– Cum vă numiți?
– Iuliana. Îmi zic Baba Leana, că mi-s bătrână. Și numele meu de biserică mi-o fost Victoria, părinții mei m-au botezat așa. Înainte de biserică ți-au pus un nume, după biserică alt nume.
– Și atunci numele de botez care e?
– Iuliana. Și ălălat e Victoria. Tot e bine, dar prea mult trăiești… Mi-s curată, mă spăl singură, în toate zilele, că n-am alt lucru eu, patul mi-e curat, soba mi-e curată, numa ești bătrân. E destul! Numa dacă avem zile, ce putem să facem?
– Dumneavoastră v-ați născut aici în sat?
– Da, acolo la ulița mare e casa mea. Și pe urmă aici m-am măritat. Așa mi-a fost soarta, aici m-au dat.
– Și părinții dumneavoastră tot de aici din Torac erau?
– Da. Eu după părinți sunt Baloș, dar ăștia sunt Ursu unde eu am venit. Și atunci mi s-a schimbat pronumele. Ursu și eu sunt, că m-am cununat la biserică, cum a fost înainte, nu te-ai măritat înainte de 18 ani. Și a fost bine așa. Acuma degrabă se găsesc, uneori se „răznesc”, nu le cade ceva bine. Ei, nu-i bine, că odată ce te-ai cununat cu cineva, să-ți ții acolo drumul, Dumnezeu să te țină, că ai un crezământ. Faci ce trebuie. Eu îți spun, a venit părintele la mine, cum umblă prin sat înainte de sărbătoare și spune: dumneata ce ai făcut de ai ajuns la atâția ani? Că am 90 împliniți. N-am făcut nimic, dom’ părinte, ce-am putut să fac. Numai obiceiuri și legi, înainte învățai religia. Aia a fost pentru mine tare serios. Nu numai pentru mine, pentru toată generația la vremea aia. Care i-o plăcut, a ținut, au fost 10 porunci dumnezeiești, le știu și acum. Nu le mai știu după număr, doar pe întâia și a cincea și a zecea.
– Ce vă amintiți din copilăria dumneavoastră, cum era satul?
– Satul era bine, dar noi de mici am muncit, am ajutat părinții la holdă, că au avut avere multă. Soacra mamei mele a murit repede, eu nici n-am știut pe baba mea după tată, ea a murit degrabă. A trebuit și ea să se ducă la holdă. Eu am mers la școală și m-am pomenit că dimineața până n-au plecat ei la holdă, să-mi spună ce trebuie să pun în oală, să le fac o ciorbă sau dacă am frământat ceva, să nu mă zăuit.
– Ce vârstă aveați atunci?
– Cam la clasa a treia am fost.
– Deci era școală în sat atunci?
– Da. Și ai avut de două ori pe săptămână religie. A venit preotul și a ținut Ceasurile. Dacă ai fost atent și ți-a plăcut… mie tare mi-a plăcut. La sărbătorile mari, am zis Apostolul în trei copii. Câte un ficior a început, în mijloc era o fată, apoi am fost și eu. Și am mers regulat la biserică și am mers regulat la vecernie. Știu și acum ce am cântat la vecernie. Noi, copiii am sfârșit vecernia, am cântat după preot.
– La școală făceați în limba română?
– Da, în limba română. Și în anul întâi, la clasa întâi, au fost și sârbi. Și a trebuit să știm o țâră și alfabetul sârbesc (chirilic), în clasa întâia și a doua, dar numai atâta, nu am știut să vorbesc. Iar apoi sa schimbat situația și în România nu a mai trebuit (să știi sârbește).
– Și ce învățați la școală? Aveați religie, aveați limba română…
– Da. Și istorie, matematică. Dacă ai fost bun și ți-a fost capul deștept, ai prins ce ți-a explicat. Învățătorul a fost din România.
– Deci învățătorii erau veniți din România.
– Da. Învățătorii din România. Pompiliu Peșanu a fost primul învățător, el ne-a învățat, ne-a deșteptat. Și când au venit ăștia, el a fugit în Spania. A fost om de treabă, credincios, a prețuit și religia, și știința, tot. Te-a deșteptat!
– Mai povestiți-mi de școală.
– Îți spun, mie mi-a plăcut tare la școală. Către tatăl meu au spus învățătorii că poate să mă dea mai departe la școală fără grijă. Nu pot să zic că am fost numai eu bună, dar am fost vecini acolo cu învățătorii. Atunci tatăl meu a întrebat cum stau eu acolo la școală. Eu m-am purtat tare bine, că am fost rușinoasă de mică.
– Și câți ani de școală ați făcut?
– Șase. Și atunci am învățat și particular o țâră. Unde a fost clasa de copii s-au strâns într-un loc care au vrut mai departe. Numa n-a fost atunci la oraș să te duci, aici la Zrenjanin primii ani, numai la Vârșeț. Noi de Vârșeț am fost cam departe. Tatăl meu a vrut să mă dea, dar mama mea nu a vrut, că a avut ficior, cu cinci ani mai mare ca mine. Și a vrut ea să nu se cheltuie banii. Nu a vrut să mă dea la școală. Dar mie mi-a părut rău. Și am învățat în particular când s-a gătat școala. Atunci te-a chemat acolo dacă vrei să te duci mai departe.
– Și cine ținea grupul acesta particular?
– Alt profesor a fost. Era unul Buza.
– Tot din România venit?
– Da.
– Știți de unde a venit?
– Nu. Am fost copil atunci. Numai eu de la Toracul Mic și ortaca mea, a popii, Maria a chemat-o, ne-am dus noi la particular și am învățat.
