– Eu am avut norocul sau și necazul că am fost și primar, așa că am organizat multe manifestații și culturale și istorice, e vorba de istoria satului.
– Când ați fost primar?
– După 2000. Din 2001 până în 2007, parcă. Am colaborat mult cu Săcălazul, pentru că partea aceea de sat, Toracul Mare, sunt veniți din Săcălaz. Iar noi aici în Toracul Mic, de la cămin, din centru încoace, suntem ardeleni. Ardelenii, strămoșii noștri, au venit aici înainte cu vreo 25 de ani de bănățenii din Săcălaz. Din cauză că s-au ocupat cu animale, cu oi, cu vaci, partea asta de sat este mlăștinoasă și a fost mai bună pășune. Ei s-au pus în partea asta. Și când au venit din Săcălaz, bănățenii care s-au ocupat de agricultură, ei s-au așezat în partea aia, că pământul e mai bun. Multă vreme, până la Primul Război Mondial, la Marele Război, cum îi spunem, nu s-au combinat, nu s-au luat fete cu băieți din sate diferite. Cei din Toracu Mare au ținut relații cu Sărcia și cu Ecica, iar cei din Toracu Mic au avut legătură cu Satu Nou și Ofcea, din cauză că migrația care a fost atunci pe la 1800 – eu vă spun datele astea din cărți în care s-au cercetat lucrurile astea, cum a fost și academicianul Costa Roșu, profesorul Valeriu Leu. Când au plecat din Ardeal, prima grupă s-a oprit aici la Torac, o grupă mai mică s-a dus la Iancăid (Jankov Most), o grupă s-a oprit la Ofcea, un sat lângă Belgrad, iar o grupă a ajuns până într-un sat Lupulești, în Bosnia. Nu mai este urme, cred că mai este câteva mormânturi. Până acolo au ajuns ardelenii care au fost nevoiți să fugă datorită represaliilor sau revoluțiilor care au fost pe vremea aia. După unele povești a lu moșu’ meu, a zis că atunci când s-a întors Horea de la Viena a poposit două zile aici la Torac.
– Și pe dumneavoastră cum ați zis că vă cheamă?
– Ion Ursu. Dar aici toți îmi zic Meda, e pe sârbește urs. Când am fost în clasa a treia, acolo în centru unde e parcul acum a fost un parc enorm cu pomi mari, noi copiii ne jucam fotbal acolo și ne-am dus să bem apă, la un prieten care a avut casa aproape, mama lu ăla a fost sârbă, și mă întreabă a cui mi-s eu. Și eu îi spun: a lu Ursu. A, tu ești „mali meda”, adică ursul mic. Și de atunci, din clasa a treia primară, toți îmi zic Meda, m-am obișnuit așa. Acum la copilul meu, Mihael, îi spun „meda”. La început când mergeam la un loc și striga cineva: hai noroc, Meda, stai că nu pe mine mă strigă, pe el.
– Și dumneavoastră sunteți născut aici?
– Da, aici în casa asta.
– Și părinții de unde sunt?
– Toți sunt de aici. Bunicul meu a cumpărat casa asta, dar casa părintească a fost vizavi, acolo unde sunt niște maistori care lucră acum. fratele lui a rămas în casa părintească și bunicu a cumpărat casa asta de la o familie care o plecat de aici în Dobrogea, dar n-au mai ajuns acolo, au fost la Lenauheim, și apoi la Dumbrăvița au avut casă. Am ținut relații cu ei, că am fost și ceva neamuri, de rudenie mai de departe.
– Și școala ați făcut-o aici?
– Școala elementară de 8 ani am făcut-o aici, în română. Am făcut doi ani de școală de muzică și am lăsat-o. Pe urmă, după ce am venit de la armată, am făcut școala de șoferi, doi ani, la școală particulară. Am fost angajat ca șofer și după aceea am trecut la Adunarea Voivodineană, l-am cărat pe ministrul agriculturii opt ani de zile. Nu m-aș fi dus eu ca să termin doi ani școala, dar puteam să am plată mai mare, nu m-a interesat diploma.
Și m-am pensionat. În decembrie a fost un an de când a murit soția. A fost tânără, cu nouă ani mai tânără ca mine și a căpătat cancer la ficat și nu s-a rezolvat nimic. Și iaca eu am rămas cu copiii.
– Câți copii ați avut?
– Unu singur. Din cauză că în vremurile alea, când m-am luat cu Snejana, așa a chemat-o pe soție, ea a fost sârbă… La sârbi noi zicem „vinitură” la cei care au venit mai târziu și „sârb bătrân” la cei care au fost colonizați mai demult. Ea a avut neamuri pe la Sânmartinu Sârbesc, în România, cică erau familie care sunt de 700 de ani aici. La toți sârbii din Banat la care pronumele se termină cu „o” sau cu „schi”, se zice că sunt „lale”. Mare parte din ei provin din împrejurimea Dimitrogradului, cine știe când s-au colonizat aici, și ei au ajuns chiar până în Belgia și s-au ocupat de grădinărit și de flori și de aceea le-au zis „lala”, după numele florii, lalea.
– Și numele ei cum era?
– Costadino. Ăsta e pronumele lu tata. Și după mama ei a fost Petro. Deci toți au fost băștinași.
– Știa română?
– Da. Ea a fost la grădiniță aici la români. Vorbea româna mai bine ca mine. Ea a fost și declarată româncă.
– A avut și cetățenie?
– N-a avut cetățenie, din cauza pandemiei n-am ajuns să ne facem documentația. Dar ea a vrut să-și facă cetățenie, a trimis documentația la Timișoara, trebuia să le înregistreze la notar, apoi să ni le trimită înapoi și să le trimitem la consulat la Vârșeț. Dar a venit pandemia, nevastă-mea s-a îmbolnăvit și a murit, și documentele au rămas acolo.
– Ce documente trebuiau adunate?
– Pe lângă documentele personale, trebuia și adeverință că ești român, că ești declarat român la recensământ. Au mai trebuit documente că ai avut activitate culturală, că ești botezat la biserică românească. Ea s-a botezat la 30 de ani aici în Toracu Mic, la biserica românească.
– Până atunci unde a fost botezată?
– N-a fost botezată.
– De ce?
– În vremea aia părinții ei au fost membri de partid și nu se uitau bine la membrii de partid care-și botează copiii. Bunicu și bunica ei din Jitiște (Žitište) au fost oameni care s-au dus regulat la biserică și ea a crezut că poate au botezat-o și pe ea de mică. Și a întrebat ea, că nu-i bine să te botezi de două ori, și preotul din Jitiște a căutat în cărțile lor de botez și a zis că nu e botezată. Și atunci s-a botezat când a fost aici popa Musta. Ea fost dusă la Germania, la mătușa ei, și a venit aici să se boteze, ca să ne cununăm la biserică, că am fost cununați doar la cununia civilă, din cauză că a trebuit să fiu naș lui Măran. Și Măran a avut soție din România de la Satu Mare și n-am putut să-i fim nași la biserică pentru că n-am fost cununați. Și n-am putut să ne cununăm pentru că ea n-a fost botezată. Și atunci toate le-am făcut pe rând.
– Ați spus că ea a fost plecată în Germania?
