– Îmi puteți spune numele dumneavoastră?
– Iosim Pancaricean.
Cică ar exista un sat Panc Seliște la Dobra, în Ardeal. Sărcia este scris din 1330. După cum au găsit arheologii, ar fi spus că localitatea e datată de pe vremea romanilor. Numa’ nu cu multe căși și înainte n-a fost multă populație. Eu mi-s singur, despărțit, am avut muiere română, din Petroman. De acolo mi-s și neamurile, din Petroman, strămoșu’ lu mama. Ălălalt strămoș e din Macedonia. A noastre fete s-au dus acolo, până a fost Banatul împreună.
– Și dumneavoastră acum ce lucrați?
– Mi-s mai mult acum cu păuritul. Grâul nu l-am tăiat, că de aia am venit la bărbatu’ lu muierea asta, că și ea e neam cu mine. Și am vrut să împrumut pricolița (n.r. remorca) și tractorul.
– Și cât de departe știți de familie?
– Mătușa din partea mamei mea are 84-85 de ani și trebuie să văd până e cu mintea întreagă, până o mai ajută capul, și să mai scriu în caiet. Din partea lu’ babă-mea au fost sârbi. De vreo șapte generații au fost aici. Mătușa mea mi-a zis că din Tărnășavaț, din Orlovat, ar fi neamurile noastre bătrâne.
– Ăștia sunt bunicii sau străbunicii de care ziceți?
– Din vița lu’ mamă-mea. O generație are cam 25 de ani, nu? Deci cam de 200 de ani.
– Și când au venit încoace?
– Ei sunt născuți aici.
– Și dumneavoastră v-ați născut aici?
– Da, sunt născut aici în 1974 și soră-mea în ’76. Tatăl meu și mama mea sunt născuți în anul ‘50. Moșii și babele mele, ale tatălui meu părinți, sunt în ‘29. Strămoșu’ e născut în 1910. Toți sunt născuți aici. Tatăl lui, stră-stră-moșu’ meu, Moș Alexa, e născut la 1800 și ceva, tot aici.
– Deci de multe generații sunteți aici.
– Aici a fost Banatul românesc, până la Tisa. Un om ar trebui să cunoască istoria. Și în anul 1922, l-au dat la sârbi. Tare mi-e ciudă că l-or dat. Noi cu sârbii am fost de o credință împreună. Și aici a fost mare sârbizație, pe timpul austriecilor, când au fost habsburgii. Andrei Șaguna a dat ideea ca sârbii să fie cu patriarhul lor și românii cu al lor. Dacă ne-am fi despărțit cu o sută de ani înainte, mult mai mulți ar fi vorbit românește. Așa că nu văd aici nici un bine. Noi am fost mult mai mulți și ca nemții și ca ungurii aici, numa ne-or mâncat sârbii.
– Câți români sunt acum aici?
– 500. Au fost aproape 3000, pe la o mie opt sute și nu știu cât. S-or mai îmbinat, s-or mai dus de aici, așa că am rămas tare puțini.
– Spuneți-mi de copilăria dumneavoastră. Școala ați făcut-o în limba română?
– Nu. Tatăl meu a fost om cu pohoduri, cu fantezuri, n-o vrut să ne dea la români, doar până la clasa a patra. Și de la clasa a patra până la a opta, la sârbi. Am mers după-amiază, vinerea și lunea, după școală. Eu am știut să scriu și să citesc și fără școala aia. E logic, că numa dacă nu-ți dai voința nu poți să scrii. Am avut trei ore pe săptămână, gramatică și scris. Așa că și eu și soră-mea știm să scriem, și nepoată-mea știe, deși tatăl ei e sârb.
– Deci, câtă școală ați făcut atunci?
– Am făcut opt clase școala normală și trei clase de maistor, de lăcătuș.
– Și asta tot ați făcut aici, în Sărcia?
– Nu. Opt clase aici în Sărcia și trei clase la Seceni, la 7 km de Sărcia.
– Și e tot comună majoritar românească?
– Nu. Au fost numa’ nemți până în anul 1945-46. Și când a venit bătaia a doua mondială, partizanii lui Tito i-au scos pe nemți afară și au colonizat sârbi de prin munți, din Bosnia-Herțegovina. Au fost doar niște familii de români creștini, care au păzit oile, vacile, caprele, porcii, au fost mai mult ca păstori.
– Și aici sunteți mai mult agricultori, adică munciți mai mult pământul?
– Da, numa’ pământu. Rar care sunt băgați în serviciu sau au plata lunară. În țară e tot mai rău. A fost cu embargo atâția ani, țara tare a sărăcit. Așa că nu mai văd aici niciun viitor. Multe familii de-ale noastre s-au dus pe la America, la Germania, Australia, Franța, Italia.
– Și de când au început să emigreze?
– Emigrația a început cam din anii ’60, și mai înainte. Și cele două mătuși ale mele au fost duse la America prin anii ’60 – ’70. Au fost tinere și copiii erau mici. Acolo au murit, au rămas doar copiii, nepoții. Mulți s-au dus de aici la America. Nu știu ce i-a atras. Încă aici și da și nu, dar încolo către Vârșeț și mai mulți, că acolo e pământul mai rău, e mai sărăcie.
– Deci aici la dumneavoastră e pământul bun?
– Nu-i baș tot clasa întâi, dar aproape. Cum au spus cei bătrâni, când treci podul la Seceni, zici că aici e altă țară. Așa că sunt satele mult mai sărace, sunt căși mai mici de pământ.
– Deci după Seceni?
– Da. După ce treci podul e altă lume. Așa or spus ăi bătrâni. Apăi eu iaca ce am auzit, aia spun.
– Spuneți-mi, camera pentru musafiri, pentru goști, cum îi zice? Că la noi îi zice soba mare.