– Și acolo în particular ce se învăța?
– Matematica, istoria, ți-au pus întrebări din toate materiile și dacă ai fost destul de deștept, ai răspuns. Mie la matematică mi-a plăcut grozav de tare. Ortaca mea, colega mea, ce a fost cu mine, ea a fost tare bună la limba română și a scris mai frumos decât mine. Din Toracu Mare au fost mulți care s-au dus la școală și au învățat particular.
– Ați spus particular, în ce sens particular? Se plătea? Sau a organizat cineva care voia să facă școală în plus?
– Așa, să te deștepte acolo și să te întrebe ca să fii pregătit.
– Dar de ce-i zicea „particular”?
– Păi eu nu știu. Poate unde a fost tot în limba română. Poate de aia. Nu pot să vă spun de ce. Numa mie tare mi-a plăcut matematica. Și țin minte că a strigat pe ficiorul ăla, care a ajuns inginer mare, și i-a dat o socoată, o problemă, pe tablă, profesorul i-a spus și el a scris. Și eu am scris-o pe caiet. Și am gătat-o cu ăla o dată. Atunci s-a mirat și profesorul de ce nu mă dau părinții mei la școală. Că pe ficiorul acela l-a dat. Și eu aș fi reușit sigur la vremea aceea.
– Deci fratele dumneavoastră a mers mai departe la școală și dumneavoastră nu.
– Nu. Mama mea a fost paoriță, de la paore, a mers numai clasele ce a trebuit în sat, nu a mers mai departe.
– Știți la ce vârstă s-a căsătorit mama dumneavoastră?
– Cam la 18 ani.
– Și tata?
– Tot de-o vârstă cu mama. Eu n-am fost cu bărbatul meu de-o vârstă. Eu am fost cu doi ani mai tânără decât el. El a fost născut în ’29 și eu în ’31.
– Și dumneavoastră cum v-ați cunoscut cu soțul?
– Pe la joc, duminica când te-ai dus, s-au cunoscut familiile. Înainte nu te-ai măritat tu, adică eu singură, să aleg pe cineva.
– A ales familia?
– Da, familia. Și când ai avut avere, nici nu ți-au permis cei din casă, părinții. Tu trebuie să faci ce trebuie.
– Ați stat de vorbă cu soțul dumneavoastră înainte de a vă căsători?
– Da. Au venit pețitori, socrul meu și soacra mea la tatăl meu. Am avut și alți pețitori. Numa eu i-am spus la tatăl meu și mama mea că după ăla nu mă duc, nu mi-a convenit.
– Deci ați putut să spuneți nu?
– Am putut să spun. Ăla a avut o stare mai bună în sat.
– Numa nu v-a plăcut?
– Nu. Și ăla a fost de-o vârstă cu mine.
– Dar la soțul dumneavoastră ați spus da?
– Da! Și am ieșit bine.
– Ce v-a plăcut la el?
– Purtarea și vorba. Nu ne potrivim toți. Unul e într-un fel, altu-i în alt fel.
– În ce an v-ați căsătorit?
– Când am avut 18 ani.
– Deci în 1949?
– Da, așa ar fi.
– Și în timpul războiului cum a fost?
– În timpul războiului a fost cam rău. Eu când am venit aici în casa asta, el s-a dus la armată. Eu până el a venit, am născut pe fata mea, pe Mărie.
– Stați puțin, vorbim de al doilea război mondial.
– Nu, moșul meu a fost la mondial.
– La primul?
– Da, la primul. Numa asta s-a întâmplat mai târziu, a fost o răscoboală, nu mai știu exact. A mai avut două luni, până să împlinească doi ani copilul. Și de la armată nu i-au dat voie nici măcar să vină să vadă fata, pentru câteva zile. Așa a fost vremea atunci mai rea, mai grea.
– Și aici cum v-ați descurcat? Aici în casă stăteați numai dumneavoastră cu socrii?
– Da. Am avut și cumnată, dar aia a fost la casa ei.
– Și aici în gospodărie cum era împărțit? Cine ce treabă făcea?
– N-a fost ce e acum. A fost mai sărăcie înainte. Ai lucrat cu cai, n-ai avut combină. Dar acum cu mașinăriile astea poți să lucri mult pământ dacă vrei.
– Povestiți-mi și ce mâncare se făcea în casă.
– Prăjiniță (n.t: pâine prăjită) în gura cuptorului, cu un cuptor de pământ, nu au fost din astea mai noi. Au pus la casa asta cu gazul, e și încălzire și răcire, cum vrei. E și răcoare, dacă vrei, și cald, dacă vrei. Înainte n-a fost așa. Acum, da. A trebuit să lucri până faci astea, că n-au venit aici făcute gata. A trebuit lucrat mult. Bărbatul meu a lucrat mult. Dacă am lucrat și am făcut numai ce trebuie, tot n-a fost nici un ban.
– Câți copii ați avut?
– Doi. Pe Nelu și Mărie.
– Unde au lucrat?
– Nelu, aici la zadrugă. Snejana, muierea lui, nora mea a fost la grădiniță, a dat la copii de mâncare.
– Dar dumneavoastră în tinerețe câte lanțe de pământ ați avut înainte?
– Eu singură am avut zece.
– Pe care ați primit de la părinții dumneavoastră când v-ați căsătorit?
– Da, asta a fost partea mea. Mama mea a avut mai mult, a avut de la tatăl ei, a avut doisprezece, numa ea a zis că vrea să-i dea două și fratelui meu. Dar tatăl meu nu mi-a dat, n-a vrut să-și strice averea.