– În ultimii cinci ani, tot la trei luni s-a dus în Germania și a lucrat acolo. Și exact când a început pandemia, ea a fost acolo și a fost primită să rămână, a avut documentația făcută, numa a mai trebuit să mai subscrie la un birou care-i primește pe străini – nu știu cum se zice în Germania. Dar biroul acela s-a închis cu pandemia și atunci ea s-a întors din Germania și a venit acasă și aștepta să o sune de la birou, când începe să lucre, ca să se ducă înapoi. Pe parcurs am aflat că e bolnavă… dar și cum am aflat! Ea a trebuit să plece în Germania în 6-8 septembrie și în 4 septembrie ne-am dus să-și facă o analiză la sânge, un ultrasunet, că a avut piatră la fiere. Și când a făcut ultrasunetul acela, doctorul i-a spus: tu mai ai ceva, hai să vedem. Și când i-au făcut biopsia s-a văzut ce e.
– Urâtă boală.
– Și șeful e unul dintre gazde la bolnița asta particulară, ăla a fost colegul ei de bancă în clasa a noua și a zecea. El s-a făcut medic, la el am fost. Și el i-a spus: Snejana, n-am cuvinte, ce să-ți spun. Și doctorul Gabi al nostru ne-a făcut o trimitere la Novi Sad și doctorul când a văzut analizele a spus: Snejana, rezolvă-ți treaba cât mai repede, că dacă nu, în trei luni te-ai dus. Și așa a fost. Prima analiză a fost în 4 septembrie, încă n-am știut ce e, până în 20 septembrie când au venit rezultatele și în 12 decembrie a murit.
– Aș vrea să vă întreb: am înțeles de ce tinerii se stresează să obțină cetățenie română, că poți să pleci mai ușor în străinătate, la lucru, dar dumneavoastră de ce voiați cetățenie? Cu ce vă ajuta?
– Să vă spun. Aici în sat, pe vremuri, înainte de Al Doilea Război Mondial, au fost învățători trimiși din România, pe baza contractului între două țări, schimb de învățători. Partea mare din învățătorii care au venit aici au fost legionari și au făcut o propagandă naționalistă mare aici, în toate satele, nu numai în Torac, dar în Torac au avut rădăcini extrem de bune. Și eu am fost crescut în familie unde a fost mare lucru, a fost cinste și onoare să fii legionar. La noi, cântările naționaliste pe care le-au cântat legionarii în vremurile alea, eu le-am învățat de la bunicu’, de la tata și sunt în suflet.
Eu m-am însurat cu o sârbă. Copilul meu s-a însurat și el cu o sârbă. Nu ne deranjează aia. Eu sunt născut aici. Din 2013 ascult pe Andra și pe Adrian Daminescu și când aud alea… acum normal, că omul când e mai în vârstă, e mai sentimental. Și când aud cântările alea, cu Sfântul Mina, sau „Treceți batalioane române Carpații”, mi-s gata! Din cauză că așa am fost educați de mici. Pe mine m-au învățat colinda lui Radu Gyr, „A venit și aici Crăciunul”, numa că la noi s-a cântat pe melodia lui „O, ce veste”. Și pe urmă am văzut că e melodia ailaltă. Și când am fost la corul consiliului și am avut o petrecere cu coriștii înainte de Crăciun și am început să cântăm „A venit și aici Crăciunul” și unu de la Sânmihai a zis: voi să tăceți o țâră acolo! N-o auzit-o niciodată în felul ăla.
– Cântați din voce?
– Acum nu. Sunt corist, strănar la biserică. Dar acum am problemă, mi-am scos dinții pentru că vreau să-mi fac proteză, și de multe ori când vreau să pronunț nu iese cum trebuie.
Doru Ursu (intervenție): Cântările astea legionare au fost interzise în România pe vremea lui Ceaușescu și s-a întâmplat că băieții, generația lor, când au fost în România, au mai tras o răchie, două, trei și au început să cânte pe stradă. Și pe urmă a venit Securitatea și i-a avertizat că nu e voie. Dar cred că și poporul român a fost dornic de cântări din astea.
– Am fost la Zalău în 1981, la o cunoștință, omul a vrut să ne ospăteze, am mâncat, la ei la cină am tras câteva pahare și am început să cântăm. Și el a deschis ferestrele, locuia la etajul trei sau patru și a zis: Băieți, vă rog să cântați cât mai tare. De ce? Pe strada aia sunt Securiștii, să audă care-s români.
DU: Și e interesant că la petreceri și în ziua de azi, cum am zis, frumos repertoriu, sătesc al localnicilor, și cel din România, dar de fiecare dată când începem să cântăm cântările astea patriotice, legionare, vezi lumea că altfel reacționează, imediat se scoală de la masă. Au avut alt efect.
– Și ce cântări cântați? Cum se numesc cele care vă plac?
– „Nu uita că ești român” care la noi se cântă nu cum cântă Furdui Iancu, ci pe altă melodie. „De la Dunăre la Sena”.
Întâmplarea pe care mi-a povestit-o, fie iertat, Bocăluț, dirijorul orchestrei Lira, care a fost un virtuoz, un om al culturii… Eu acum ascult taraful care cântă la târgul de fete de pe Muntele Găina. Iar melodiile alea toate le-a cântat Bocăluț acum 50 de ani, dar nu era internet, radio, televizie, de unde le-o avut el? Alea-s aduse, au venit cu ele.
Satul vecin, care a fost sat nemțesc, după războiul al doilea pe nemți i-au mătrășit de aici…
– La Sărcia?
– Nu, la Crai (Krajišnik). Și satul a fost colonizat de bosnieci din Krajina, din Bosnia. Au ținut ei cu Tito mereu în frunte. Prin anul 1970, a fost directorul de la CAP care a organizat, a pus și bani și au făcut benzinărie, măcelărie, pecărie, drumuri, asfalt, apeduct, tot ce a trebuit la sat s-a făcut. Și acum se face de 1 mai, toți funcționarii la tribună și trec eșaloane în paradă, numa n-au muzică. Le-ar fi trebuit o fanfară sau ceva ca să cânte marșuri. Bocăluț cu Lira, care e singura orchestră aici în regiune, s-au dus să cânte marșuri, dacă așa zice partidul. Și de unde să știe marșuri sârbești? Ei știau să cânte marșurile legionare. Și Bocăluț a povestit: hai că mergem și cântăm. Dacă ne închide, ne închide. Și au început să cânte marșuri legionare, despre partizani, pe muzică românească. (râde)
– Ați cântat și la ceva instrument în afara de voce?
– Nu. Am fost la școala de muzică, trei ani am învățat pianul, un an am învățat violina, dar n-am prea avut tragere.
– Mergeați în România înainte de Revoluție? Ce făceați acolo?
– Da. Eram noi tineri și ziceam, mergem la Jimbolia la o cafă sau la un disco. pe vremurile alea la noi s-a ascultat mult rock din apus. Și în România nici nu s-a dansat cum se dansează acum, din apus. Când un băieții din generația mea dansau cu o fată, nu era vals, dar în stilul ăla al rockului. Și când au văzut că am început să sărim noi acolo ca sălbaticii, au întrerupt muzica. Atunci ne-am simțit o țâră prost, de fapt n-am avut intenție să întrerupem.