– Soba mare e unde se țin lucrurile ce nu se poartă toată ziua. Soba de către socac, cum se spune aici.
– Și atunci cum e împărțită casa, că mă gândesc că fiecare are o denumire.
– E soba mare, cuina și soba unde stai toată ziua. Acum ei zic „cindă” (n.r. tindă), dar aia e cuină. Acuma dacă-s căși de-alea bătrâne. Și concu, coridorul adică. În Petroman e gong. Unde se bate piatra vânătă, se zice aici pivă. În Petroman e piuă. E de aramă. E ca un zvon, ca un clopot. Adică erau înainte, până n-a fost mecanizată. Și zahăru’, tot în pivă. Aici s-or mai ținut vorbele curat bănățene. Voi în Timișoara, ba au venit de prin Bihor, ba de nu știu unde și ați dat mai cu domnia. Vezi Doamne, că dacă vorbești cu „șie” ai fost la oi. Eu mă uit la om, nu după cum givănește, ori că e cu cravată, ori că păzește oile, pentru mine tot om e. Indiferent că e președinte, prinț, păzește vacile, nu înseamnă nimic titlul, școala, înseamnă sufletul tău cum e, cultura ce ai în cap și în suflet. Că poți să fii cu cravată și să fii prost, că să-ți tai nu mânecile, ci mâinile.
– Așa se spune?
– Da, așa se spune, e bolând că să-ți tai mânecile. Așa că nu contează pentru mine nici ce faci nici școala, numa’ personal cum îi omul.
– Și după ce ați terminat școala de lăcătuși ați rămas în sat, și ați lucrat în lăcătușerie?
– Nu, numa’ la pământ. De când ne știm tot la pământ, n-am fost băgat la slujba de stat, numa la pământ, și eu și tatăl meu, și moșul meu, strămoșu.
– Și în ce an ați terminat dumneavoastră școala?
– În anul 1989-90 am gătat clasa normală, clasa a opta și apoi am mers trei ani la comuna Seceni (Secanj). Atâta-i tot. Să fi știut de treaba asta, nu m-aș fi dus la școală nici atât, că numa’ am mâncat banii pre autobuz, cum m-am înșcolat. Și iaca diploma numa’ prinde paragini. Numa’ babă-mea, Dumnezeu s-o odihnească: uite, toți s-or dus la școală, cine ești tu numa’ cu opt clase?! Așa m-o convins să fac școala de lăcătuș, dar acum mă căiesc că m-am dus. După școală, am mers la agricultură, la păorit, cum se spune aici. Nimeni nu mi-a luat nici lopata, nici sapa, nici furca din mâini. N-or fost ca acum modernizări, înainte am săpat o lună, am fost negri-negri, de nu ne-ai cunoscut. Fânu’ l-am cărat câte două săptămâni și ne-o copt soarele de numa’. Ei, acum cu treburile, cum e viața tot mai grea, mă gândesc că e mai bine să ai o slujbă de stat, să ai o plată lunară. Că ploaie, nu ploaie, banii vin. Dar dacă nu ploaie, ce ai pus pe oldă, nu ai nimic. Treburile astea de agricultură sunt mereu tot cu seceta asta. Că noi am trecut bine cu grâul, față de alte sate. Încă mai mare secetă a fost și pământul e mai rău, tot mai puțin grâu și cucuruz este la lanț. Că noi vorbim cu lanțurile, nu cu hectarele, ca la voi la România. Mie nu mi-e rușine să vorbesc în grai.
– Dar nu are de ce să vă fie rușine, dimpotrivă.
– De ce, baș nu vreau, graiul nostru e gata. Când nu ni-s mai noi, nu se mai vorbește givanu’ curat bănățean. Neamurile mele la Petroman vorbesc tot ca mine.
– Vă țineți aproape cu neamurile?
– Da, tare. Am și la Petroman, și la Cimișoara (n.r. Timișoara)…
– Spuneți-mi ce faceți cu recolta.
– Recolta se duce la bază, la siloz. Careva or făcut acasă silozul lor particular, sau le pun într-o șupă, într-o clădire mare unde păstrează boabele. Dar acum nici nu se mai țin multe marve, adică animale, cum vorbiți voi. Animal la noi se consideră ăla ce e sălbatic pe câmp. Când am fost eu mic, pe socac aici și pre vale, erau gâște, că s-o albit. Și or mers afară și vacile, aia mai țin minte, numa porcii nu mai țin minte. Aia o fost în anul ’68-’69, ultimii ani când or mers porcii afară. Acum e gata, la socacuri se pun pomi, se fac parcuri, gata, nu-i mai satul ce-a fost. Dispare tot ăsta. Rămânem numa cu givanu.
– Și plata e bună de la siloz, vă convine?
– Nu. Nu-i prea plătit. Ce iei de la stat, de la cooperativă e tare scump, și al tău acasă e de nimic.
– Păi spuneți-mi și niște prețuri, să știu.
– Cucuruzu’ dacă-l cumperi cu puținu’, e 4000/metrul, 100 kilograme. Și dacă-i cu multu’, îl vinzi cu niște vagoane, e cu vreo 3500 dinari. E preț bun, numa’ când comparăm, otrăvurile ce se folosesc pe holde, herbicidele, cum vorbiți mai domnește, otrăvuri și prau ce-l aruncăm pe holde, alea chimice, sunt tare scumpe.
– Ce înseamnă enorm de scumpe?