– Și împreună cu soțul dumneavoastră câte lanțe de pământ ați avut?
– Cam 30.
– Și le lucrați numai dumneavoastră, familia?
– Da.
– Și după război cum a fost?
– După război și bărbatul meu a venit acasă, pentru niște zile, după aia s-a dus iar înapoi și s-a potolit vremea. A fost bine, mi-am căutat de lucru.
– Une ați lucrat?
– Acasă, la holdă, cu caii, cu coșia, nu cu tractor.
– Ce luați de mâncare când mergeați la holdă?
– Straița, tolba, cum să-i spun.
– Și ce puneați în straiță?
– Clisă sau șuncă sau cârnați, ce-ai avut. Și le-ai avut astea, că te-ai îngrijit. Brânză, vreun părădais, vreun castravete acru din uiagă, ți-ai pus din grădină. Ți-ai pregătit, în cămară a fost plin. Și compoturi, și pesmeturi și acreluri, de toate au fost. Dacă te-ai îngrijit, dacă nu…
– Dar aici oamenii în general erau gospodari.
– Da, au fost și au avut de toate. A fost bine înainte, dar acum e și mai bine.
– Spuneți-mi, cele 30 de lanțe de pământ pe care l-ați avut, când a venit socialismul, comunismul ce s-a întâmplat?
– Ni le-au luat.
– Toate?
– Ne-au lăsat numai 15. Pământul cel mai bun ți l-au luat. Numa ce să faci, că n-ai putut nimic. Nici n-a fost voie să vorbești ceva, că ți-a fost frică că te închide, îți închide bărbatul.
– Dacă vorbeai și protestai, spuneai că nu vrei să dai lanțele respective, ce se întâmpla?
– Nu se putea. Te închidea.
– Unde te închidea?
– În închisori. Și tatăl meu a fost închis. Tot le-a luat, după ce eu m-am măritat. Au avut și o noră și o nepoată, pe Ica, care e în Francia, mai trăiește și acum. Și atât a plâns ea! În casa mai mare au adus niște sârbi, bosanăți, și ei au stat în cea mai mică.
– Deci în casa lor?
– Da, în casa lor. Le-a luat casa. Și toată ziua a stat muierea lu bosanățul ăla cu fundul în fereastră. S-a pus cu fundul în fereastră și s-a uitat pe uliță. Un necaz, o greutate de viață niște ani de zile a fost. Cum să spun, mie mi-a plăcut să lucru, numa să am. Și-ți spun că straița ce o luam la holdă n-a fost goală. Ai avut brânză de oaie, că ai avut oi. Ai avut vacă cu lapte. Ai avut în cămară șunci, clisă.
– Spuneți-mi, tatăl dumneavoastră a fost în pușcărie?
– Da, la Zrenjanin. Grea robie a fost la vremea aia. Și el n-a făcut niciun rău. Numa le-a confiscat. Ăștia prăpădiți, săraci, de ce să-ți fie ciudă dacă ai tăi n-au lucrat, să fi lucrat tu, de ce ți-e ciudă pe cel care are? Mâini ai și tu.
– Deci la Zrenjanin a fost închis, știți câți ani?
– Da, a stat un an.
– Și ce a povestit din pușcărie? V-a povestit?
– Ne-am dus la el, la cinșpe și la întâi ale lunii, ai avut voie.
– De două ori pe lună.
– Da. Și atunci i-am făcut un țâpău de pită mică și i-am dus acolo. Atât a fost de slab tatăl meu și așa plângea după truda lui și averea lui și casa lui, ți-a fost mai mare mila.
– Și mama cum a supraviețuit?
– Mama a lucrat, s-a dus și la holdă. După aia, când a venit, n-au mai avut atâta pământ. Numa al norei a fost, șapte lanțe, pe al ei nu l-au luat. Nora de frate.
– Deci au luat tot.
– Da. Și din sobe, din șifoniere, și țoale… un haos, un rău din cale afară.
– Deci au intrat în case și au luat tot ce era în sobe?
– Da, tot. A fost al lor tot, n-a mai fost a lu tata.
– Și părinții dumneavoastră s-au mutat în casa mică.
– Da. Acolo nu aveam decât o cuină și o sobă. Toți am stat ghemuiți acolo. N-am mai avut moș și babă, n-au mai trăit. Moșu după tată a murit în primul război mondial. Baba a rămas, a lucrat, harnică, la holdă și poate s-a betegit, și de necazuri, i-a fost prea mult, că au rămas trei copii – tatăl meu, fratele lui și o soră. Ea singură pe toți să-i îndeplinească și poate și aia a doborât-o. A murit degrabă, că eu nu o știu pe baba mea după tată. Dar pe cea după mamă o știu.
– Și cum era?
– Pe ea am văzut-o numai la sfârșitul vieții ei vreo doi ani. Și dacă am fost pe la ei, mătușa mea zicea: vrei, Leano, s-o plimbi o țâră pe mama? Numa să ai grijă pe unde o porți, să n-o dai prin bălți. Că nu era ca acum, să fie podite străzile, dac-o ploiat, s-a băgat cu cocia și s-a făcut urme. M-a învățat mătușa mea s-o port pe cale bună, să nu se împiedice să pice, c-a fost mai bătrână, săraca și n-a văzut.
Și așa multe au fost în viață din alea grele. De copil am trecut prin atâtea greutăți.
– Și ce făceați după ce veneați de la holdă? Aveați unde să mergeți, se întâmplau lucruri în sat, muzică, teatru?
