Povestiri 2022

LA HALTĂ, ÎN MONIOM

„La 5 jumate venea Orăvițeanul, trenul muncitorilor; la 7 Marinică, trenul elevilor; la 8 mergea la Timișioara; la 10 iar mergea la Reșița; la 12 mergea la Timișoara; la 1 jumate mergea la Reșița; la 3 se întorcea înapoi Marinică; la 4 jumate se întorcea ălălaltu; la 6 juma iar urca sus [la Reșița]; la 8 înapoi; la 10 seara iară încoace [la Reșița]; la 12.10 iar pleca la Timișoara; și înainte, la 2 [noaptea], mai era unu care urca sus [la Reșița].”

Nea Ion a fost timp de 30 de ani impiegat de gară. Din ’86 până în 2000 a lucrat la Moniom. Acum e pensionat și locuiește în clădirea gării, pe care a cumpărat-o și a transformat-o în casă. În vara lui 2022, când am făcut noi interviul, prin gară mai trec doar două trenuri din care nu mai coboară nimeni, dar Nea Ion știe încă pe de rost orarul trenurilor de pe vremuri. 

Când întrebăm dacă pot dormi de zgomotul roților, soția ne răspunde: „da’ știți cum? ca legănați.” E de origine din Moldova. Părinții ei au venit în sat când era mică. „Da’ nu ne-am amestecat, ” zice ea. 

Ion e și el din Moldova, dintr-un sat din Vaslui pe care nu-l numește. A plecat de acasă de la 17 ani. „Am avut neamuri, săteni veniți aicea.” S-au tras unul pe altul, la fel cum oamenii din Moniom s-au tras unii pe alții în Vest după Revoluție. Și fii lui Ion sunt plecați în Anglia. 

Din cei 4 frați ai lui, niciunul n-a rămas în satul părintesc. S-au împrăștiat care încotro. „Și vă mai vedeți?” întrebăm noi. „Da’ normal. Pe camera de la laptop,” răspunde Nea Ion hâtru.

Înainte de a ajunge impiegat la Moniom, a avut nouă ani „de hoinărit prin lume”, ne zice el, dar când își deapănă povestea, se dovedesc nouă ani de muncă în diverse locuri și posturi. 

„Școala nu mi-o plăcut,” recunoaște el, „mi-o plăcut munca”. N-a apucat să termine zece clase. Cu o memorie a numerelor neobișnuită, își amintește că pe 26 Octombrie ‘76, de Sfântul Dumitru, după ce practica de vară la Colectivul satului se prelungise bine după începerea școlii, directorul și primarul i-au strâns pe elevii de-a 10-a și le-au spus că nu mai fac ore, că nu mai au profesor. Tatăl lui Ion l-a înscris atunci la liceul de construcții din Vaslui. „A plătit moșneagul [tatăl lui] 5.000 de lei, era bani atunci, cum ar veni, 5000 de euro.” Atunci a plecat prima oară de acasă.  „În primul trimestru, am avut 10 numai la sport. Am jucat cărți, alea erau cărțile de-mi plăceau. În trimestrul doi, i-am zis [moșneagului] să vină să mă ia că io plec, mai mă dădusem cu cearșaful pe geam odată. O mai fost și alții care au plecat la muncă în Hunedoara și așa am venit la muncă.”

Reșița în care a ajuns era un centru muncitoresc animat, în plin avânt: șantierul IJCM (Intreprinderea Județeană de Construcții și Montaj), UCMR (Uzina Constructoare de Mașini Reșița), CSR (Combinatul Siderurgic Reșița), IMR (Intreprinderea Mecanică Reșița) pentru armament, Renk fabrica de reductoare „a nemților”, plus confecții, enumeră el. „Când am venit, când urca autobuzul spre CSR, UCMR — era Icarul ăla unguresc — erau ușile deschise pe o parte și te țineai om de om, era plin, plin!” Bărbații și femeile din satele și orașele din jur lucrau la întreprinderile din Reșița, iar naveta cu trenul era o parte importanță a vieții. Când îl întrebăm mai exact cine lucra în uzine, ne răspunde „tot tineretul care era în putere”. În sate rămâneau doar bătrânii să se ocupe de agricultură. 

În Reșița, Ion zice că a făcut „toate meseriile”: a luat șantierul „la rând, de la A la Z”. O vreme a lucrat și în Timișoara, de unde își amintește căminul unde stătea, pe Popa Șapcă, vizavi de închisoare. „La 5 ieșeau ocnașii cu lanțurile, cărau pietroaie, care cu targa, care cu mâna, îi înjurau polițaii și îi înjuram și noi pe ei – la ora asta mă scoli?” Apoi a venit la Moniom, la depozitul de lemne.