– Păi să zicem pe nu știu câți metri de cucuruz trebuie un metru de prau din ăla, îngrășăminte chimice. Într-un lanț de cucuruz sau de grâu să punem 3-4 metri de prau. Și cum a fost anul trecut, care-cum, anțărț – la noi se spune anțărț cu trei ani înapoi – n-a fost numa niște metri la lanț. Apăi, ce-o făcut paorele ăla or țăranu’ ăla, care o băgat în pământ, n-o ploiat, n-o scos nimic. Ăla o dat pe cur înapoi kilometri, ăla o fost în pagubă numa. Și din cauza aia lumea nici nu mai cutează să mai bage în pământ, că nu scoate. Și iaca acum de câțiva ani e secetă nenormală. Hait anul ăsta o mai venit niște ploiță, numa’ anțărț rău a fost. De aia zic, mai bine o plată lunară, ploaie, nu ploaie, banii vin la lună, câți vin. Dar să ții vaci… aia de când s-o stins, să spun numa comparație cât e litrul de lapte, câți dinari, nenormal de puțin. Iaca o litră de lapte e mai lesne ca o apă minerală. Atunci iaca pun-te și ține la vaci. Și trifoiul, bala – balotul cum ziceți voi – e 400-500 de dinari, să plătești să dai la vacă, iar vadra de orlău 50 dinari mă costă, că mănâncă o dată vaca, și numa câte sute de dinari mâncă la zi. Și eu când vând lapte nu scot banii ăia nici pe jumătate. Și așa tot natul zice și de vaci, și de îngrășatul la bici, porci la fel, așa că o ajuns vremea că atunci când îți trebe carne, te duci dintr-o dugheană, într-o căsăpie – măcelărie se zice dacă vorbim domnește – și te duci să cumperi de acolo și nu ai grijă nici să-l îngrași. Concentratele când le cumperi de aici sunt nenormal de scumpe. Și când socoți asta scump, cucuruzu’, scump, mai bine iau carnea de-a gata.
– De la stat aveți ceva ajutoare?
– Prea puțin, și aia ce ne ajută numa ne mânjesc ochii, ne fac proști.
– În ce sens?
– Prea puțin dau. Te smuță de la început, așa se spune, te ațâță, și la urmă aia ce ți-o dat îți ia. Ce să faci, te enervezi, vinzi tot, amin, nici nu mai ții nimic. Asta-i patima la noi, cum a spus Puiu Codreanu: zece stau și lucră doi.
– Hai să revenim în tinerețe.
– Cinerețe.
– Da, în cinerețe, nu că acum ați fi bătrân. Ce activități culturale erau?
– Am avut de toate. Am avut joc. Jocul s-a stins… nu mai știu în care an curat. În toată duminica a fost jocul mare. N-a fost televizie, n-a fost din astea, te-ai dus la joc, la biserică și atât. Când or apărut televiziile prin case, gata o fost, s-o stins toate. Cu internetu’ ăsta, și mai tare. Acum tot omu are viața lui. În Sărcia a existat tare demult fanfara. Fanfara s-a înființat în 1927-28. Am avut teatru, oamenii din sat or făcut teatru, or făcut o piesă și atunci pre bină acolo s-o jucat teatru. Și am avut orchestră. Am avut armonicași, la noi se spune lapte la vioară. Că înainte babele or spus că au venit lăptașii la nuntă, nu muzicanții.
– Îi zice bătrânețe sau băbăluc? Că la mine în zonă îi spune băbăluc.
– Da, băbăluc, bătrânețe. Că tot o fost givan, fie la noi, fie la voi, în Banat, tot o fost una. Acum o țârică v-ați dat după domnie, să vorbiți mai corect, mai fain. Și când m-am dus la Cimișoara, tot așa am vorbit, nu m-am ferit. Mă zăuit la năticași, cum îi port, o țârică s-or rupt săracii.
– Cum se cheamă?
– Năticași. Ăștia-s de lucru și am acasă-s cu obrazu’ plin, îs cu tri bujoare, și cu ăia mă duc la biserică.
– Preot este în sat?
– Nu.
– Și cât de des mergeți la biserică?
– Când este slujbă, tot a doua săptămână în lună, că n-avem popă, popa vine din Toracu Mare. Și avem credincioși la biserică cam 25-30, că nici nu ni-s mulți. Dar după câți ni-s în sat, mai mulți vin la noi la biserică decât la Uzdin, Torac și Ecica.
– Văd că purtați verighetă. Sunteți sau ați fost căsătorit?
– Nu mi-s mai.
– Copii aveți?
– Nu avem.
– Și fosta soție a fost din sat?
– Nu, a fost din Petroman. Numa iaca, de 4-5 ani ni-s despărțiți. N-a mai vrut, s-o dus. O fost ea cu nasu cam pre sus. Ei îs de prin munți…
– Și ăștia sunt cu nasu mai pe sus?
– Da. Sunt nețivilizați, neculți la minte.
– În ce sens?
– Păi așa, și cu cultura, și cu agresivitatea. Tot îmi dă că se țin ei mai apți ca noi, mai deasupra de noi. Îs sălbatici. Ei or venit aici și vor ca noi toți să jucăm după ei, după un pumn de oameni. Nu noi am venit în Bistrița, voi ați venit aici. Și atunci ne ziceți că suntem puturoși, de ce stați cu noi? Nu stați cu noi, că nimeni nu vă ține. Sunt mult mai agresivi, ei nu știu de orânduială, de un fruștuc, de un prânz, de o cină, când trebe. La ei când pici în cur de flămând, atunci te pui să mânci. La noi s-o știut, când e fruștucul, toți la masă, altfel ți-o trecut rândul. La prânz, că ești flămând-sătul, mânci, nu după ce au mâncat, iar să mânci. Ți-o trecut rândul și amin, până la cină. Ei nu știu de astea.
– Spuneți-mi ce se mânca la fruștuc?
– Acuma nu spun cu modernizările astea, ce se pune pe masă, paștetăraie, pateuri, cum vorbiți voi, sălămăraie. Nu, înainte n-or fost, numa babă-mea, Dumnezeu s-o hodinească, până o fost în viață, am fost toți patru în casă, eu, muierea, babă-mea și moșu’ meu, făcea păpară. Știți ce e păpară?