– Nu prea. La școală se făceau serbări duminica. Învățătorii i-au învățat pe copii să cânte și să joace și atunci făceau serbare duminica. Atunci s-au strâns și părinții noștri și altă lume.
– Și în rest se stătea la givan seara.
– Da
– Și unde se aduna lumea, în curte, în grădină?
– La uliță. Erau scaune la uliță, dar nu la toată lumea. Tatăl meu n-a avut scaune. Nu s-a putut, că el a avut lucru mult și acasă, a avut marvă, nu numai la holdă. Și atunci nu a mai avut vreme să stea la uliță.
– Și când ieșea lumea la givan ce povesteau?
– Era foaia aia Nădejdea, mai din foaie au vorbit oamenii. Muierile nu prea, ele erau cu lucrul de mână.
– Și doamnele ce povesteau când stăteau la lucru de mână?
– Păi ele nu s-au strâns grămadă, fiecare la casa ei a lucrat. Dacă a țesut, a țesut la casa ei, și mama mea și oricare dintre muieri. Ai căutat mult să faci spor, nu să vorbești. Că atunci când e cineva, mai povestești și ăla îți povestește ție, și tu lui. Dar când ești numai tu cu ale tale lucruri, tu te silești să-ți gați treaba și vrei alta.
– Deci la givan nu prea mergeau doamnele?
– Nu. Numai bărbații. Și ei mai mult seara. Că n-au putut, ziua au fost la holdă. Au fost răutăți și aici.
– La ce răutăți vă referiți? Pe lângă faptul că tatălui dumneavoastră i-a fost confiscată casa, cum a trăit tatăl în casa mică, cu sârbii în casa mare?
– Rău. A fost cuina împărțită în două, a fost jumătate coșul gol, n-a putut să stea la casa mare, că i-a luat-o sârbul.
– Și cu sârbul a vorbit?
– Nu i-a trebuit. I-a bătut și câinele.
– Cine i-a bătut câinele?
– Sârbul. Plângea Ica, nepoata mea de frate, că-i bate cățelul. Deci sârbul îi bătea cățelul ei. Dar n-ai putut să faci nimic, o răutate. Ce să facem, așa e viața.
– Dar între casa mică și casa mare curtea era comună?
– Da. Dar nu puteai să treci, că nu te-a primit sârbul. Și le-a fost și frică la ai mei de el, că nu știi ce poate să-ți facă.
– Și sârbul unde lucra, tot la holdă?
– Nu prea. Și ți-am spus, ea stătea mai mult cu curul în fereastră. Doamne, iartă-mă, că vorbesc ce nu trebuie. În fereastra de la uliță, s-a pus ca pe scaun și se uita pe uliță. N-a lucrat nimic.
– Păi și ei din ce trăiau dacă nu lucrau?
– Știe Dumnezeu. Poate le-a dat statul.
– Adică aveau salariu de la stat?
– Nu știu. Am fost eu mai copil la vremea aia când s-a întâmplat, Eu am fost aici în casă când le-a confiscat. Biata mama mea. Tot le-a confiscat, până și vasul cu brânză. Mama mea punea, avea un anumit vas de lemn pentru brânză de oaie. A zdrumicat-o și a acoperit-o cu untură. Atunci când a luat brânză, a dat o țâră de untură la o parte, a luat brânza, și apoi untura iar a venit la loc. Că ne-a plăcut din aia zdrumicată.
– Ce înseamnă zdrumicată?
– Fărâmițată mărunt. Ai dat-o prin mașina de cârnați și ai frământat-o cu mâinile cu sare, după gust și apoi ai pus-o în vas. Punea hârtie pergament, cu care se leagă compoturile, a acoperit vasul și fundul și marginile, și apoi a pus untură deasupra. Au avut întotdeauna ce le trebuie, că au pregătit.
– Era în sat pe vremea aceea magazin, băcănie, unde se puteau cumpăra produse?
– Era, numai că n-a fost ca acuma. Ai putut să-ți cumperi mere, zahăr, sare, oțet, petrol pentru lampă. Aia a trebuit să-ți cumperi, că ți-a lipsit.
– Povestiți-mi cum a fost nunta dumneavoastră.
– Au fost făloși ăștia cu ficiorul. La cei care au avut fată, cum au fost și ai mei, le-a părut rău după fată. Că te desparți de familia ta, iei alt nume.
– Dar cum s-a întâmplat, ce straie ați purtat, cât a durat nunta?
– Am avut țoale frumoase, cusute cu aur. Eu le-am lucrat, dar mi-a arătat o muiere din alt sat, mama mea n-a știut să facă. A venit o muiere bătrână, a adus derdeul și mi-a învăluit pe fusă firul de aur. Cu trei fuse deodată am lucrat.
– Cine plătea pentru rochia de mireasă?
– Mama mea. Ea m-a pregătit cum a putut.
– În păr ce purtați?
– N-a fost mare lucru. Cozi numa legate roată, aici după cap și n-ai fost zugrăvit la față.
– Și cum se întâmpla în ziua nunții? Venea mirele acasă sau vă întâlneați la biserică?
– Mirele a venit acasă.
– Și cum a venit?
– Cu muzică, a fost frumos. Fiecare au făcut cum au putut, după putere, după stare.
– Și după aceea se pleca de la dumneavoastră de acasă și se mergea la biserică?
– Da. Mai întâi la biserică te-ai cununat, apoi acasă la mire, aici.
– Ce se mânca la nuntă?
