au bătut țăruși, au spus de aici până aici e al vostru, familia cutare, dincolo familia cutare și atunci mama și cu tata au avut puterea să facă un bordei. Dacă știți ce e ăla bordei. „Bordeiaș, bordei, bordei!”. Au făcut un bordei în pământ că șobolanii. Pe urmă la primăvara următoare au făcut chirpici din pământ, din balegă de vacă, din paie cu nu știu ce, și au ridicat o casă. Cu grajd. Mi se pare că ne-au dat voie să luam o vacă de aici. Nu mai știu exact. Ori au cumpărat o vițelușă. Dar în rest nu îți dădeau voie cu nimic. Tot ce a rămas aici a dispărut complet. Tot. Mobilă, lucruri. Nu numai noi cei înstăriți. Familii care erau chiaburi. Au dus oamenii care au văzut că au o gospodărie, au animale, au pământ.
De-aia spun că foarte mulți au fost de origine germană. Românii nu aveau dreptul la pachet. Și nici la scrisori. Târziu, după doi-trei ani am avut drept să primim vizite și scrisori. Deci foarte mulți nemți, turci erau duși acolo. Ei aveau dreptul la pachet, primeau din Germania Federală pachet. Și mergeam la cerșit. Mă duceam cu o pungă și cu o lingură și băteam la ei în poarta și venea neamțu și luam câte o lingură-două-trei de orez, gris în fine. „Să nu mai vii! Peste două săptămâni când primim iar pachet.” Aia a fost. Asta ne-a ajutat. Restul, te-ai descurcat cum ai putut. Sămânță de floarea-soarelui, sămânță de dovleac, porumb fiert.
– Cât timp a stat familia dumneavoastră în Bărăgan?
– Cinci ani.
– Și după cinci ani v-ați întors aici?
– Da. A rămas acolo casa, grajdul.
– Și când v-ați întors aici ce ați mai găsit?
– Nimic. Nici geamuri, nici uși, nici scânduri, nici parchet. Nimic. Au venit adevărații… cum le spunea… eroi ai poporului, comuniștii care au rămas aici și au avut timp să care tot ce au putut. Asta s-a întâmplat. Încontinuu terorizat de securitate și de comuniști. Era un profesor de socialism, a murit, activist mare de partid, îți spunea în față: „Dacă vreau să te arestez la noapte, te arestez!”
– Era neam cu dumneavoastră?
– Da, era neam. Erai urmărit de securitate. Și de aici mi-a venit ideea. Pentru că dacă toată viața ești persecutat și ești ținut și în sărăcie… Visam de mic să mă duc undeva. Am avut niște prieteni care au fugit devreme în America. Poate că reușeam înainte de a face contractul cu doamna asta (soția), dar atunci nu era lagăr la sârbi. S-a deschis prin 1987-88. Târziu de tot. Și au dat posibilitate românilor de aici să treacă dincolo și acolo se tria. Nu orișicare. Erau foarte mulți care treceau și erau informatori. Studiau să vadă care era situația, pe unde se trecea și cine îi ajuta. Am cunoscut-o pe doamna, au venit copiii și am zis că hai să mă duc. Nu mai vreau. Dar înainte de asta am ajutat câteva persoane să treacă dincolo. Au fost niște domni. Mi-au dat niște bani. Bineînțeles, cine risca fără un câștig? Nimeni nu risca.
– Erau de aici din localitate?
– Nu, erau veniți, de la Timișoara, de la Arad, Cluj, Brașov. Aveam legăturile mele. I-am ajutat, au trecut. Unii au ajuns prin Germania, alții prin Australia. Au zis că o să fie domni, că o să vină pe aici. Au uitat. Nu a mai venit nimeni. E vorba de treizeci și ceva de ani. E și normal.
– Cum știau unde să caute ajutor, cum să ajungă la dumneavoastră?