Eu înainte de armată am fost adept al rockului, am avut păr mare până aici, am avut o geacă de piele cu înscrisuri și când m-au văzut cu aia… m-am dus și am lăsat-o în mașină, că te simțeai neplăcut, cum se uită la tine.
– Dar aici nu aveați locuri unde să ieșiți, așa?
– Păi am avut nevoie și noi să ieșim un pic. Și în al doilea rând, multe lucruri erau mult mai ieftine. De exemplu am adus pe vremea aia din România conserve și salam de Sibiu. La noi au fost de mai multe feluri, dar nu erau de calitate.
– Duceați ceva de aici acolo?
– Eu nu m-am preocupat de asta, dar prietenii mei au dus jerseuri, gumă de ros, țigări, vegeta, budincă. Dar în 1981 când ne-am dus la Marea Neagră am trimis de aici prin poștă la o cunoștință din Buteni șapte covoare. Și ăia le-au ridicat acolo, au plătit vama, apoi noi le-am întors banii și alea le-am vândut, am făcut mulți bani pe ele și pe banii ăia ne-am dus la mare. Așa, ca să facem o comparație, în vremea aceea era 72.000 de lei o Dacie. Noi am avut 48.000 de lei și ne-am dus la mare noi trei. Și n-am avut pe ce să cheltuim atâția bani. Am avut și ceva devize dacă ne-a trebuit să cumpărăm de la shop țigări, ceva. Știu că am fost în camping la Eforie Nord și mașina am lăsat-o în parcare. A lu Sima a avut un Moskvitch bătrân, nu s-o putut închide, am lăsat-o deschisă și banii în mașină. Nu s-a apropiat nimeni, când au văzut-o murdară și bătrână.
– Dar cum ați avut curaj să-i lăsați așa?
– Păi unde să-i ducem? Dacă i-am fi dus în camping, ar fi trebuit să-i lăsăm acolo când mergem să ne scăldăm. Îi las în cort, cortul nu poți să-l închizi. A avut la mașină, unde e cutia de viteze, se putea ridica un plastic ca să torni ulei pentru diferențiale. Deci noi am ridicat plasticul ăla, am pus banii și gata. Dar nu s-a legat nimeni de mașină.
– Care era perspectiva voastră de aici față de România? Cum vedeați voi România înainte de 1989?
– Am avut cunoștințe care mi-au explicat unele lucruri, din cauză că eu n-am înțeles, n-am avut experiența vieții. De exemplu, șeful CAP dintr-un sat în apropiere de Kikinda a avut două culegătoare de porumb cu șase rânduri, făcute în România, după licența franceză. Când am văzut alea la el, am zis: dacă aș fi avut alea la noi, aș fi făcut avere. El a zis: stau de doi ani, nu le folosim. Păi de ce nu le folosiți? Cică: eu dacă le folosesc, îmi trebuie doi șoferi la ele și mai îmi trebuie 4-6 șoferi care fac transportul și am terminat culesul porumbului. Dar ce fac oamenii ăilalți? Așa toți au de lucru cu mâna, sunt plătiți pentru aia ce culeg cu mâna. Și lasă douăzeci de pași care nu culege și vine seara și ia acasă, că trebuie să crească o găină, un porc… trebuie toți să trăim. Și m-am gândit: uite omul cum gândește, are grijă de tot satul! Nu-i numa pentru el, toți trebuie să trăiască.
Pe urmă am văzut și la Buteni tot treaba aia, cu șeful lor de la CAP, l-am întrebat: cum funcționați? Uite așa: noi avem vaci, oamenii au bivolițe. Noi când vine primăvara nu avem fânețe destulă pentru vaci, luăm împrumut de la oameni, oamenii ne dau, pe urmă noi le întoarcem fânul la oameni. Dacă n-avem destul să întoarcem fânul, le mai dăm și câte o vacă, că toți trebuie să trăiască. Pe mine aia m-a fascinat.
– Se trăia mai bine în România atunci?
– Nu! Să-ți spun, în părțile alea pe lângă Buteni am văzut primul tractor particular. În România a fost tractor mai bătrân, l-au cumpărat de la CAP, numa a fost particular. Înseamnă că acolo n-a fost colectivizare deplină. Și acolo unde n-a fost colectivizare deplină, oamenii au trăit mai bine. Aici în Banat, unde a fost colectivizarea din plin, au dus-o greu. Eu așa am văzut treaba.
– Și la Revoluție unde erați?
– La Revoluție am fost în Germania.
– Și urmăreați, erați la curent?
– Da! Eu nu știu nemțește. M-am uitat la televizie și în vremea aceea nemții au avut mese rotunde unde se discuta de unirea Europei. Mie mi-a plăcut istoria, mi-a plăcut geografia, dar nu mi-era clar cum voiau ei să facă ei unirea Europei că granițele erau aproape cum a fost și Austro-Ungaria. Înseamnă, plecând de la Iugoslavia: Slovenia cu Slavonia – nu toată Croația, numa’ Slavonia, până la Sava – Voivodina, o parte din România, nu toată România și Regatul. Și am așteptat să vină de la lucru mătușa lu Snejana sau bărbatu’ să-mi traducă. Și când o dată, hop! La România e revoluție! Atunci nemții au arătat tot, și cum se pușcă la Timișoara. Toate filmele au mers prin consulatul din Iugoslavia, consulatul din Timișoara a transmis mai departe.
– Și cum v-ați simțit?
– La început… uite că și acum mi s-a făcut pielea de găină. Apoi când am stat să mă gândesc, cum a zis și uica Rancu: revoluția Coca Cola. Și n-am înțeles ce a vrut să spună. Omul ăla care a fost și hoț, și de toate, a fost închis în România, o avut a lui sistem de gândit și a zis că altă lume a finanțat revoluția și a organizat, n-or făcut-o românii. La urmă am început și eu să cred că îi așa. Poporul român a fost tras pe sfoară.
– După revoluție ați mai fost în Timișoara?
– Multă vreme n-am mai fost. Am fost la nunta copilului lui Ilie. Eu Timișoara am cunoscut-o destul de bine, acum nu pot s-o mai regăsesc. Timișoara s-a schimbat foarte mult după revoluție. Știu că ne-am dus cu Snejana la nuntă, atunci copilul meu a avut un BMW, consuma multă benzină, ne-am dus cu mașina la Timișoara, am găsit unde e nunta, am parcat, dar nu l-am închis. Și am zis, lasă, dă Doamne, să-l fure cineva. (râde) N-am avut experiențe urâte și rele în România, nici pe vremea lui Ceaușescu, nici după. Dar după aceea nici n-am mai fost în regie privată, am fost cu corul, cu alaiul colindătorilor.
– Nu v-ați gândit vreodată să vă mutați în România?