– A fost reducșa, cele care făceau de mâncare. Și atunci fiecare a plătit muierea aia pregătească mâncările.
– Cum îi zicea la femeia aceea?
– Reducșa. Și atunci era zupă.
– De care zupă se gătea mai mult?
– De vacă. Și atunci carnea zvântată și diferite salățuri. Cum a fost și vremea. Dacă a fost prin grădină un fir de salată, dacă nu, ai cumpărat și ai făcut o salată pentru oaspeți. Ți-a trebuit mai mult, că ai avut multe neamuri, s-a strâns lumea.
– Și dumneavoastră cu soțul dumneavoastră v-ați înțeles bine?
– Da, tare bine. Am avut soacră destul de bună, era glumașă și parcă nici n-ai simțit că lucri. N-a fost întunecată, să te gândești, oare ce se gândește acum. Și socrul tot așa. Eu m-am înțeles tare bine cu ei.
– Și din sat ați plecat pe undeva, în afara satului?
– Nu.
– N-ați plecat niciodată din sat?
– N-a fost înainte așa. Pe urmă, după ce l-am avut pe Nelu, eu m-am betegit de ficat. Și atunci doctorul mi-a recomandat să merg la băi. Nu m-am dus eu singură, că au mai fost din sat muieri și oameni care au fost betegi. A fost ca o boală, cum e și acum.
– Și unde v-a dus?
– La Varnacka Baia. Acolo sunt băi, e aer, e izvor cu apă caldă.
– Și asta a fost tratamentul. Ați fost mai multe doamne?
– În șase veri am fost, câte zece zile. Dar n-am fost singură. Au mai fost muieri betege. Ne-am dus grămadă și grămadă am venit.
– Dumneavoastră ce limbă vorbiți în afară de română?
– Nicicare. Numai română.
– Deci aici în sat s-a vorbit numai limba română, graiul din Banat.
– Erau pe la comună, la notar, care vorbeau limba sârbă. Sau dascălii la școală au predat și limba sârbă, dacă a vrut careva să învețe sârbește. Dar nici n-au vrut părinții mei.
– Știți din familia dumneavoastră din trecut, câte generații au fost doar din zona asta? Deci părinții s-au născut aici, moșu și cu baba…
– Da, tot aici. Și moșu lu moșu tot aici. De-aia au fost bogați. De la cel dintâi moș au început să lucre și să se strângă. Atunci a venit al doilea a văzut că e bine așa, a făcut și el.
– Și el de unde a venit, cel dintâi moș?
– De la România.
– Știți de unde din România au venit?
– Nu știu. Și de aia care au lucrat au fost bogați, care nu, n-au fost.
– Aici în sat erau nemți?
– Erau, dar puțini. Când a fost pe vremea nemților, la ale lor sărbători au căpătat copiii lor pomoronci. De unde le-au căpătat, eu nu știu, că noi n-am mâncat, n-am avut.
– Deci când au fost naziștii?
– Da.
– Când au venit naziștii ce s-a întâmplat în sat?
– Nu știu eu baș să vă spun ce s-a întâmplat, că eram și eu copil pe vremea aia.
– Dar dumneavoastră ca și copil ce vă amintiți?
– Păi aia îmi amintesc, că dacă lângă mine a fost copil de neamț, el a mâncat bun, dar eu n-am avut. Și nici n-am avut de unde să-mi cumpăr, adică nu eu, mama mea sau tatăl meu să-mi fi cumpărat.
– Tatăl dumneavoastră a fost în război?
– Nu. La armată a fost. Numa moșu meu după tată a avut trei copii. Și s-a dus în locul copilului la război, în Galiția. Și n-a mai venit săracu.
– S-a dus în locul copilului?
– Da, ca să nu se ducă copilul să moară. Și baba mea și ea la scurtă vreme a murit după aceea. Eu nu eram făcută la vremea aceea. Așa-s multe în viață, din alea necăjite.
– Și ca să treci peste alea necăjite ce trebuie să faci?
– Să nu te ții de gânduri din alea rele. Să te apuci de treabă. Să lucri. Să-ți cauți treaba la casa ta. Să nu critici pe ălălalt. Să nu te faci tu că ești nu știu cine, că nu-l înveți tu pe el sau pe muierea aia. Așa am fost noi crescuți. Numa nu toată lumea e așa. Să fiți sănătoși, că până îmbătrânești prin multe treci, mai multe grele decât de alea ușoare. Numa ce să facem, dacă așa trebuie?
– Aveți cumva moalere, fotografii vechi cu dumneavoastră, cu părinții, cu moșii sau voștri sau babele?
– Nu prea am, au rămas la tatăl meu. Și atunci când le-au confiscat casa, toate le-au țipat. Fotografiile, icoane ce au avut pe pereți. M-a întrebat pe mine nepotul meu care e doctor, Doruțu, că la noi n-au fost pe pereți icoane, la casa mare. Ba, zic, au fost, la soba dinspre ștălog. Acolo a fost Maica Domnului, mare, pe pânză, pictată. Pe zidul de la cămară a fost moșul. Pe zidul din stânga a fost Arhanghelul Gavril și Mihail. Și de ce el nu mai are? Că atunci la confiscare, toate le-or țipat. Le-au și rupt, dar au fost proști, că erau de valoare. Aia de pânză a fost tare scumpă. Alea ce au fost în uiagă n-au fost așa scumpe. Și au avut mobilă frumoasă acolo… vai ș-amar. A fost o greutate, să vină cineva să-ți ieie tot. Nu-i baș mic lucru. Și tu te-ai chinuit pentru alea, nu numai tu, și înainte ta cineva de s-a rânduit treaba. Numa ce să fi făcut, că nai putut să faci nimic.