– Eh, aveam noi relațiile noastre. Aveam pe cineva din Germania Federală care a plecat de aici legal. El era din Brașov, mama lui era acolo. El lua legătura cu cei care voiau să treacă. Veneau aici la mine, stabileam împreună data, ora, ziua când trebuiau să vină, eu îi preluam și îi duceam. Aveau bărci, aveau colace. Le spuneam că nu îi duc la apă până nu au și colace cu ei. Din ăsta gonflabil, care se umflă. Pai dacă se răstoarnă barca cel puțin știi că ai colacul și dai din mâini și ajungi dincolo. Nu te duci la fund. Și am făcut niște bani. Am adunat niște bani. I-am ascuns într-o găleată. Nimeni n-a știut, nici ea. Am zis că o întind și eu ultima data. Și ultima dată ne-a prins.
– Cum de?
– Eh, aveam aici lângă noi pe unu care era la Securitate, o satană, Iuda, Necuratul pe Pământ, care ne urmarea. Mi-am dat seama. Cuscrul nostru. Socrul fratelui meu. Pe urmă în toată comuna erau informatori. Dacă stăteai să iei pâine pe tichet la coada, cum era înainte, era cineva în spatele tău care trăgea cu urechea. Vă spun și asta de unde știu. M-au prins și aveam la mine atunci 175.000 de lei. Aproape două miliarde de acum. Aveam o mie de mărci, valută pe care am aruncat-o. Pe vremea aia dacă te prindeau cu valută luai 12-13 ani de închisoare. Dacă dețineai armă și te prindeau luai 4-5 ani. Am fost urmăriți. De securitate. De milițieni. De informatori. De grăniceri.
– Unde v-au închis?
– La Severin. Am stat la anchetă trei luni. M-au întrebat tot felul de chestii.
– Ce vă întrebau la anchetă?
– Ziceau că poate ai avut planuri secrete, acte secrete. Veneau acasă.
– Chiar așa veneau acasă?
Soția: – Da, veneau. Intrau oricând. Eu nu știu ce minte aveam de nu închideam poarta. Aveam un câine care era mare, dar nu făcea treabă.
– Se gândeau că faci parte dintr-o organizație care lupta contra regimului, de spionaj. Nu am spus că vreau să plec de sărăcie și de foamete și că m-am săturat, am spus că pentru bani. Și așa mi-a dat peste maxim. Mi-au dat trei ani și apoi supliment încă un an. I-am cunoscut pe cei care m-au arestat. Mi-au zis: „Banii!!” Da, vă dau banii. Hai să facem proces verbal. „Măăă, ai și tupeu? Proces verbal? Păi și nouă nu ne trebuie bani?” Da, dar nu banii mei. Eu am riscat. „Ia uite domnule la el.” Nu, facem proces verbal. Hai să facem proces verbal.
Acum nu găsesc procesul-verbal de treizeci de ani. Acum vreau să iau rechizitoriul pentru că cineva mi-a spus: „De ce ești tu fraier și nu îi dai în judecată? Pe tine te-au arestat la Herculane, nu la marginea Dunării, la frontieră. Te-au arestat acolo și ți-au luat toți banii. Dă-i în judecată și primești de nu știu câte ori înapoi.” Și nu găsesc procesul verbal. Rechizitoriul mi l-au dat doar că să îl citesc și apoi mi l-au luat înapoi. Acolo scrie că mi s-a confiscat suma asta. O să stau de vorbă cu un judecător să văd dacă am șanse de câștig.
– Dosarul vi l-ați cerut de la CNSAS?
– Ajungem și acolo. A fost o doamnă foarte simpatică, o jurnalistă de investigații de la Sibiu, care a zis că se interesează să vadă de rechizitoriu, de procesul-verbal. A fost la CNSAS, mi-a găsit dosarul. Două sute și ceva de pagini. Atât au fost de fraieri că nu au avut un nume conspirativ informatorii și am văzut niște nume în dosar pe care le-am recunoscut ca fiind ale unor persoane din sat.
Veneau și intrau peste noi. Nu mai strigau, am rămas cu traume. Toate instituțiile aveau o putere enormă și partidul comunist conducea tot. Dădeau buzna și intrau. Unii aveau fețe mai blânde, alții… Am întrebat-o pe nevastă-mea care din ei au fost, să îi aflu și eu. Erau și colegi de liceu care erau Securiști. A trecut o perioada de treizeci și trei de ani.