– Știi ce? Într-o oarecare perioadă am fost destul de supărat pe România. Adică nu pe România ca țară, ci pe oamenii care o conduc. Am avut ocazia să stau de vorbă cu câțiva ambasadori, consuli care au fost aici, și la Belgrad, și la Vârșeț: voi să vă păstrați tradiția, limba română, dar să fiți loiali țării în care trăiți. Cu ce ne-a ajutat România? În afară de ce am adus eu de la Săcălaz și prietenul meu Ilie a finanțat de la comuna lui, am adus pentru grădiniță poezii, povești, dar România… nimic! Acuma se dă cetățenie, dar în România au dat cetățenie și înainte, numa nu la românii de aici. Și mă gândesc că nici aici n-ar fi dat cetățenie, dacă n-ar fi trebuit să dea cetățenie la românii de dincolo de Dunăre.
Doru Ursu (DU): Și am mai zis, e păcat că ceilalți din păcate nu vor să se declare români, ei sunt valahi, cică. Și nici valahi nu se mai declară, ci sârbi. Dar noi suntem aici și vorbim românește tot timpul, „bună ziua” pe stradă, școala în limba română, biserica în limba română, familii românești, obiceiuri românești…
– Înainte ca nevastă-mea să se îmbolnăvească, am fost la Alba Iulia și mi-am cumpărat o curea din aia. Și i-am spus: acum când mă duc a doua oară la România vreau să-mi iau și o cămașă din costumul național și când mor, vreau să mă îngropi în alea. Ea-mi spune: tu vrei să te îngropi român? Nu am simțit nimic de la România, de la țara mamă, nici personal, nici în societate să facă ceva. Poate în alte sate și în alte locuri s-o fi făcut, la noi nu.
– Copilul unde a făcut școală?
– Copilul a făcut aici școala în limba sârbă.
– De ce în limba sârbă?
– Mai ușor i-a fost pentru că eu am mânat camionul și am fost pe teren multă vreme și la mama lui, ca să-l ajute, mai ușor i-a fost în limba sârbă. Apoi, a trebuit să continue școala aici mai departe, școala medie. Am avut probleme când am fost eu la școală, că eu limba română am știut tare bine, dar când m-am dus la școala medie, n-am știut terminologia sârbească la obiectele de bază. Pe mine m-a încurcat. La chimie a pus o problemă pe tablă, cine știe s-o rezolve? Eu am ridicat mâna, am știut s-o rezolv, dar dăscălița mi-a zis: faci bine ce faci, dar povestește! Păi nu știu să spun, că eu am învățat în românește.
– Și copilul știa românește?
– Da. Acasă a învățat, cu noi.
S-a făcut la noi o anchetă, apropo de ce face țara pentru cetățenii din diaspora, regimul actual a făcut o anchetă, că dacă ar fi acum alegeri anticipate, pentru cine ai fi votat. Nora mea a zis: pentru maghiari. Nu știu cum se cheamă partidul lor. De ce? Păi aș fi votat și pentru alt partid care s-ar fi luptat pentru poporul lui, așa cum se luptă maghiarii pentru poporul lor. Și de ce origine ești? Sârbă din Bosnia. I-a lăsat praf. Pentru că nu s-au așteptat de la o sârbă din Bosnia să răspundă așa. Dacă ar fi făcut și-n România ce au făcut Ungaria pentru ungurii de aici, ar fi fost altă treabă. Nu știu ce-i oprește, că conflicte între țări n-ar trebui să apară, din cauză că tu-ți ajuți poporul tău. Eu sunt român, îmi place românismul, numai că România ca țară-mamă n-a făcut nimic, nu pentru mine, ci pentru familia mea, pentru cetățenii acestui sat.
– Și cu orchestra unde mergeați?
– Eu n-am fost la orchestră, ci la cor. Cu corul am fost pe vremuri la Buteni, în Oltenia, la Craiova, Drăgășani…
– Și prin Serbia umblați?
– Prin Serbia n-am prea fost. Am fost la festivalul de la Zrenjanin… Acum în corul acesta pe care-l conduce Doru, cred că ne duce în mai multe locuri.
– Sunteți și în corul acesta?
– Da, dar sunt cam în vârstă.
– Și corul celălalt de ce nu mai funcționează?
– Corul celălalt a fost un cor de 80 până la 120 de persoane și toți au fost oameni care fac agricultură, amatori și au ajuns până la festivalul de la Nis unde au luat premiul I, s-au luptat cu profesioniștii. Au fost oameni buni, cântăreți buni, numai că generațiile alea de oameni nu mai sunt.
DU: (pune o înregistrare cu corul cel nou) E cor de amatori și cum nu se vine regulat la repetiții se cântă mai prost.
– Hai că n-am cântat mai prost, numa bine și mai bine. (râde)
DU: Corul mixt din Torac – așa-l găsiți.
– Și cu corul vechi găsim înregistrări?
DU: Din păcate numa una de la Coștei, de la festivalul din 1975. (pune o înregistrare)
– Atunci a cântat tatăl meu, au cântat generații care au fost și mai bătrâne.
A fost un festival în 2002, eu am organizat la Torac și au venit niște băieți de la Pro Tv Internațional și să ia interviuri, puteți să căutați.
DU: Este și un cor de cameră de fete dirijat de doamna Georgeta Ocolișan, are câteva înregistrări, puteți să căutați. Ea e plecată în America. După aceea am făcut și eu cor de cameră tot de fete, foarte bun. După aceea am rămas cu cel mixt. Pe mine întotdeauna mă atrage ce-i mai complicat de lucrat, cu cor mixt e foarte greu să lucrezi cu vocile, să le omogenizezi. Mai e și orchestra Lira și dansatorii noștri. Pe site-ul căminului cultural – ACR Bocăluț.
– Mama de unde e?
– De aici, din Torac. Și tata la fel.
– Și ei cu ce s-au ocupat?
– Cu agricultura. Aici cea mai mare parte s-au ocupat cu agricultura. Numa în ultima vreme unii au prosperat și s-au ridicat cu suprafețe mai mari de pământ. Părinții mei au rămas așa, din cauză că după al doilea război a fost confiscat pământul. Bunicul meu a fost învățător și au vrut să-l împuște comuniștii, din cauză că n-a vrut să subscrie ca să dea benevol un hectar de pământ la țară. Bunicu a zis: voi tot îl luați, dar eu benevol nu vi-l dau. Ăsta a scos pistolul să-l puște, el i-a dat peste mână și a pușcat în plafon, în casă. Eu am fost mic și n-am știut de ce s-a făcut gaura aceea și mi-a povestit bunicul ce și cum. Și până în 1968 când s-a măritat soră-mea, n-a fost voie să se astupe gaura aia. Până și copilul lu’ ăla a avut remușcări, că uite tată-su ce a făcut și el a vrut cumva să repare. Nu poți tu să repari aia, gata, a fost, sănătate. Au fost multe lucruri grele și de-aia m-am hotărât după aia că la agricultură e greu și n-am mai putut să rezist și m-am dus la șoferi.
– Și acum cine se mai ocupă de pământ?
– O țâră eu, o țâră copilul meu, n-avem așa mult. Acum avem trifoi și e pământul uscat tare, dacă vine ploaie, se face, să fie, dar dacă nu ploaie… Numa’ m-am dus ca să-l prășesc.
– Altceva ce pot să facă oamenii în zonă dacă nu-i cu agricultura?
– Momentan în afară de agricultură, nu cred că e altceva. Mai sunt care sunt angajați în diferite posturi, dar în rest, nu prea.
– Și copiii n-au vrut să plece de aici?