– Generația dumneavoastră ce a gândit despre Tito? Erau de acord cu Tito?
– Era lumea mai liberă o țâră când a venit Tito. Câțiva l-au criticat, dar eu în politică nu m-am amestecat, nu am știut. Numai că el și cu Iovanca au trăit și nu s-au cununat, n-au trăit la un loc cum trebuie. Și ea nici n-a căpătat după moartea lui pensie. Așa s-au vorbit. Și aia n-a fost bine. Ea a fost o artistă.
– Ce artistă era?
– Păi ea a mers la o școală de artiști, ca fată și a fost învățată. A fost deșteaptă muiere.
– Și dumneavoastră credeți că dacă ați fi făcut mai multă școală ați fi fost mai împlinită?
– Da. M-am gândit că aș fi putut altcumva să fiu, nu așa chinuită. Nu m-a chinuit pe mine familia, m-am chinuit io, că am vrut să fac și să am, să pregătesc și să fac ce trebuie, și la holdă, și acasă.
– Dar dumneavoastră ați vrut să vă măritați?
– Păi dacă nu m-au dat la școală, trebuia. La 18 ani părinții m-au măritat ei. Am avut mai mulți (pretendenți), dar nu au corespuns, că trebuie să întrebi și fata.
– Dacă e de acord?
– Da. Nu poți s-o dai cu sila. Nu așa, ci pe bună înțelegere. Și iaca acum am îmbătrânit și nu mai sunt vrednică să lucru, nu mai pot.
– Ce vă plăcea dumneavoastră să gătiți?
– Cum să vă spun, înainte nu s-a făcut baș așa mare lucru, numa ai avut în voreț de toate. Ai avut miel, ai avut găini, ai avut gâște, ai avut curci, porci…
– Care carne era mai bună? Care vă plăcea mai mult?
– Aia de pui. Am avut și cloță înainte. Nu ai avut de unde să cumperi înainte, ai pus cloță și ți-a scos cât ți-a scos. Câte ouă au fost bune au ieșit pui, dacă n-au fost toate bune, n-au ieșit. Cloța i-a crescut, i-a acoperit.
– Vă amintiți de ceva tradiții care acum au dispărut?
– Păi știți cum, înainte n-a fost să se ducă lumea pe undeva, mai ales cei tineri, să îți lași casa și să te duci.
– Deci dumneavoastră ați fost plecată când ați fost acolo cu doamnele la tratament, ați fost la Zrenjanin când v-ați operat, și ați mai fost plecată pe undeva?
– Nu, atât. La băi m-am dus de șase ori, cu o ortacă, că n-am vrut să merg singură. M-am sfătuit, când a putut și cît a putut să stea și ea, că n-am avut bani. Mi-am vândut și țoalele, alea cu aur.
– Când le-ați vândut?
– Aici, de când m-am mutat aici le-am vândut.
– Dar cam în ce an vă amintiți? Ce s-a întâmplat cu ele?
– S-a întâmplat rău. Le-am vândut la o muiere de aici din Torac, care a fost măritată la Iancăid (nt: Jankov Most), unde e portul ca al nostru. Eu am vrut să-i vând țoalele, că n-am bani să mă duc la tratament. Și i-am dat prin uica, fratele muierii. A venit, a luat țoalele, le-a împachetat, le-a pus pe șițul la bițiglă și s-a dus. Mi-a dat banii. Și apoi a băgat pe la birt, a fost om băutor. Când a ieșit de la birt, n-au mai fost țoalele. Și a rămas și fără bani săracu, și fără țoale. Și mie mi-a părut rău de ce s-a întâmplat. Numa eu ce să-i fac, dacă el n-a fost atent la ce face.
– Deci nu mai aveți nimic din țoale, din portul acela?
– Nu. Că am mai avut un rînd de pliși tot așa, cu flori, suprafața i-a fost lila, ca cerneala, și aia am vândut-o la un șlăpar, care făcea șlapi. Câte pene am avut pe rochie și catrința, de toată pana m-a plătit. Că nu am cheltuit banii, tot pentru un an, câți bani am făcut pe rochia aia. Ca să nu cheltui din casă.
– Era cusută de dumneavoastră?
– Nu. Aia a fost de mama mea, de la mama ei, mi-a dat-o mie când m-am măritat. A fost plină de pene și eu am căpătat mulți bani pe ea. Știu că am vândut-o și am avut și anul ăstălalt bani. Am cheltuit, dar numa m-am gândit să nu iei tot din casă. Și alea nu le-aș mai fi purtat, de ce să le țin? Că au venit alte mode până la fata mea.
– Dumneavoastră sunteți echilibrată.
– Păi da, ca să nu cheltuim din casă, din ce ai. Dacă ai, cât ai, nu să te constrângi.
– Trebuie să fii chibzuit. Deci ați fost la tratament, la Zrenjanin și în rest nu ați mai ieșit din sat.
– Am mai fost la Zrenjanin cu târguitul, dacă am mai cumpărat ceva.
– Ați mers și să vindeți ceva?
– Nu, să cumpărăm, de la dughene de la Zrenjanin. Dacă ți-a lipsit ceva, vreun capot, o haină.
– Pentru că în Torac nu erau?
– A fost, dar mai slab. Acolo ai avut de unde să alegi, cum ți-a fost starea ta. Nu se poate să trăiești cum vrei, ci cum se poate. Nu se poate și gata. Ce să facem, așa e viața.