– În ce an v-au arestat?
– În ‘88. În octombrie ‘88. Deci dacă avea atunci 50 de ani, acum are 80 și ceva. Voiam să îl știu și eu.
– Pe ce motiv v-au arestat ? Ce scrie pe dosar?
– Tentativă de trecere a frontierei de stat. Acțiuni antisociale.
– De ce vă întreb: ați spus că ați fost condamnat trei ani plus un an. În ‘88 v-au arestat. Nu v-au eliberat în ‘89?
– Ba da, cu Revoluția. Imediat atunci.
– Și în cei doi ani de pușcărie v-au persecutat?
– Dar bineînțeles. Vai de mine! Mai rău decât un criminal sau decât un violator.
(Soția)
– Am fost la Severin și m-am întâlnit cu un prieten pe stradă și i-am spus să mă ajute că e Alexandru în pușcărie. Și mi-a spus că mai ușor m-ar fi ajutat dacă ar fi fost vorba de o crimă.
– Cum ați fost persecutat? Ce s-a întâmplat?
– Erau informatori și în pușcărie. În camera în care eram cincizeci de oameni erau doi-trei informatori. Se dormea în paturi suprapuse și chiar și pe jos. Te băgau la beci, îți puneau găleată și vă dați seama… puteai să dormi? Pe urmă s-a schimbat, ne-au mutat de la beci în camer de 14-15 metri lungime și 4-5 metri lățime. Stăteai înghesuit.
– Câți oameni ați ajutat să treacă?
– Asta nu mă întrebați, m-au întrebat mai mulți și am refuzat să le spun. Niște grupuri. Numai ăștia din Brașov erau mai mulți. Vreo zece. Și câteva fete. Vreo trei-patru. Restul erau băieți.
– Cum au reușit să intre aici în zonă, că am înțeles că erau controale?
– Noaptea îi așteptam lângă Orșova. Și de sus din vârful dealului, de acolo îi preluam și veneam noaptea cu ei prin pădure. Ziua nu, că imediat te luau. Era un comandant de pichet din Orșova.
– Credeți că ne povestește ceva? Recunoaște?
– Nu, că îi e frică. A primit amenințări cu moartea. E omul bisericii acum. E venit de pe lângă Focșani.
Am mai încercat o dată, mai înainte de a lua legătura cu cei pe care i-am ajutat. Am avut un prieten foarte bun aici. Și un alt prieten de-al nostru a plecat și a promis că ne trimite niște bani. Într-adevăr ne-a trimis vreo patru sute de dolari. Banii i-a ținut prietenul meu. Am hotărât să plecăm, apoi el a spus să mai stăm un pic. Între timp a luat legătura cu un șofer din Orșova, care mai avea un frate și o altă soră în Germania. I-am zis că suntem trei. În noaptea în care voiam să trecem au spus ei că vin cu mașina în Serbia și ne așteaptă pe malul celălalt. Dar prietenul meu m-a abandonat, m-a mințit, m-a înșelat și l-a luat pe fratele aceluia. „Dacă tot vine sora mea și cumnatul meu, mergem noi amândoi frații și cu ăsta!”
– Și au plecat mai repede sau cum s-a întâmplat?
– Păi nici nu am știut când au plecat. M-am trezit că a venit Securitatea la locul meu de muncă și l-au întrebat pe șeful meu dacă sunt la servici. El a spus că da, iar securiștii nu au crezut. M-au chemat și nici nu mi-au spus de ce. Apoi am aflat că prietenul meu cu frații au întins-o. Când am auzit…
Am mai încercat într-o noapte, dar nu a venit prietenul meu și nu am plecat fără el. Am zis că avem banii aceia ca să ne descurcăm, dar cred că a fost înțelegere între ei ca să lipsească.
De aceea ziceam că dacă era lagărul înființat în ‘70-’80 de mult eram plecat. Nu știu, probabil că a intervenit Occidentul. Altfel nu îmi pot da seama. Sârbii au fost federali, au fost în relații foarte bune cu românii. Pe unii îi trimiteau înapoi. Erau verificați acolo.
– Unde verificau informațiile astea sârbii?