– Un soi de omletă?
– Da, cu pită, așa, cu prăjală, și tăiată pită așa. Atunci o făcut coleașă. Știi ce e coleașă?
– Nu.
– Făină de cucurz, fiartă, mămăligă, cum ziceți voi. Și soacră-mea i-o plăcut când am spus coleașă, că și acolo la ei se zice coleașă, din Bistrița, de unde or venit. Atunci s-o făcut împrezupă. S-o pus așa în plecul de scoverți, în scoverțari, cum se spune în vechime, s-o fript făină, și s-o pus o țârică untură și atunci când o clocotit apa, s-o pus aia și s-o pus sare, și o avut o culoare așa căfoanie, ca cafa, mai închisă, și aia am mâncat cu lingura, ca zupa, și cu pită.
– Asta la fruștuc?
– Da. La fruștuc atunci s-o făcut ouă fripte, noi le-am zis roți, s-or bătut 3-4 ouă pentru toți, s-au pus niște linguri de făină, un pic de sare, oțârică de lapte, s-o bătut și cu lingura s-o fript așa roți. Și aia am mâncat. Eu am spus nu din ce s-o cumpărat, dar ce o fost din băbăluc, cum vorbiți voi acolo, din bătrânețe. Și acum nu pot să-mi mai aduc aminte baș mai ce o fost de fruștuc. Dacă mai rămânea crumpi, ce s-or mâncat duminică, să nu-i leapede baba, i-o tăiat așa mănunt, nu mărunt, așa ca unghia, și o făcut o țârică de prăjeală și aia de fruștuc o fost.
Din mâncări la noi se face gălușcă din aburi. Se întinde pe masă ca plăcinta se face, cu ludaie, cu brânză, cu vișine, și atunci se pune brânză, se învăluie, și se pune într-o tiganie mare – tiganie e o oală mai mare așa, care-i mai scundă – și se taie crumpi, și crumpii ăia să fie numa cu o țâră de apă. Și atunci când se pune aluatul ăla încins pe masă ca plăcinta, se face așa tot roată se umple tigania și se astupă. Și atunci la aburi se fierbe aia. De aia se spune gălușcă din aburi. Aia numa’ prin Banat se face. Când s-a dus Petrică Moise la București, o spus că se mănâncă la noi tăiței cu lapte și sarme. Dar să fi spus găluște cu aburi, ăia n-ar fi știut.
– Deci găluște din aburi erau fruștuc.
– Nu, prânzul.
– Și ce se mai mânca la prânz?
– La prânz s-or știut aici la bănățeni de luni până vineri ce mâncăruri s-or făcut. Adică duminica și marțea ori miercurea s-o făcut zupă, și atunci joi și vineri s-o făcut păsulă, și alelalte zile s-o făcut mazăre, papricaș, zeamă albă, mai știu ce. Dar obligat la bănățeni duminica o fost zupa cu frunzițe. Îs tăiate în patru colțuri, îi zice flechițe, ori cu tăiței ori cu găluște de gris. Și apoi e diferență ce pui la zupe atunci când faci. Când s-o fiert zupă de gâscă aia s-o pus cu găluște. Numa’ bănățenii or făcut. Ăia care mă mai ascultă, se mai mânie, dar trebuie să știe că Banatu’ e și fruncea și mintea.
– Explicați-mi.
– Păi, Doamne pușcă-mă, că nu batjocoresc pe nimeni, dar cu ce-s mai buni moldovenii ca noi, oltenii, ăi din Ardeal? Cu nimica. Cu cultura? Hă, hă.. La noi când or mîncat din cineri, nu din farfurii, or mâncat toți la un loc, ca și cum mâncă ăștia din Petroman. E un exemplu. Omu’ care m-o ascultat, câte i-am spus fapte bune, trebuie să-și deie seama ce-i în Banat, în Banatul nostru, să spunem Vojvodina noastră, și Banatul ăl românesc. Eu aș fi întrebat: să nu fi venit comunismul nici aici, nici acolo, ar fi dat fuga în Banat și Oltenia, și Ardealul, și Moldova, și toată Țara Românească. Și aici cât ar fi dat fuga după Vojvodina, să nu fi venit Tito să le ieie, să-i faci pe toți egali. Nu poți nicicând să-i faci pe toți egali. Ce-am fi avut traiul vieții noi și ce ar fi avut ăia din Beograd și Bosnia-Herzegovina și alelalte? Cum s-ar fi trăit dacă n-ar fi venit comunismul? Eu numa’ aia le pun întrebarea. Care îi apt la minte și mă aude, să se pună pe scaun și să se gândească la ce-am spus, dacă e cu mintea mai adăugată.
Aici când s-o băut bere, ăia de pe munți nici n-or știut ce o fost berea. E un exemplu mic. Atunci să nu spun de astelalte, de mâncăruri, de îmbrăcate și pre lângă casă. Se râd ăi veniți în Banat că cică-s cășile de pământ. Păi soacră-mea s-o râs: păi cum aici zidul or gardul e de țiglă arsă și casa e de pământ? I-am spus: soacră, și mamă i-am spus, păi casa s-o făcut prin anul o mie opt sute, și gardul s-o făcut în anul 1950-60. Atunci nici nu s-o zidit cu țiglă arsă. S-or zidit cu țiglă arsă clădiri, azimbanie, de trenuri și spitale și unități de armată s-or făcut de țiglă arsă. Nici n-ai putut să ajungi la țiglă arsă. Păi cum bănățanu’ cumpără țigla și materialul stă pe pământ.