– Au vrut ei într-un oarecare moment, chiar și locuință au închiriat în Germania. A avut ea o cunoștință, niște oameni mai în vârstă, care au fost dispuși să o finanțeze până se pune pe picioare, să plătească locuința pe trei luni înainte, să le cumpere o mobilă. Ei, numa s-a întâmplat pandemia, s-a întâmplat că ea s-a îmbolnăvit și a murit, pe urmă s-au hotărât să rămână aici, Mihael s-a angajat șef la siloz. Și Jelena nu s-a angajat nicăieri, are grijă de copii, face de mâncare. Eu o mai ajut cât pot, fac și eu de mâncare.
– Ce faceți de mâncare?
– Pe mine m-a învățat mama mea, ea a fost multă vreme bolnavă, când am fost eu mai mic, clasa a șaptea a opta, după ce soră-mea s-a măritat, mama a fost în pat și eu am întrebat-o: cum fac aia, cum fac aia? Și am învățat să fac de mâncare, mâncăruri tradiționale, care se fac la noi. Absolut nu mi-e frică de orișice femeie că face mai bine decât mine. Prima dată, când erau vremurile alea, soră-mea era măritată la noi în sat, numa n-a prea venit pe la noi, a avut casa ei, treburile ei și mie mi-era să mănânc ceva dulce, aș mânca o turtă. O întreb pe mama: vreau să fac o turtă. Ea spune: fă așa, așa… Și cum ea mi-a spus, eu am făcut. Prima turtă am făcut-o într-o joi. Vine soră-mea la mine, aici în casa asta bătrână, mama era în soba asta, din mijloc, stătea în pat, soră-mea a stat cu ea de vorbă puțin, eu am făcut o cafă. Soră-mea a zis: hai că am acuma mai multă vreme, să vă fac o turtă, eu am zis, nu trebuie. Ea: cine a făcut asta? A fost cea mai simplă turtă cu vișină, mălai, copt în dubă, îl întorci, pui shlag deasupra, adică frișcă, și gata! Pe urmă am mai făcut eu combinații, cu cremă de vanilie, pe urmă m-am specializat în treburi. (râde) După ce s-a însurat Mihael, Snejana a fost la Germania, Jelena a știut să facă, numa lasă, face ăl bătrân. Eu am făcut o turtă și i-am zis: mie-mi tremură mâna tare – asta-i boală familială la noi, și mama, și io, și verișoru’ meu – tu numa s-o tai. Jelena a tăiat frumos, o scos din tipsie și îi duce la mama ei, ea-i spune: când ai făcut tu? N-am făcut eu, a făcut Meda. (râde)
– Jelena a venit cu ceva mâncăruri de la ei?
– Da, niște specialități de-ale ei. Dar nu pot să ți le traduc în română, cum se zice. Nu e mare diferență între mâncărurile lor și ale noastre. La ei în general se mănâncă mult mai multă carne, decât supă și ciorbă. Se face un fel de… nu e turtă, se face un fel de aluat, ca păpărușca, ca scovarza, da, clătita, apoi se pune în tipsie și deasupra se pune rudăiță rasă și brânză, se coace până la jumătate, se scoate, se toarnă smântână deasupra și se pune din nou. E sărată și poți să te saturi cu două bucăți din alea. Aia e original de-a lor. În rest cam aceleași. La ei mult mai mult se mănâncă, acul vezi purcelul pe grătar. E mult mai ușor, acum cum e și automat, îl învârte, în patru ore e gata, numa îl unge din când în când.
– Ei unde s-au cunoscut?
– Jelena a crescut aici, a avut doi ani când a venit.
DU: S-au cunoscut că au fost aici în sat, toți am fost la disco, la cafe-baruri, am fost împreună în gașcă, în sat. Și când ești tânăr, mergi într-un cafe-bar să vânezi, normal, se întâmplă că îndrăgești o fată care ți-o place și asta e.
– Și cu soția cum v-ați cunoscut, ați fost la dans, la joc?
– Soția mea a fost pe vremuri la echipa la dansurile românești și dansurile rusine, are fotografii cum a activat. Dar nu, eu am cunoscut-o pe ea mult mai de mult, la Bega, ne-am scăldat și casa ei a fost acolo aproape. Ne-am cunoscut când a avut nu baș 15 ani. Și am fost și am întrerupt și iar am fost. Drept să-ți spun ea a fost inițiator. Ea a venit la mine, eu am lucrat atunci în agricultură, n-am fost angajat, toamna, am cules porumbul, trebuie să-l sui în cotarcă, a doua zi trezește-te de la patru dimineața și ia-o de la capăt. Ea a venit la mine la oldă, m-a așteptat, hai spală-te, să mergem. I-am spus: eu nu mai merg să te petrec acasă în toată seara. Tu hotărăște-te! Eu nu spun, dacă tu vrei să vii aici, vino. Numa’ ori rămâi, ori te duci singură. Ea: Hai acum acasă, duminică rămân. Duminică m-am dus după ea și am adus-o, fără niciun bagaj. Mama ei i-a zis, nu ți-ai luat și tu nimic, nici o pijama. Ea a zis: ba, mi-am luat două perechi de chiloți. (râde) Eu am vrut înainte de aia să mă duc la părinții ei s-o cer frumos, dar ea n-o vrut.
– De ce?
– I-a fost frică că o s-o împiedice. A zis de tatăl ei… dar tatăl ei n-a fost om periculos, a fost om mai serios. Păi ce, că eu trăiesc bine cu tatăl tău, am fost cu el la birt. El m-a convins, a stat nu știu câte zile cu mine și a băut, să mă facă membru de partid. Nu vreau eu. Și la două zile după ce ea a rămas la mine… în seara aia am trimis eu pe sora mea cu ginerele meu și un verișor cu muierea și s-au dus la părinții ei de le-au spus că ea a rămas. Noi aici am făcut puțină veselie. Și atunci la două-trei zile după aia ne-am dus și noi la ei, a fost ok. În 29 noiembrie s-a întâmplat asta, în 24 decembrie am făcut nunta.
– Cum a fost nunta?
– Faină a fost nunta. A fost în sala aia a căminului, acum e îmburdată. Am greșit numai că am vrut să o fac în ajunul Crăciunului, că atunci nu se fac nunți în post. Numa n-am știut, și nimeni nu mi-a atras atenția. Dar n-am mai avut până în anul nou când. Nu am putut așa de repede să organizăm. Și atunci am organizat la restaurant în Jitiște, mâncare, ospătarii și tot. Nunta mea a fost prima din Torac unde au fost oameni angajați, plătiți (ospătarii), ca să poată toți să se veselească. Înainte se făceau nunți unde ajutau (serveau) neamurile, prietenii. La mine la nuntă, nu. Nu mă ajută nimeni, tot e plătit, n-am obligație față de nimeni. S-a cântat și românește, și sârbește. A fost orchestra lui Grumă din Ofcea, din cauză că în vremea aia orchestra Lira n-a mai fost așa activă. Știu că Grumă a făcut 16 exerciții cu orchestra, a adus taragotist din Barițe, un acordeonist din Albunar, el a strâns echipă bună și a zis că trebuie să exersăm că mergem în satul lui Bocăluț. Îți dai seama, așa respectat a fost Bocăluț, acolo nu puteai să mergi să te faci de cacao. Mai întâi mi-a zis un preț… a cerut mulți bani, că poate-l resping, n-a vrut să preia obligația. Eu am zis: bun!