– Aveau legături între ei, românii cu sârbii. Sistemul de informații erau foarte bine pus la punct.
– Ce nu înțeleg eu e de ce dacă nu aveau cazier îi trimiteau totuși înapoi.
– Nu știu, pentru că foarte mulți din Eșelnița care au trecut au fost dați înapoi și erau băieți cuminți.
– Am înțeles că existat un acord între România și Serbia de a îi da înapoi.
– S-a trecut și înainte de a se înființa lagărul. Care au fost prinși, au fost prinși. Care nu, au reușit să treacă și duși au fost. Nu știu cum alegeau ei. Românii puteau să mintă, dar probabil că era pe bază de acte.
– Nu s-a mai întors nimeni să vă caute?
– A fost un grup de două femei și doi bărbați, i-am ținut aici până noaptea târziu și apoi i-am dus la Dunăre. Au ajuns în Germania. Știu de la unul care a fost prins la sârbi și adus la pușcărie, unde am fost și eu. Și din ce discutam noi acolo, mi-au zis că cei din Germania spuneau de unul din Eșelnița care i-a ajutat să treacă, dar nu au vrut să dea nume.
– Pe unde se trecea cel mai des? Cel mai ușor?
– Peste tot. Toată clisura. Începând de la Orșova până la Moldova, la Svinița. Peste tot.
– Aveați un loc pe unde îi treceați?
– Pe unde puteam să ajung mai rapid prin pădure. Căutam locul unde pădurea e aproape de apă. Astfel încât să ieși din pădure și să intri imediat în apă.
– Și nu vă era frică că se auzea motorul noaptea?
– Nu aveam motor, aveam vâsle. I-am dus pe unii într-o seară… așa noroc au avut! Era lună și se vedea ca pe lac. Impecabil. Mă gândeam că și dacă e un militar la doi kilometri îi vede. Hai să încercăm. Am găsit acolo un loc, un mic golf. Și s-au dus. Stăteam pe mal și mă uitam la luciul apei, la lumină. Nu am auzit pe nimeni care să strige nimic.
– Deci ieșeați cu ei din pădure până la apă și ei plecau singuri cu barca, nu treceați cu ei.
– Da, da. Pai îmi lua mult timp. Dacă mă prindeau când mă întorceam? Era riscant.
– Au fost și cazuri când i-au prins?
– Aici nu. Erau unii militari care îmi ziceau să trec, să plec. Le ziceam că nu sunt în toate mințile și că voiau să mă prindă să mă aresteze. Mă îndemnau să le dau o sticlă de coniac și să îmi mai iau prieteni, să plecam. A trecut un vapor de ruși, un pasager. Eram la Mraconia atunci și un nebun de militar, probabil că a avut el ce a avut cu rușii. Acolo e Dunărea foarte îngustă și când a trecut vaporul a scos mitraliera către ei. Și când au văzut ăștia de pe vapor mitraliera îndreptată către ei, să îi fi văzut cum se călcau în picioare să intre sub punte.
– Cum au trecut majoritatea?
– Înot.
– Bănuiesc că nu toată lumea era bun înotător.
– Nu, dar nu riscai. Era important să poți să dai din mâini și din picioare, dar trebuia să ai colac. Sau saltea gonflabilă. Cu labe în picioare. Dar trebuia să fii atent pentru că Dunărea e lată și sunt curenți. Aveam 21-22 de ani. Aveam o colegă de liceu, era drac gol. Cu un an mai mică decât mine. Mă îndemna să trecem Dunărea. Îi ziceam că e angajată ca informator la Securitate. Dar avea ea ceva legături. Și nu am mai întrebat-o, dar mă gândeam: „Ce facem la sârbi, fără bani, fără nimic? Ne trimit înapoi!” Și a dracu’ femeie a trecut Dunărea. Cum o fi trecut, cu cine o fi trecut, habar nu am. A ajuns în America. Și m-am speriat că e informatoare. Dar ceva legături avea, că prea își permitea multe.
– Și a trecut singură?