Nu-și dau seama ăștia ce or venit în Banatul românesc ce vorbesc. Tare mi-o fost ciudă când am auzit aștia. Și am probit să-i astup, să explic. Și am văzut cu sârbacii ăștia mai bine îi să taci, că pe aici bagi cu tolcerul în ureche, pe aici iasă. La ei, cum se spune la Sărcia, nem baiot, sunt înapoiați, preste tărăntătă. Eu cred că e o vorbă ungurească, când e peste măsură, se spune „preste tărăntătă”. Multe lucruri nu poate să înțeleagă, să înghită.
– Să revenim la prânz. Ce se mai mânca?
– Deci or fost zile când or fost cu anumite mâncări. Atunci obligat duminică s-o făcut turtă de acre. Bubuienie, cum se zice la Sărcia, crofne, cum spuneți?
– Gogoși spunem.
– Aia n-am mai auzit. Sârbii spun crofne. Noi aici spunem bubuiene. Și păturate. Știi ce e păturate?
– Nu, vă rog să-mi explicați.
– Păturate e de aia… la Petroman se spune suveacă.
Când am fost noi mici baba nu ne-a crescut cu mâncare conservată – alămărarie, păștătăraie, conserve, ea ne-o făcut păpară, gris, mâncare naturală, cu ce a crescut ea din bătrânețe. Și noi am crescut mult cu carne de golumb. Când am spus la ăi veniți, s-or râs, li-e scârbă să mânce carne de golumb. Și când ați mâncat de pe munți carne de urs, aia nu v-o fost scârbă, că ursu’ mâncă toate mortăciunile. Eu n-aș fi mâncat carne de urs nici să mă belești.
– Spuneți-mi o rețetă din carne de golumb.
– Prinzi golumbu’ din cuib, din pod, până n-o zburat, ca să fie carnea mai moale și aia iute se face. Și carnea de golumb e extra pentru copii mici și pentru oameni betegi, care-s la dietă. Puiul de golumb îi tai capul, îl opărești în apă fiartă, se scot mațele și atât. Și atunci or se face popricaș din ei, or se face zupă, or se taie în două și se cască, și atunci se bagă în făină și în ou și se frige în untură. Și cu zamă – zamă se spune la prăjală. Carnea de golumb se folosește în orice, ca și carnea asta, numa’ e mult mai sănătoasă, și iute se fierbe, că golumbii sunt tineri. Asta e strict mâncare etno-bănățeană, golumbul, în alte părți nu sunt.
– Și ce se punea alături de carnea de golumb?
– Când s-o fript golumbu’ în ou e șnițel sau pane. Care în ce sat. Se spune: tot satu’ zăniat, toată casa moda. Zăniat înseamnă o meserie. Ca zăniat: păpucar, ștrengar, maistor.
Și pe lângă golumbii ăia fripți s-o făcut pireu or crumpi fripți. Pre lângă aia or pus la masă și salate: de curechi, părădais, ceapă, castraveți, s-o tăiat așa ca să fie cât mai gustoasă. Mâncare și trai ca la bănățeni! Bănățeanu’ o lucrat din greu, o tras cu coasa, pre câmpuri și o trebuit să și mânce bun. Așa că de-aia spun, la cei ce mă ascultă: trai ca la Banat! Și eu spun: traiul nostru să fi rămas așa, și țara să nu se schimbe, o mie de ani ar fi trebuit să dea fuga să ne ajungă. O să le pară rău la ăi de mă ascultă.
Și atunci la care i-o plăcut, pe lângă carnea friptă s-or pus și prune din dunțuri, or căisâne, or gutânie. Dunțuri vreau să spun… ai băgat ciorovețe, fructe, se spune la Sărcia, s-or băgat în uieci de dunț. Adică ăia s-or păstrat pe toamnă și pe iarnă și pe anul viitor. Trebuie să mai explic asta, da?
– Da, vă rog.
– S-o pus cu conservanți ca să steie pe mai multe luni, prune, cireșe, vișine. Și atunci ce să mai spun, s-or făcut zămuri, ba cu cioci, asta s-o spus la Sărcia când într-un blid spargi 2-3 ouă, și pune făină, mesteci și așa faci tare, și atunci razi pe răzătoare. Și s-o mai pus acolo carne mănuntă, dacă o fost zama aia mai săracă, cu picioare, cu capete. Care n-or avut, or mâncat zama goală, de i-ai văzut fundul. O fost și de alea. Dar vreau să spun că traiul vieții mult s-o mai prăticit. Or fost cazuri aici, mi-or spus ăi bătrâni, nu-s mai în viață, când or tras cu coasa pe holde, și or fost atâta de săraci că or mâncat pită cu prune. Să se gândească care mă ascultă, ce traiul vieții o fost atunci, cu mulți ani înapoi. Nu spun că ăi gazde or mâncat, întotdeauna or fost și de-ăi bogați, și de-ăi săraci. Când mi-o spus omu’ ăla, nu vreau să-i zic pre nume acum, prune or rupt din prun și or mâncat la coasa de grâu când or tras. N-or putut să tragă caii și atunci o tras cu coasa și or făcut snopi. Numa’ or tras cu coasa și or adunat fânu’. Tot moșu’ ăla mi-o spus că atunci când s-or spălat țoalele de pe el, să nu zic hainele, că haine e domnește, omu n-o avut ce să ieie, o tras o sucnă pre el. Știi ce e sucnă? Ce poartă muierile, rochie, până i s-or uscat țoalele. Să se gândească fiecare care ascultă ce sărăcie o fost.
– Descrieți-mi eventual, dacă știți și din bătrâni, se trezeau la ce oră? Mă interesează o zi întreagă, cum se desfășura o zi? Atât în timpul zilelor de lucru cât și în sfântă zi de duminică.