– Care-i tradiția de nuntă? Cum s-a desfășurat? Cu rochia, cu mâncarea?
– Depinde. De exemplu la mine la nuntă, mireasa a fost în haine de mireasă, eu am fost în haine de mire.
– În costum sau în port?
– În costum. Înainte s-au dăruit neamurile de aproape, a fost nănașul, gizărul, i-a legat cu ștergari din alea lungi, chimeși. A fost un țeremonial frumos, care s-a păstrat. Mai înainte s-a făcut acasă șatră. A ținut nunta trei zile. Atunci când au venit după mireasă, mai întâi mireasa a stat la intrare în șatră, mai era o muiere care a păzit-o, toți nuntașii mirelui au venit și au dat mâna cu mireasa, au țucat-o și i-au dat un ban. Ăia au fost bani – monede. La noi s-a zis când ai avut mulți bani monezi din alea, mănunț- ăștia-s după țuc. (râde) S-a plătit țucul lu mireasa. Au fost multe obiceiuri din alea.
– Aveți poze vechi?
– Am poze multe, și vechi și noi. Să văd cu Jelena, să aducă albumele. Am și de la nuntă, și de la activități. Cu părul lung și cu geaca de piele nu am, nu știu de ce nu am făcut. Când am venit înapoi de la armată, tot tuns, vecinii ziceau: ce copil frumos are Todor Ursu, că nici nu s-o văzut de părul ăla. Am poze și când am fost actor.
– Unde ați fost actor?
– Aici, la secția de teatru. Dar am fost și de la școala elementară. Pe urmă în 70 și ceva în Alibunar, când Ioniță Băbescu a luat locul I pentru rolul pe care l-a jucat, eu am luat locul III. Am jucat pe „omul de pe marte”. Am avut destul de bogată activitate. Dar la dans n-am ajuns, am fost la cor și la secția de teatru, destul mi-o fost.
– Câte nepoțele aveți?
– Două.
– Și știu română?
– Așa și așa. Vorbesc română cu baba Tita, cu mine vorbesc sârbește și eu fără să-mi dau seama le răspund tot sârbește. Lor le e mai ușor sârbește, s-or obișnuit așa. Chiar acum i-a atras Jelena atenția lu Tita, să vorbească strict românește cu ele, că-i tare important. Dacă baș ceva nu înțeleg, le traduce.
DU: Vreau să spun că sunt oameni care nu au problema asta, că sunt sârbi și trebuie să schimbe limba. Foarte multe fete sau femei care au fost măritate în familii românești, sârboaice, care o viață întreagă până s-au măritat nu au vorbit decât sârbește, au învățat să vorbească limba română și vorbesc graiul bănățean.
– Ca Jelena. Ei i-e o țâră rușine, că de unele lucruri nu-i sigură.
(arată poze)
– Cât timp ați fost actor?
– Am fost mulți ani, în multe piese. Am fost cinăr și frumos, acum nu mi-s mai cinăr, dar frumos tot mi-s. (râde)
– De unde a avut rochia de mireasă soția?
– A cumpărat-o de la Zrenjanin.
– Și a ținut-o după?
– O mai am și acum. V-o arăt. Acum se închiriază rochia de mireasă.
– În ce an v-ați căsătorit?
– În 1983.
– Unde ați făcut armata?
– Am fost trei luni jumate la Szombor și apoi la Krško în Slovenia.
– Când a fost război ați participat?
– Patru luni.
– Unde ați fost?
– Am fost în rezervă, aproape de Vukovar, în Croația. Dar ne-am retras…
– Aveți costume populare?
– Nu cred că mai e ceva. Baba Tita a zis că vă arată. Sunt multe familii care au în casă costumuri populare, mai ales familiile unde au fost fete.
– Nu mi-ați zis, soția a venit cu zestre?
– V-am zis, soția mea când am adus-o a avut numa două perechi de chiloți. (râde)
DU: Prin anii ăia nu prea s-a mai ținut cont de chestia aia, deja în anii 70-80 au fost altfel și nunțile. Înainte, nunțile vechi au durat o săptămână. Lumea a plecat de marți până marți.
– La copilul meu a fost așa. Nunta ca nuntă a fost într-o zi, veselia la restaurant, cu 400 și ceva de persoane, numa înainte de nuntă câteva zile și după nuntă mai câteva zile, o fost veselie populară, o fost o șatră aici în curte, muzică… Vreau să mai spun că printre toate băuturile alelalte care au fost, vin, bere, sucuri, 86 de litri de răchie s-o băut.
– Ce fel de răchie?
– De strugure. Vinars, cum zic românii. Câtă lume și câtă veselie a fost! La noi înainte de seara de nuntă nu s-a băut așa de mult, s-a băut mai mult suc, bere.
Am un copil și mi-a fost drag de el, și de nora mea. Cred că înainte de nuntă el a umblat cu mai multe fete, ce știu eu, numa n-o adus nicio fată acasă. I-am spus: nu aduci nicio fată până nu spui, asta-i aia. Și când a venit cu Jelena a spus: Asta e. Am spus: Știu! (râde)
(aduce răchie și gustă toți)
– Se simte strugurele și ce blândă e.
– E bună și dulce, da’ te duce.
DU: E mare diferență între rachiul care se face, adică țuica, în România și aici. Trei sunt favoritele mele: strugurele, caisia și gutâna.
– Care vă place cel mai mult?
– Cea de strugure. Și cea de prună. În cea de gutână, dacă nu pune zahăr, nu se face nimic. Gutâna e făinoasă, trebuie multă apă. La răchia de gutână e problematic că ea nu curge cu putere, n-are procent mare de alcool și atunci trebuie să prefrigă încă o dată ca să capete tărie, dar atunci își pierde gustul. Oamenii nu știu. Eu am doctorat în răchie. (râde) Oamenii fac răchie din ringlă (corcodușe) sau din mere că aia n-are nici gust, nici miros și atunci o toarnă în gutână ca să aibă gust de gutuie.
– Dar iasă puțină. De exemplu, din 100 kile de gutână faci 5-6 litri de răchie din asta. Și din 100 kile de struguri faci 20-25 de litri.
– (apropo de mâncarea de pe masă) Asta e făcut din porci de la voi?
– Da, tot e de casă, să vă spun drept, noi nu prea cumpărăm. Și pâinea e de casă. Noi chiar ieri am tăiat un porc.
Eu prin anii 70-80 am fost la Timișoara și am adus salam de Sibiu, conservă de carne măcinată, o calitate superioară, la noi nu am găsit așa calitate.
DU: Avem noroc cu măcelarii noștri, câți mai avem, unu – doi – trei în sat, sunt care știu să facă parizer sau salam din ăsta.
– Sunt tare bune alea, numa ascultă pe ăl bătrân, e dovedit că tot ce se fac produsele, parizer, șunca presată, se pun aditive, în ele sunt nitrați și nitriți, care sunt foarte otrăvitoare. Aici ce fac eu la mine, cârnațul, nu se poate cumpăra.