– Nu știu. Asta nu știu. Dar cu mulți-mulți ani înainte. Prin ‘70-’71. Mulți români de pe Clisură aveau neamuri la sârbi și probabil a avut pe cineva dincolo și ea. A fost descurcăreață. A fost drac gol. Bărbatul ei a murit. El a rămas aici. Ea a trecut și și-a luat și băiatul apoi.
– Cum se proceda să îți aduci copilul dacă ajungeai dincolo?
– După un an de zile statul român era obligat să faciliteze plecarea. Copii, părinți, soț, soție. Intervenea statul în care ajungeai pe căi diplomatice și statul român era obligat să facă asta.
– Cei rămași în urmă nu erau persecutați?
– Eii, nu erau persecutați. Cum să nu fie? Vai de mine!!
De exemplu când era soțul arestat, pe mine m-a vizitat soția prietenului lui din America. Fata a venit aici la socri. Mi-a adus 2 coliere albe, un pachet de Kent și o cafea parcă. Și veneau securiștii, deschideau ușile la dulap și mă întrebau: „Ia să vedem ce v-a adus doamna din America?” Le-am arătat și tot căutau parcă altceva.
Stânișoară a fost ministru la Interne. Tatăl lui a fost la Securitate la Severin cu câțiva ani înainte. Ăsta m-a bătut pe mine. Da. Vă dați seama, atunci avea el 48-50 de ani. Ar avea vreo 80 de ani acum.
– Și în ‘89 cum ați aflat?
– În pușcărie l-au arestat și pe ăsta care venea cu mașina la sârbi, pe neamțu asta care venea de la Brașov. Nu știu ce legături avea el în Germania. Dar când ne-au scos la plimbare în curte ne-am întâlnit și mi-a făcut semn să mă duc la el. Mă întreabă: Cum o duci? Eu: Păi mă întrebi la pușcăria dracului cum o duc? Cum să o duc? Nasol! Zice: Taci din gură și stai liniștit că regimul lui Ceaușescu cade cât de curând! Îi spun: Sandule tu nu ești normal? Nu mai vorbi aici, că tu nu mai ieși viu de aici! Spune: S-au format echipe speciale de diversioniști și așteaptă momentul potrivit. Deci nu a vrut să îmi spună mai mult dar atât a spus că s-au format aceste echipe plătite de nemți, de americani, de cine o fi fost și cât de curând va fi gata Ceaușescu.
Aveam un informator în pușcărie. Te trăgea de limba. Primeam mai niște mâncare, mai un pachet de țigări și îi dădeam lui. M-a chemat într-o noapte chiar înainte de 15 decembrie. Face: Hai să iți spun eu, dar dacă îți scapă din gură, dracu îi al tău. Să nu mai stai stresat că dictatura cade! Zic: Bă, tu ori ești nebun ori vrei să mă bagi pe mine la belele. El mi-a zis asta prin 12-13 decembrie. De unde a știut el, nu pot să îmi dau seama. Dar pe 15 decembrie când să plecăm la lucru dimineața, au încuiat ușile, au stins luminile, au pus obloane de scândură la geamuri. Nu știa nimeni ce se întâmplă. Ne gândeam că ne împușcă pe toți. Au venit doi pușcăriași pe la vreo șaizeci și ceva de ani și au zis că nu e de bine, că ceva se întâmplă afara. A trecut 15, 16, 17 decembrie și nu ne-au scos la lucru. Nu mai puteai să stai înăuntru, nu mai aveai aer. Și atunci am auzit cum se striga de afara „Ole, ole Ceaușescu nu mai e!”
– Cât timp a trecut de când a căzut regimul până când ați fost eliberat?
– Imediat! Ne-au scos afară în curte și au venit pistolarii cu mitralierele. Comandantul penitenciarului a zis că a căzut dictatura. De acum nu ne mai adresăm unul altuia cu „tovarășe” ci cu „domnule”. „Cei care sunt arestați pentru frontieră pleacă imediat!” Pe urmă a început scandalul în curte.
Strigau pușcăriașii: „Pai ce, noi ăștia care am furat o găină, o bicicleta de ce mai stăm?”. „Deocamdată voi încă mai stați aici!” strigau paznicii. Au început să se taie pe mâini, era plin de sânge pe acolo. I-au trimis repede la infirmerie.