– S-o sculat de dimineață la 4-5 să rănească (n.r. hrănească) caii, toată casa o avut barem 2-3 cai. Pe lângă cai or fost și vaci. Or trebuit să rănească, să mulgă vacile, gâștele or mers la vale. Și atunci de dimineață s-o făcut fruștucu’. Și când o bătut zvonu’ din biserică ora 12, toți din casă or fost la prânz. Și când o fost cină, toți la cină. Între cină, prânz și fruștuc, care ce-o făcut, unde s-o dus, o lucrat, nu-i problemă. Când o fost punct la 12, toți la masă. Baba ne-o învățat. Este care spun că abia îi strângi. Nu, când e la mâncare e la mâncare. Când e la cină, la cină.
Când or fost sărbătorile, strict nimic nu s-o lucrat și o ieșit la socac la givan. Toată casa la socac are scauni de-ăi mari și o ieșit la givan. Aia am prins și eu, o fost actuel până în anul 1988-89. Când veneam de la oldă (n.r. holdă), ne-am spălat, am rănit tot și la socac am ieșit la givan. Acuma s-o stins, e gata.
Într-o zi de lucru, cum îi acum, la coasa de grâu și la alelalte, s-o sculat lumea și la 2-3 ceasuri dimineața, și mai devreme, să deie la cal să mânce. Calul să se sature până la 4-5. S-o sculat și la un ceas dimineața. Care or fost mai scăpătați, n-or avut ce să deie la cal, l-or luat de căpăstru și l-o dus pre pustă să paște. Păi să se gândească ăl de mă ascultă, cât o trebuit să lucreze omul ăla, ăla n-o putut nici să doarmă de grija calului, că trebuia să se ducă să-l sature. Și ce spor o avut calul ăla de paștea iarbă verde. Și atunci o păscut până la 4-5, l-o prins la coșie și s-o dus la lucru. I-am întrebat pe ăi bătrâni când or fost la ogor, s-o ogorât până s-o încălzit, 10-11. Apoi o dus afară într-un vas apă să dai la cal, ori de-o fost o fântână aproape, fântână de cai, cum s-o spus, pre oldă. L-o călărit calul până acolo, l-o adăpat, și cu el o ogorât.
Când o venit de la ogor acasă, toată avlia bănățeană pe aici o avut duzi, or fost duzii groși, duzii ăia i-am prins și io o țârică în viață, dud gros de aici de pe ușelele mari, la socac, îl puteau cuprinde trei oameni. Și în dudul ăla or dormit găinile primăvara, vara și toamna. Or dormit în dud, că n-o făcut mișconi. Că pomu’ când îi viu, nu face mișconi. Și la aer găinile îs mult mai sănătoase, nu ca acum cum sunt închise. Și duzile alea or mâncat găinile, gâștele, toate vietățile de pe avlie s-or șporuit la boambe de cucuruz, la rană. Și atunci când venea de la oldă, caii tăbărâți, 2-3 cai, cu cât te-ai dus la oldă, depinde plugu câte brezde o tras. Dacă or fost două brezde, or fost trei cai, dacă o fost o breazdă, doi cai, așa o mers. Eu n-am prins aia, am ascultat cum or spus ăi bătrâni.
Înainte or umblat în izmene și în chimiașă până la genunchi și desculți, și în șlaiche, în opinci de piele, or năticași. Și când or venit de la ogor, coșia or oprit-o sub dud, la umbră, și s-o umplut coșia de fân, de trifoi, calu să mânce, că-i clefnit, îi tăbărât de la atâta arat. Și după ce s-o săturat, la niște ceasuri s-o dat abia apă. Când e calul cald, înfocat, venit de la oldă, nu-i bine să-i dai apă, se stârpește or poate să orbească. Și așa când o țârică când s-or stâmpărat, or rănit caii și or stat toată noaptea. Babă-mea când o fost cinără (tânără), mică, or avut două ștăloage, unu de cai, unu de vaci, să nu zic grajd, ștălog, ca la Sărcia, și la Uzdin se spune ștal. Dar cu Uzdinul nu ni-s aproape nicidecât.
– De ce?
– Nu-s din vița noastră de oameni. Din vița noastră e Toracu Mare și Ecica. Și Toracu Mic sunt crișenii. Vreau să spun că ne diferim, că la ele muierile poartă sucne pe ele ca țiganele, cu fodori din alea, cu pături. Dar și aici sunt niște familii de crișeni: Suciu, Popi și Idvărean. Ăștia-s crișenii și restu-s români. Eu sunt mai mult cu Petrovasela, cu Petreușu, ăi din Uzdin. Dintr-o parte pot să spun că ni-s mai aproape cu Ecica, din alte privințe cu Toracu’, dar tot aia e. Nu știu care din astea două sate e primul și al doilea.
Să-și închipuie ăia care ne ascultă, păi cât o trebuit să frece muierile când s-o spălat chimeșele alea albe și izmenele alea largi când o venit prauriți oamenii de la ogor. Păi o trebuit să fiarbă muierea și să frece până i-o albit ochii.
– Îi albesc ochii?
– Aia când e lucru preste tărăntete.
– Deci mult.
– Tare mult. Pre lângă aia o fost multă jâmă în casă, multă lume, și în casă o trebuit multă mâncare, multă răbdare. Numa fost înainte lumea mult mai bună. Mult mai mulți or ajutat, acuma tot omu are viața lui. Eu am prins o țârică timp din viață când am mai ieșit la socac. Acuma, să te vadă, își bate joc de tine, se râde. Și în bătrânețe tot mai multe calități or fost. Și acuma tot mai necalități, cu vremurile astea bolânde, cu internetu ăsta, cu telefoane mobile, tranca-fleanca. Multe s-or mai și schimbat, fără că n-o mai pus întrebare, la morturi, la nunți, la botezuri, nu-i mai ce-o fost.
– La botez ce s-a schimbat, ce a dispărut? Spuneți-mi cum s-a întâmplat la botez.