– Și vă amintiți ceva povești vesele de pe vremea copilăriei sau din tinerețe, din sat?
– Se făceau mai multe serbări la școală și am fost cam în toate. Dacă a fost o piesă, dacă a fost ca un teatru, am fost acolo și eu. Îmi plăcea mult.
– Se făcea teatru? Era trupă de teatru în sat?
– Da. Am avut casă culturală.
– În ce an s-a construit, vă amintiți?
– Nu-mi amintesc anul, numai știu că a fost părintele Ion, așa l-a chemat, Ion Baloș, a fost vecin cu tatăl meu. Și el a purtat casa culturală. Adică a avut și alți oameni, dar el a fost cel mai deștept. A avut două diplome, și popă și avocat. El a lucrat ca popă și au venit comuniștii, iar el ar fi putut să lase popia și să treacă la avocat, să nu fie tratat așa. Numa n-a vrut. Și bine a făcut! Nu-ți lăsa tu meseria ta, aia dumnezeiască ce ai predat și la copii. Ai spus una și să faci alta. Bine a făcut!
– Și a fost tratat rău de comuniști?
– Rău, rău, l-au scos afară din casa parohială. I-au mai trebuit trei luni ca să capete pensia plină. Și l-au scos afară comuniștii, prăpădiții ăia răi, care n-au dat nimic pe popă, pe biserică. Nu e ușor. A avut și el doi copii, un ficior și o fată, Grațiana și Tavi. El a fost la România, a venit odată la noi în sat dar erau morți mama și tatăl lui.
– Și părintele a fost dat afară din casă dar nu a fost dus la pușcărie?
– Numa a fost dat afară din casă. Dar a avut casa tatălui lui și s-a mutat acolo, ce să facă? Numai el cu tatăl lui, n-a avut frați.
– Nici cilime nu mai aveți?
– Ba, le mai am, nu mi le mai trebuie, sunt puse grămadă acolo, nu le mai trebuie la nimeni. Două am de la soacra mea și două am de la mama mea. Dar la fata mea i-am făcut noi, pe „plec”, cum ziceți voi, gri, au fost ale ei. I-am făcut și pe roșu, alea la Alimir le-am țesut, până la Alimir ne-am dus. Și alea le-a împărțit la copiii ei, doi ficiori a avut: Cornel e aici și ălălalt e în Franța. Și i-am făcut măsaia (ștergar), eu le-am țesut, de lână, pe verde, aia și-a lăsat ei în casă.
– Și cilimele unde se puneau în casă, pe perete sau pe jos?
– Nu. Cilimele sau chitipatul, că n-au fost couciuri, numa paturi, și ai pus acolo perini, ai pus duni, și ai pus măsaiele și ai pus cilimele, cu rândul. La alea verzi ale ei, cusute niște pernițe pe tot măsaiul. La alea plec (gri), am avut șliguite, alea nu le-am șliguit eu, le-am dat în sat, la mașină le-a șliguit. Și la ăla roșu i-am cusut niște buchete de flori la colțuri și la mijloc, și niște lănțișoare așa între ele și au fost tivite și din jos cu acul de șipcă am făcut. Nu știu câte zile mi-a trebuit, și seara am stat, noaptea. Am făcut ca niște plumbiți mici așa dintr-un fir și înăuntru am pus pămucă, că alea mai vin și spălate.
– Pămucă?
– Vată, am pus în alea și le-am făcut așa ca degetul. M-am gândit că alea trebuie și spălate cândva, adică întotdeauna, și să nu fie să iasă vreo farbă. Așa că am cumpărat pămucă și am pus în alea, și am pus lănțișoare, și tot așa a ieșit unul, aici e altul. Frumos a fost. Și pe masa mică, numa patru flori am pus și aia roată. Și atunci am avut ciurcan așa înfoios, întărit, pe masă, era o vază cu flori în mijloc, cum a fost moda. Dar toate prin chin și prin trudă. Că n-ai vrut să dai în sat, ca să ții banii. Atunci musai să lucri. Și a lucrat și ea, nu numai eu. Ea a fost un an la școală la Vârșeț, nu i-a mers baș bine, și în al doilea an, gata, n-a mai mers. A rămas acasă și atunci am început și am lucrat ce i-a trebuit și a fost bine.
– Și aici ce obiceiuri sunt la nuntă? Se merge la mireasă acasă, se merge la biserică și apoi se vine acasă. Povestiți-mi ce obiceiuri s-au făcut la nunta dumneavoastră.
– La nunta mea nu au prea fost, a fost lumea mai săraci, nu așa bogați ca mai târziu, a fost vremea grea, au lucrat oamenii cu caii, cu coșie, nu cu tractoare, combine.
– Și la nunțile mai bogate ce obiceiuri erau?
– Tot alea, pe pânză albă să intre mireasa în casă. Așa au zis ăi mai bătrâni că e mai bine. Mireasa a țesut singură pânza aceea.
– Moalăr era pe vremea aceea?
– Da, era.
– Și de Paști vă amintiți, ce obiceiuri erau?
– Paștele s-au schimbat mult, înainte a fost mai frumos. Înainte hotarul nostru a fost împărțit în două prin drumul Botoșului, drumul ce merge la Botoș, o latură a fost grâu, o latură a fost cucuruz. În tot anul la Paști s-a scos crucea la partea cu grâu. Te-au dus până la holdă, că a fost aproape. Și au ieșit cu crucea, cu popa, cu toți din biserică și de acolo direct la morminți. Aia tare frumos a fost.