Localitatea, aflată la doar 10 km de Reșița pe drumul spre Bocșa („12 minute cu trenul,” ne zice Nea Ion prompt), era și ea un punct important al industriei din regiune. Pe lângă depozitul de lemne (cu linia de tren dedicată), în Moniom se afla Baza Județeană de Aprovizionare Tehnico-Materială (BJATM), care avea 3 hale, 2 macarale tip pod rulant, de 10 și 5 tone (cea din urmă supraviețuind încă la marginea căii ferate, un monstru de metal ruginit proiectat pe cerul înserării), 3 vagoane, o locomotivă proprie și 200 de angajați, muncitori și gestionari, oameni sat și navetiști. Iar la ieșire înspre Reșița, exista și un abator.

Pe 26 octombrie 1983, Ion a plecat în armată. Avea 23 de ani. Reușise să evite înrolarea o perioadă îndelungată, în bună parte pentru că părinții lui nu știau unde era și, prin urmare, nici organele de județ; apoi pentru că fugea atunci când venea seful de cadre de la Bocșa să le controleze buletinele; apoi punându-se sub ocrotirea șefului de la depozitul de lemne, cu care ajuns la înțelegerea că va face armata când era pregătit. „Până la urma am făcut armata ca să scap de ea”.

Ca un făcut, a fost repartizat la Focșani, aproape de casa părintească. În februarie 1985, când s-a liberat, și-a văzut prima oară părinții după 9 ani.

Apoi s-a întors în Moniom, s-a angajat la gară, s-a însurat. Întâi a fost manevrant, apoi a devenit acar, apoi revizor ace. În 2000 l-au mutat la gara din Berzovia, iar din 2013 la Vasiova. De 4 ani „a scăpat de ei,” râde el. Dar nu și de gară. Împreună cu soția, a cumpărat clădirea scoasă la vânzare, au amenajat-o, au înconjurat-o cu o grădină în care se văd, la o examinare rapidă, roșii, căpșuni, pruni, meri, boltă de viță vie. Ne spune că nu i-a plăcut niciodată să locuiască la bloc.

La recensământul din 2011, în sat mai erau 319 oameni. Restul sunt plecați în afară, prin Germania, Austria, Anglia, Spania, Italia. Iar cei rămași, care lucrează la diverse companii prin jur, se deplasează cu mașina sau cu autobuze tocmite de angajatori. „Da’ lasă că s-a făcut studiu de fezabilitate, s-au vorbit Popa [primarul Reșiței] și Fritz [primarul Timișoarei] și fac tren pe pernă de aer, ca în Japonia” râde Nea Ion, apoi trece să ne explice gluma. Din cauza curbelor „aspre”, trenurile de pe linia Bocșa-Reșița nu pot merge cu viteză mai mare de 40 km/h, pentru că ar sări de pe linie. În plus, e nevoie de vagoane modificate, cu sașiu pe fiecare sașiu. „Nici săgeată nu poate să bage pe aici. Da’ cine știe.” 

Când îl întrebăm, Nea Ion ne zice că se consideră moldovean, deși și-a petrecut cea mai mare parte din viață în Moniom și aici „îl știe lumea”. Nu contează de unde ești, ne zice el, „important e să te încadrezi în baremul vecinului”, adică să fii vecin bun.  

Nea Ion ne arată o mașină parcată în fața gării. La un an după ce a ieșit la pensie, și-a luat și el, în sfârșit, carnet de conducere. Cel mai repede a mers pe autostrada, provocat de fiul lui mai mic, pe care îl ducea la aeroport, la Timișoara. La fel ca Nea Ion în tinerețe, băieții lui fac în Anglia tot felul de joburi: pe șantier, curierat, livrări, dar se pricep și la calculatoare. Nea Ion își amintește de băieți și primul calculator. „M-am dus în oraș [în Reșița] și cum mă uit pe Victoriei, acolo, era o asta cu netul, niște geamuri mari, și pinguinii mei acolo. Ei cică erau la școală, la liceu. M-am uitat lung la ei: ce faceți? Păi nu ținem ore. Aia cui i-o spui? Taie-o! Dacă mai vin odată și vă găsesc aicea, nu mai veniți acasă. Și m-am dus și le-am luat un Pentium 1.”

Băieții vin și-l vizitează des, în vacanțe și de sărbători. De la cel mare are și două nepoate, cărora le place în Moniom, dar băieții probabil or să rămână pe acolo. „Că acolo se câștigă.” În timp ce Ion rămâne liniștit cu soția să aștepte la haltă, în Moniom.


Credit foto: Mircea Sorin Albuțiu