– La botez o fost înainte în sat multă populație. Și când o fost la un botez, o nuntă, s-o strâns claca. Vreau să spun ai avut încredere în neamuri, în vecini, am fost una, ai avut cu cine să faci botezul, nunta. Acum nici nu se mai interesează să vină la botez. Fiecare are viața lui. Înainte s-or făcut botezurile mari, c-or fost bani. Atunci n-o existat la sala parohială sala asta, s-or făcut botezurile și nunțile în șatră, n-a existat mai fain. O pus șatra pe avlie sau s-o scos în socac șatra. Dacă avlia o fost mai mică, mai îngustă, s-o scos la socac, și atunci or fost multe suflete chemați. De exemplu, mai înainte ai chemat vecinii, neamurile, cu care ai trăit bine de prin alte sate.
La nunți iar s-o făcut mâncarea mai bună, cu sarme, cu șnițele, cu zupuri, cu tortăraie în feluri ce de când s-or crăpat ochii n-ai văzut. Tot natu s-o născocorit, așa o fost bănățeanu nostru lăsat de căcat, cu iertare. Tot natu s-o născocorit ca să fie îndeplinit și mulțumit, că la un bănățan te duci la nuntă și la botez. Să nu lipsească nimic pre masă și să fie tot natu mulțumit că o venit la gostâie.
La nunți încă mai multe or fost pregăteli de-aștelalte. O început nunta cu o săptămână înainte. S-or făcut tăițeii, s-or tăiat găinile de zupă, ciurcile mai mult, că de ciurcă s-o făcut zupa, acuma nu ne băgăm, că la fiecare de ce-i place zupa, de cocață, de ciurcă, de gâscă. Și atuci s-or ciutănit jivinele, s-or tăiat porcii, purceii, s-or făcut tăițeii. Și atunci fiecare mire o căpătat câte o cotrânță. Aia o căpătat ca cadou de la gazdele unde s-o făcut nunta. Și când s-o încheiat șatra, na, o țârică s-o băut, mâncăruri, treanca-fleanca, din aștea. Și atunci lumea o fost chemată la nuntă de la 9 ceasuri de dimineață o început. Și nunta o început cu muzica ardeleană. Și la nuntă or fost peripete, aia mai țin minte și io, când te-ai dus la nănașu să-i furi ciurconiu.
– Ce să-i furi?
– Ciurconiu de la găini.
– Curcanul?
– Da. L-o luat, l-o băgat în șatră, l-o ținut și i-o dat răchie.
– A îmbătat curcanul?
– Ei, așa puțin s-o dat. Acuma nu mai este, la ce nuntă am fost: mă să nu vă duceți să-mi furați ciurconiul, găzdărița cășii o spus. Dar asta mi-o rămas în amintire, că am fost mai copilandru, că ciurconiu s-o furat de la găini. S-o băgat la nănașu și o furat ciurconiu. Așa o fost tradiția, moda. Și or mai fost de-astea. Dar acum nu mi-s pregătit, ca să fiu pregătit mi-aș fi pus cremă la memorie, și le-aș fi luat la rând, dar acum îs de-a săritelea.
– E ok și așa.
– Și după aia s-o stricat șatra, iar o fost de mâncat, de băut. Atunci mai înainte ce o fost moda la Sărcia, să-ți chemi toată vița, câte neamuri or fost, vița obligat ți-o chemai, vreau să spun vița care o fost de pronumele tău. Când am făcut eu nuntă, toți Pancaricenii din sat or fost chemați. Obligat vița ți-ai chemat. Aia o fost tare la preț. Prin alte sate nu știu cum o fost. Pe lângă Vârșeț codrenii au acolo alt mentalitet, altă comportare, alte obiceiuri. Lângă Vârșeț acolo, la Coștei, Marcovăț, la muieri cotrânța dinapoi e mai îngustă, la Sărcia e mai lată și la Uzdin e și mai lată. La Ecica ca și la Toracu Mare și la Sărcia. Nu știu să spun care din satele astea două sunt baș ca noi. Stră-babele mele mele amândouă au fost la Ecica, și două-s la Sărcia.
– Și când a început să se strice toată treaba asta? Că dumneavoastră ați zis că ați mai prins.
– Tare mult s-a stricat după anul ‘90. După anul ‘90 s-o schimbat drastic, enorm de iute, viteza luminii. S-or schimbat toate. Bănățeanu-i bănățean și gata.
– Și cum ați rezistat în timpul războiului aici?
– Ți-ai căutat de lucru. Ei ș-or făcut treaba lor, cu bombardamentul, noi am căutat treaba noastră. Fiecare își dă seama că nu se duce ăla să bombardeze casa mea. Casa mea costă mai puțin ca bomba lui. Aia o fost tot programat unde o trebuit să deie. Nici o boambă n-o picat unde nu trebe. Așa că ei și-au făcut treaba lor, noi ne-am făcut treaba noastră. Și poate că sârbii dacă s-ar fi gândit o țârică ce fac, n-ar fi ajuns bombardați. Or crezut că-i apără rușii, cu idei din astea, că nu-s bombardați de nimeni că li frică de ei. Cu bombardamentul cu astea, am scăpătat rău.
– Cum v-ați descurcat în perioada aia?
– Păi, ca și acum. Nu că nu-mi aduc aminte. Dar nu m-o interesat baș aia. Ne-am făcut treaba, ne-am dus la oldă, am lucrat, ne-am făcut treburile acasă. Numa’ am auzit zguduituri când or dat aici mai aproape în vreun pod, prin vreo unitate de armată, poate prin vreo făbrică de prelucrat, asta ce-o scoate din pământ, arsoarea, motorina. Or dat în rafinăriile alea unde se prelucrează arsoarea. Parcă oțârică mi s-or șters din memorie treburile astea.
Și atunci acasă am strânse tot ce am păstrat, cilimurile alea, poate nu toate, numa o parte, că nu se mai fac.