– Dumneavoastră cum faceți cârnațul, care e rețeta? Sau e secret?
– Nu e secret, mie nu-mi place să țin secreturi, de ce să nu spui la oameni? Sare, usturoi, piper, boia și o țâră zahăr – ca să ajute la fermentație. Eu înainte am experimentat și apoi le-am spus lu copilu’ meu și lu Cornel (nepotu’ lu soră-mea) și or scris, că eu am îmbătrânit și mă zăuit exact cantitatea cât la cât se pune.
– Și tobă se face pe aici? Din ce o faceți?
– Normal. Toba se face așa: se pun în gozdăneac – se spune la cazan mai mare, ceaun – limba, inima, capul de la porc cu tot cu oase și se fierbe până se desprinde carnea de pe oase. Se stoarce, se lasă o țâră să se răcească, se taie în bucăți mari, cât mai mari, se pune piper, sare, usturoi, atât. Acum în vremea asta de pe urmă băieții ăștia nu vor să grijească „burfa”, numa pun în plastic, sau sticlă de plastic, sau în baloane de apă. Numa nu-i gustu’ ăla. Știi de ce? Nu vrea nimeni să recunoască. Nu se opărește după aia. Eu am făcut în maț de plastic, dar l-am opărit. Îl pui în apă la 80 grade și îl lași 40 de minute, până la o oră și atunci îl scoți și pui în apă rece. Asta e procedura, dacă vrei să mănânci lucru bun.
Momentan nora mea face și brânză, dar acum a vândut-o. Brânză din aia n-ați mâncat.
– De care?
– De vacă. Nora mea face brânză dulce și sărată. Aia e rotundă și se stoarce în sită, apoi pui altă sită peste ea, o așază, o presează și când e stoarsă, o sărează. E extraordinar! Eu pot să mănânc numa brânză din aia, nu-mi trebuie nimic altceva. La brânza dulce se ia smântâna pe deasupra și din laptele ăla se face brânza dulce. Dar la cea sărată îl îmbină tot, cu tot cu smântână și e unsă… o minune! Părinții ei au 70-80 de vaci. Ei au venit în anii 90, în timpul războiului din Bosnia, au trebuit să fugă de acolo și au trebuit să se apuce să lucre ceva și s-au ocupat cu marva – înseamnă animale. Jelena avea 2 ani când au venit aici.
– Deci ea e născută în Bosnia?
– Da, ea s-a născut la Sarajevo.
DU: A fost un dezastru acolo. Și o prostie. Dar ce să facem noi?
– Când am fost mai tânăr, mi-a plăcut foarte mult să citesc și multe cărți am citit. Și atunci mi-am îmbogățit vocabularul și nu mi-a fost frică să vorbesc și sârbește, și românește. Acum am mai pierdut o țâră unele cuvinte din terminologie în românește, din cauză că n-am ocazie să le folosesc.
Așa i-am spus lui Doru, în 2002, am organizat festivalul de muzică și folclor la Torac și atunci mi-au luat interviu doi băieți de la Pro Tv Internațional. Și am zis așa: vă dau interviul cu condiția să dați interviul în întregime cum eu îl spun. Dacă tăiați, nu dați nicicum. Și nu l-or dat. Din cauză că o țâră am criticat pe țara-mamă.
– Și ce ați criticat? Dacă vreți…
– Nu mi-e frică, mie nu poate să-mi facă nimeni nimic, la 70 de ani. Am criticat că țara mamă nu ne-a ajutat cu nimic. Ambasadorii și consulii au venit și numa ne-or bătut pe spate și au spus să fim cetățeni loiali țării unde trăim. E fain că suntem români, e fain că păstrăm tradiția, e frumos că păstrăm obiceiurile. Noi nici cetățenie n-am fi căpătat dacă nu s-ar fi făcut presiune să capete cei de dincolo de Dunăre.
– Dacă ar fi să fie un ajutor, cine l-ar gestiona?
DU: Depinde cum ar fi fost făcută legătura cu România și peste cine. De fapt, cea mai principală organizație sau instituție care ar fi trebuit să coordoneze toți românii de aici este Consiliul Național al Minorității Române. Înainte de a fi Consiliul național a fost Comunitatea Românilor din Iugoslavia sau Serbia – CRS sau CRI – pe care tot oamenii noștri din Torac l-au înființat și după aceea au preluat codrenii și a început luptă între codru și pustă, ți-am spus că românii suntem sparți în două, din păcate. În anii 2001-2002 cred că s-a înființat Consiliul Național.
– Unde are sediul?
DU: Sediul a fost în Novi Sad, dar acum de când a venit conducerea asta politică, fruntașii sau înaintașii, cum le spune, au vrut să o mute la Vârșeț și au mutat-o. Și vor să mute toate instituțiile românești la Vârșeț. Români există și în Banatul central, pe lângă Zrenjanin, nu numai pe lângă Vârșeț, doar că sunt sate mai mici.
– Numărul românilor poate că e mai mare în Banatul central decât în Banatul de sud.
DU: Poate să zică cine ce-o vrea, ca țiganu’ care-și laudă calul, eu îl laud pe al meu, că mult mai deștepți în cap sunt cei din Banatul central decât ceilalți.
– Strămoșii noștri care au fost alungați din Ardeal și au venit aici și-au zis: stai la casa ta și vezi-ți de treabă, nu te băga, că nu poți să le faci… că le-o fost frică. Și la noi a rămas asta din generație în generație.
DU: De fapt avem drepturi din partea statului sârb.
– Ce drepturi?
DU: Drepturi pentru toți: să avem școală, să avem biserică, portul, obiceiurile, festivalurile, ce e mai important. Avem cel mai longeviv festival din Balcani – 62 de ani, cea mai longevivă orchestră – 95 de ani de activitate neîntreruptă.
– Știți când a fost construit Căminul Cultural?
DU: Cred că prin anii 1950-60. În anii ‘80 s-a lungit și s-a făcut și sala asta mai mare. În 1930-40 a fost făcută Casa Culturală.
– Casa Culturală s-a făcut în 1942, în vremea când erau nemții aici. E un proiect să se renoveze, că se îmburdă, vedeți.
DU: Resursele financiare sunt la mine la institut.
– După război, în 1950-51 s-a făcut Căminul Cultural. Din cauză că până la războiul al doilea au fost două sate, Toracul Mic și Toracul Mare. Acolo unde e Căminul Cultural, unde e parcul, au fost gropi, mlaștină. După război abia prin 1946 s-au împreunat cele două sate la un loc, Torac și pe urmă au schimbat numele Begejci (Begheiți) și atunci s-a făcut Căminul Cultural „de cooperație” unde a fost sală de spectacole și în partea cealaltă, către școală, acolo a fost cooperativa agricolă. Pe urmă s-au mutat în clădirile alea bătrâne și vreo doi ani au pus acolo grîu – în vremea când a fost Sârbovan director la cooperativă, el a adus noi soiuri de grâu și n-au avut unde să pună grâul și l-au pus în Căminul Cultural, în sala unde au fost ghișeele. Și aici e Casa Culturală. Și atunci preotul Ion i-a pârât, din cauză că biserica din Toracul Mic a fost inițiatorul clădirii Casei Culturale.