Asta a fost, ce ai să pățești în viață niciodată nu știi. Lucrezi o viață întreagă și nu te alegi cu nimic. Cum e și proverbul: Nu aduce anul ce aduce ceasul. Într-un ceas ai câștigat o avere, într-un an nu câștigi nimic.
– Deci e greu pentru că securiștii sunt în continuare vii, nu au nici un fel de probleme și sunteți nevoiți să trăiți cu ei în comunitate.
– Da. Ce aș putea să fac eu acum dacă știu că ăsta de dincolo, vecinul meu, m-a turnat? Să trag cu mitraliera în el? Nimic. Salut! Așa era mentalitatea lor atunci, nu știu dacă erau plătiți, cică erau 600 de lei pe lună pe care îi primeau. Trebuia să dea rapoarte cu note explicative cine și ce a făcut și pe cine a vorbit. Primeau un fel de salar, o indemnizație de informator, pentru informațiile date. Era interesul lui să spună tot pentru bani.
– Aici în Eșelnița se îngropau cei ce erau împușcați?
– Aici nu, la sârbi. Au arătat și la televizor. La Kladovo sau la Tekija.
– Am fost la Tekija în cimitir și erau doar bălării.
– Pai cine a mai îngrijit ceva? Nu mai e nimic.
– Am fost și la Novisip, acolo am găsit ceva. Niște movile de pământ.
– Am lucrat pe valea Eșelniței, trebuia să se construiască o fermă de găini și la poalele pădurii am stat un pic la umbra. Și vine un băiat de sus de pe drum cu o plasă în mână. Am stat și l-am studiat. Când a ajuns în dreptul meu l-am luat repede și l-am întrebat: Băi băiatule, tu ai vrut să treci Dunărea. Nu te duce mai în jos că te prind și te nenorocesc ăștia! „Domnule, m-ai ghicit. Dar de unde știi?” Păi de unde poți veni tu pe aici așa? „Stați să vedeți ce s-a întâmplat: 12 doisprezece inși am venit de la Glimboca, de pe lângă Timișoara, pe lângă pădure, ca noaptea să ne lansăm, să trecem spre Dunăre. Și o data am auzit din niște tufe: stai că trag!! Atunci am fugit care încotro. Și de atunci umblu. Nu mai pot de foame, nu mai pot de sete!”. I-am dat mâncare și apă și a spus că merge înapoi la Timișoara să se reîntâlnească cu gașca lui. Mi-a propus să îi trec eu Dunărea. Mi-a fost frică și i-am cerut actele, l-am controlat. Am crezut că lucrează la Securitate. M-au întrebat cât le cer că să îi trec. Voia să plece spre Gara din Orșova și i-am zis că nu poate face asta pentru că risca să fie prins. A scos 1700 de lei și mi i-a dat. L-am dus prin pădure în Orșova. Dar știu că a plecat și a ajuns în Canada. Mie mi-a fost frică să îl ajut pentru că nu știam cine e și nu am vrut să risc.
– Cum știați că sunt oameni de bună credință?
– Mergeam la ghici, la ciocu cu norocu. Îi mai studiam așa un pic, că între un om normal care își urmează scopul și unul care caută să te toarne e o diferență. Am avut o vecină care atâta s-a rugat de mine. Avea la Reșița pe nepotul ei care avea vreo treizeci și ceva de ani. Atât a insistat la mine să îl trec pe nepotul ei și pe un prieten! Dar nu am făcut asta pentru că nu știam cine sunt și ce pot ascunde. Pe urmă am aflat că omul a reușit. A ajuns în Germania. I-am spus: Doda Creți, mi-a fost frică.
Jurnalista asta mi-a spus că scrie în dosarul meu că am făcut un pic de gălăgie la coadă la pâine și cine a fost în spatele meu imediat s-a dus și m-a turnat. Se asculta Europa Liberă. Dumneavoastră ați prins democrația, aveți toate drepturile, dar atunci nu era așa. Aveți grijă să nu treceți Dunărea că aveți aici tot ce vă trebuie! (râde)
Credit foto: Diana Bilec