– Deci se mergea la morminte de Paști. Se mergea la morminte cu ce și ce se făcea acolo?
– Când au ajuns cu crucea, s-a aduant toată lumea acolo, într-un loc curat, și a făcut părintele slujbă. Și apoi s-a dus popa la fiecare, care a vrut să facă slujbă la mortul lui.
– Se făcea și un fel de pomană?
– Toată muierea la Paști s-a dus pregătită, a avut ouă roșii, colac, alea au fost regula, și apoi fiecare ce-au mai vrut, a mai luat ceva turte.
– Și când a murit un om, la înmormântare, ce se făcea?
– Dacă a fost omul mai în stare bună, mai bogat, și pomana a fost mai mare.
– Și am înțeles că în copârceu se punea cilim.
– Da. Și mama mea, săraca, a spus, dacă eu mor tânără, Leano, să-mi pui un cilim de-al meu, pe alb. Și n-a vrut fratele meu. El i-a cumpărat. Eu i-am zis, că ea așa a vrut un cilim. Ea a murit tânără, la 60 de ani. Iaca eu am trăit 90 de ani. Nu-i puțin aia, să mai trăiești 30 de ani sau să mori. Și i-am spus fratelui meu, eu vreau să mă duc să-i aduc cum a spus ea, un cilim pe alb. Nu, nu, că eu îi cumpăr. A cumpărat material alb și i-a pus sub ea, și a pus și pe ea altul. N-am făcut cum a zis ea și mie mi-a părut rău. Că ce fac cu ele acum? Nu se uită nimeni la ele.
– Și la mort în casă se face ceva?
– Da. După ce îl îngroapă, e pomana. Acum se face la casa parohială, dar înainte făceai acasă.
– Cine pregătea asta?
– Au fost muieri anumite care făceau asta. Și la ospețe și la pomeni. Și atunci ai plătit-o pe aia ca să-ți facă ce ai vrut.
– Și după aceea, în drum spre cimitir se oprea undeva?
– Da, la colțuri.
– Și ce se întâmpla acolo?
– Acolo au făcut stâlp. Și dacă ai vrut Evanghelie, puteai să-l plătești pe popa mai mult să zică și Evanghelia. Ce să-i faci, așa-i viața.
– Dacă ar fi să dați un sfat unei femei mai tinere, ce i-ați spune? Așa, un sfat de viață, ca să-i meargă bine.
– Să fii cinstit. Să nu-ți bați joc de nimeni. Să nu porți grija lu nimeni, n-ai cu nimeni nimic. Nimeni în lume nu-ți are grija. Nici ție să-ți zică, nici mie. Fiecare e la casa lui, face cum vrea, cum se pricepe. Numai mai bine să fii cinstit. Și să nu furi, să nu-ți bați joc de nimeni, că nu știi ce vine.
– Și așa cum vedeți vremurile astea de acum, seamănă cu ceva ce ați trăit dumneavoastră în istorie?
– Nu. Seamănă numai aia: că te-ai ținut de cuvânt, ce ai vorbit cu cineva. Ai vrut ceva să faci, te-ai ținut de cuvânt, nu ai vătămat pe nimeni. Aia seamănă cu ce ai avut învățătură, dar alta nu. Toate-s schimbate. Uite cum sunt cei tineri acum, înainte nu a fost așa. Păi mă uit și eu, stau la uliță, nu văd bine până-n drum, numai ies ziua, că mi-e urât să stau tot înăuntru. Atunci trece pe drum – înainte n-au fost podite, acum e podit, drum de piatră – și trec pe aici, careva îți zic bună ziua și se duce. Careva nici nu zic bună ziua, și aia e greu.
– Și înainte lumea își dădea bună ziua la uliță?
– Păi cum să nu!
– Și ați auzit povești, de când s-a despărțit Banatul românesc de cel sârbesc?
– Aia am învățat eu la școală, când am fost mai tânără și am știut că s-a împărțit Banatul, de i-a dat reginei Maria, a măritat-o după regele Alexandru, sârbul
– Deci nu v-a povestit moșul?
– Nu. N-au fost așa interesați cei bătrâni de școală. Ai mei au fost și încărcați de lucru, au avut mult pământ. Era greu atunci, nu ca acum, ai tractor închis nici nu te prăurești așa, dar atunci ai fost ca un vai de tine, tot prau (praf). Au adus grâu, au cărat cu trei coșii. A mânat tatăl meu, a mânat fratele lui și sluga lui și erau tot un prau, un bulgăr. După copitele de la cai s-a făcut prau. Acum nu mai e așa, e plin vorețul de mașinării.
– Familia a recuperat pământul pe care l-a luat Bolșevicii, comuniștii?
– Da, l-au dat înapoi, după ce au picat ei din rang. Greutăți au fost destule.
– Aș vrea să vă rog să-mi spuneți numele, anul nașterii, să rămână pe înregistrare.
– O, Doamne, țucă-te. Baba Leana. Mi-a plăcut poveasta asta.
– Spuneți-mi numele dumneavoastră.
– Ursu Iuliana
– Numele de fată?
– Baloș Iuliana.
– Și sunteți născută în…?
– 1931. 28 decembrie.
– Pot să vă fac o poză, să rămână cu înregistrarea?
– Da, dar stai să mă oblojesc un pic…
– Mulțumesc.
– Mulțumesc și eu, că am desfăcut o țâră din trecut, că nu le-am zăuitat. Toate-s întâmplări, nu-s vorbe goale, cum au fost…
Credit foto: Diana Bilec