– Deci cea din 1942 este Casa Culturală.
– Da. Și acesta e Căminul Cultural. După ce s-au împreunat satele, s-a făcut între sate parcul, căminul.
– Aceste cămine culturale s-au construit după un plan național, ca și la noi, bănuiesc. Exista și o programă la Căminul Cultural impusă de stat?
– Nu. Președintele și Consiliul de administrație decideau. În vremurile alea când s-a făcut căminul, s-a înregistrat ca instituție și a avut director, trei angajați și s-a finanțat din buget. Atunci n-a fost comună, ci municipiu. Pe urmă în anii 70, când s-a stricat sistemul financiar, atunci au schimbat.
DU: Și în zilele astea funcționează cam tot așa, cu director, cu consiliu de administrație, numai că e benevol. Și noi ne facem programul și planul, onorific. De exemplu dacă vreau să dau un concert la filarmonica din Arad, iau contactul și îi spun ce și cum, mă autoinvit. Și atunci când mergem acolo trebuie să ne pregătim, repetiții, ca să facem ceva calitativ, să impresioneze. Și așa a început colaborarea. Suntem inițiatorii unui festival la Dudești. Sunt legăturile astea foarte tari între noi și România.
– Dumneavoastră ați avut în România și cântări private, adică la nunți etc?
– În România am fost la nunta copilului primarului Săcălazului, la alții n-am fost. Dar n-am cântat, am fost oaspete.
DU: Eu am fost, că a fost meseria mea, dar interesant că n-a mers la poporul român din Banat, că acum la nunți se cer cântări sârbești țigănești, se cere saxofonul. În fine, sunt muzicanți de calitate toți. Noi am încercat să facem, eu și cu colegul meu Roman Bugar, am mers vreo doi ani la nunți în România, cu două formule. În prima formulă am avut: contrabas, țambal, taragot, vioară, soliști, unde alții care ne-au auzit au rămas trăzniți, că în Banat n-au mai auzit așa ceva. În București e altceva, e plin de țambaliști. Ei merg și în stațiuni numai cu țambalul. În Banat din păcate, nu. Oamenii care au văzut au zis: da, da! Din păcate organizatorii peste care am mers au zis: vedeți că asta nu merge. A doua formulă am mers cu orga, eu îi zic morgă (râde), saxofonul și dăi, dăi, dăi, aia merge. Eu înțeleg că aia se cere în secolul 21. Din păcate în Banatul românesc a început să intre sârbismul și țigănia, care pe mine mă deranjează. Marian Mexicanul a zis într-un interv- eu pot să merg să cânt în Serbia, numa niciodată n-am să cânt muzică sârbească cum o cântă un sârb, cum nici un sârb nu poate să cânte muzica românească pe care o cânt eu. Clar! Numa băieții noștri așa fac, toți vor să se dea grande. Nu, măi, păstrează ce-i al tău, că de-aia suntem români. Toate cântările nou compuse sunt sârbești. Pe mine mă deranjează aia.
Torăcenii cei mici sunt tare veseli, ei știu să se veselească la petreceri. Trebuia să cânt mult mai tare ca ei douăzeci ca să mă audă. Numa de fiecare dată când am trecut la cântări legionare – „Nu uita că ești român”, „De la Dunăre la Sena” – lumea înnebunește, se simte că-i român. Torăcenii ăi mari ei nu sunt baș așa, ei sunt o țâră mai domoli.
– Ei sunt bănățeni și bănățenii sunt mai domoli.
– Au fost buni cântăreți. S-a întâmplat odată la Iancăid, s-au dus la o înmormântare, și întâmplător au fost patru coriști din Torac, și au cântat patru coriști pe patru voci.
DU: Tenor I, tenor II, bariton, bas, fiecare pe vocea lui.
– Ăștia nu se mai nasc. În vremea aia n-a fost televizie și atunci ei s-au întâlnit și au cântat.
DU: Înainte să fii corist era ca și cum ai fi avut grad, să fii general. A fost o onoare. De aia și eu am defectul ăla. Bate-mă Doamne, cum spune bănățeanul. Vreau numai calitate, din cauză că așa am fost obișnuit. Pe mine mă deranjează când aud în alte sate cum cântă fals, unison, mă apucă nervii. M-am obișnuit să aud calitate, curat, trei sau patru voci. Așa am crescut și gata, nu pot să schimb asta. Ăsta e defectul meu profesional. Eu din cauza aia îi maltratez pe ei și fac repetiții serioase, cum numai corurile madrigale cântă.
– Spuneați și de piesa lui Furdui Iancu…
DU: Da, „Nu uita că ești român / Căci dacă taică-tu-i cioban / Bunicul tău a fost Traian / Și-n țara asta singur el a fost stăpân” (cântă). Furdui Iancu o cântă mai lent, noi îi dăm puțină energie, n-o lălăim. (râde).
– De exemplu, mulți nu știu să cânte asta din Țara Moților strofa a treia sau a patra: „La Neamț, la Tutova noi am venit / Luptă mare am învins, am învins”. Chestia e că la Neamț și la Tutova au câștigat legionarii, au avut majoritatea în Parlament din cauză că au câștigat voturile și au transformat cântarea asta. Și mulți o cântă, dar nu știu ce înseamnă.
– Istorie ați făcut la școală? Istoria României.
– Nu. Din păcate, nu.
– Și ați citit singur?
– Da. Eu am citit și istoria evului mediu, și istoria antică, toate cărțile de istorie care au picat pe mâna mea. Și sora mea a fost pe vremuri la școala normală, la școala de învățători de la Vârșeț și am mai luat de la ea. Și atunci am tras eu unele concluzii, că nu scrie în cărți tot. Musai să-ți faci părerea ta despre unele lucruri.
Noi am cântat pe vremuri, ai văzut grupurile alea de cântăreți în albume, Doru ne-a dirijat, la deschiderea zilelor de teatru, numa nu știu cine a scris textul, dar melodia a scris-o Bocaluț: „cu Tito mereu în frunte”. Aia a fost o cântare interesantă în vremurile alea.
– Și cum era melodia aia?
– „De va izbuti vreodată dușmanul să ne înfrunte / Vom lupta ca niciodată / Cu Tito mereu în frunte” (cântă) A fost în tempo mai de marș și a avut un text, nu știu cine a scris, Radu Flor, cred. Mi-am adus aminte că mi-a scăpat una: „O, Doamne, din ceruri albastre / Mai ai Tu grijă și de noi / Și află-ne durerile noastre / Și scapă-ne de război. / Hai sărmanul, bietul țăranul, îndelung răbdător / El are grijă, dar viața n-are, până la moarte e dator.”
DU: „Balada căpitanului Ciulei” – e moldovenească dar a ajuns prin părțile noastre.
– „Prin zăpadă de poveste, din Vaslui înspre Carpați / Prin zăpadă alene merge un convoi trist de soldați / Ei au fețele mâhnite și pe fruntea lor e nor / Căci au ordin să execute pe un comandant al lor” (cântă)
Știu și toate baladele lui Tudor Gheorghe.
– Deci trebuie să revenim musai. Și trebuie să veniți și voi cu corul în Timișoara.
Credit foto: Diana Bilec