Vreau să spun și asta, ca copilaș țin minte, când s-or îngropat morții, ăi bătrâni or fost pregătiți toți, și țoalele și tot, și obligat cilimul sub mort. Cum s-or îngropat cândva la Sărcia, o fost aici un moș, el s-o îngropat cu cilim sub el, aia o fost tradiția la Sărcia. Acuma când stai să socoți, un cilim e tare scump, enorm de scump, că nu se mai face niciunde. Și să-l bagi sub mort să putrezească? Păi n-o meritat dacă o poftit să moară cu cilimul sub el? O lucrat o viață. Acum nu se mai pun alea. Se pune numa sălia aia albă ca un măsai și ce-ți dă de acolo de unde cumperi copârșeul, sicriul. Atunci seara la mort s-o făcut obligat zamă de albă și pogăci. S-o făcut așa ca pita, numa s-o făcut pogăci așa de patru degete de late, și așa în tipsii s-or copt în tobe, și aia s-o rupt în loc de pită. Acum și aia s-o stins. Zamă albă e cu carne mănuntă și se pune smântână și se pune gălbenușe de ou, albușu se dă în lături, dupa aia se pune în zama aia, că-i albă. Atunci în zama aia se pune poate și o țârică mazăre, crumpi tăiați mănunți, aia s-o pus seara la mort să se mănânce. Acuma nu mai e, acum se fac senviciuri, chifle, pogăcele în patru colțuri, și așa mărunțaie din astea mici, să nu se mai facă zama aia, să nu se mai întindă cinerele. Acuma rar se face pomana în casă. E la biserică o sală și acolo se fac. Și ziua de naștere țin acolo, și dacă e vreo nuntă mai mică, pomana de la mort, când e șase săptămâni, se face acolo, sala o închiriezi, nu știu cât îi, 2, 3, 4 mii la zi.
– Și la înmormântare ce se întâmpla?
– Ce țeremonii sunt? Care-s oameni bisericanți, când omul o murit, s-o dat să se glăsuie, să bată zvonul. Zvonul bate mijlocariu. Dacă e om, bate de trei ori. Bate mijlocariu, stă, iar bate, stă și apoi bate toate tri – ăl mare, ăl mijlocariu și ăl mic. Aia când se glăsuie. Și când moare muiere, mijlocariu bate o dată, stă, bate mai odată, stă, și bat toate. Și când moare copil, până la 12 ani, bate ăl mic. Dacă moare om ce-i în sectă, că trebuie să spun sectă, nu pot să spun credință, că credința e a creștină. Toate astea ce-s făcute, a lu Iehova și penticostalii și năzărenii sunt secte. Mă rog, nu-i judecăm noi, Dumnezeu îi judecă pe toți când am venit la rând. Și atunci nu bate zvonul, și nu se aprinde lumânarea. Când o murit se duce la crâsnicu, aici stă, și îi spune și bate zvonu. Și atunci când o bătut zvonu, se duce în casă și-l îmbracă, și moda bătrână a fost înainte – asta am scăpat – că s-o pus mortu pe masă. S-o pus țigle sub cap, de zidit două țigle, să steie capul așa, și pre masă. Și la masă jos la picioare s-o pus ca un măsai alb, să nu se vadă, din ce cauză, nu știu. Și pre masă s-o pus cilimul și pe cilim s-o pus mortul. Și atunci s-o adus copârșeul și l-o pus în copârșeu. Acuma se pune direct în copârșeu, nu mai se pune pe masă.
Și cu sectele astea, năzărenii nu se duc niciunde. Na, fiecare răspunde pentru sufletul lui. În sat avem năzăreni puțini, sunt pre cale de dispariție, cum vorbiți voi acum.
– Aici cum se zice?
– Îs către capăt. La Martorii lui Iehova sunt și mai puțini, îs mai cineri, când mor ăștia, nici din ăștia. Atunci rămâne definitiv numai biserica.
– Și după aceea, după ce se scoate copârșeul din casă?
– Dacă se bagă mortul în biserică se face tri furi de-al de sat, să nu spun trei sferturi, se face slujba în avlie. Și atunci pe aici pe al treilea se duce la mormânți. Dacă se bagă în biserică, atunci se citește puțin, atunci în biserică se ține tri furi de-al de ceas, la tot colțul se stă. Și dacă trece pe lângă casă, se spune că-i stâlpul. Se scoate lumânarea pe fereastră și se deschide fereastra. Când se trece pe lângă casa lui, sau dacă s-a mutat, mă rog.
– La fiecare casă unde a locuit?
– Nu, numai din casa aia, așa se spune, din casa aia s-o măritat și apoi o trecut. Dacă are legătură cu mortul. Dacă nu, direct la mormânți, numai se stă la colțuri.
– Și la colțuri ce se face?
– Se stă, se face o țârică de slujbă, se pornește și la groapă se face iară slujbă. Și atunci la ușă la mormânți e unu cu straița și acolo are de băut.
– Ce se pune de băut?
– Păi se pune sucăraie din asta, apă minerală și răchie. Și atunci ăla de la ușă zice că vi-s chemați toți la pomană, și popa spune. Se spune a doua oară, îi cheamă la pomană acasă, spune: vino la pomană acasă ori la sală.
– Eu am acasă doișpe cotrânțe puse pe zid. Și am și molăraie puse pe zid.
– Ale familiei?
– Da!
– Deci dumneavoastră aveți muzeu acasă. Trebuie să venim să le fotografiem. Numa să-mi spuneți încă o dată numele și unde vă găsim în sat.
– Mă cheamă Iosim Pancaricean. Mi-s aici, pe Tudor Vladimirescu, 1.
– Mulțumesc foarte tare, mă bucur că am stat cu dumneavoastră de vorbă.
– Amin, amin!
Credit foto: Diana Bilec