– Povestea mea a început așa: am fost trimis de la Moldova Nouă la București, la un curs de specializare.
– Ce ocupație aveați?
– Lucram ca electrician și m-au trimis la un curs de specializare de automatiști în Floreasca, în București. Deci noi eram, ca să spun, înapoiați, și nu știam nimic. Și acolo când am făcut cursul am avut ceva șefi, ingineri care mi-au spus: „Bă, voi trăiți acolo la Dunăre și mai stați în țara asta?” Și atunci mi-a intrat mie microbul, acolo vreau să ajung. Și mă gândeam: „Bă, oare ce știu oamenii ăștia și nu știu eu? Eu sunt de acolo…”. Mă întrebau: „Măi, nu pot să vin pe la tine să îmi faci și mie așa vânt, ca să trec peste Dunăre?” Erau oameni cu școală, pregătiți. Și când am venit acasă, cred că prin mai ‘80, am început să mă frământ cu încă un prieten, ne-am zis că trebuie să vedem ce e dincolo. Nu mai puteam. Am făcut niște planuri, am vrut să trecem. Fratele celui cu care am vrut să trec ne-a auzit vorbind, erau și ei patru băieți de 17 ani și au trecut Dunărea înaintea noastră. Ajunseseră în Italia și ne-am zis că terenul e ok. Pe 15 septembrie am decis să plecăm, am plecat patru, am ajuns trei dincolo, unul s-a înecat. Avea 19 ani. S-a înecat și a lăsat soția gravidă, are băiatul aici în sat. El nu a știut să înoate. Noi am fost gata să plecam și el a spus că vrea și el.
– Deci planul era să plecați trei persoane și el s-a alăturat?
– În ultimul moment a zis că vrea și el. Dacă știe să înoate, e ok. Noi am trecut pe lângă pichet, pe lângă grăniceri. Pe noi ne cunoșteau, eram din zonă. Eu aveam vie pe acolo pe unde am trecut. Aveam motiv să fiu acolo.
– Și ați vorbit cu grănicerii când ați plecat?
– Da. Două persoane au trecut pe drum, ca să nu bată la ochi, și eu cu încă unul, mai copil, care bătea la ochi, am venit pe sus.
– Dar de ce ziceți că băteați la ochi?
– Nu eu, asta, Pil, care era un înotător foarte bun și care e în Australia cu mine, când bea, mai vorbea. Și îl suspectau. Și atunci de-aia am trecut cu el pe sus. Pe mine nu mă suspectau pentru că eu am fost copil mai cuminte. Ne-am dat întâlnire unde să ne vedem, ăștia au trecut pe lângă pichet, la grăniceri și au dat mâna.
– Și ce le-au spus?
– Că merg la plimbare pe malul Dunării, nu avea nimeni treabă.
– Nu i-au văzut că intră în apă?
– Aia nu a văzut nimeni. După pichet, la Rolul cu Lemne, am coborât de sus și acolo este o țeavă mare pe sub drum. Am intrat înăuntru, ne-am dat hainele jos, le-am pus în sac și le-am legat în spate și în 10 minute am fost în malul sârbesc.
– În 10 minute numai? Și ce ați avut la dumneavoastră?
– Hainele de pe noi. Atât.
– Acte?
– Am avut buletin și ceva dinari.
– Mâncare?
– Nimic.
– Și cât a durat să plănuiți totul?
– Eu intenționam, dar pe undeva îmi era frică. Nu cunoșteam pe nimeni. Trebuia să plecăm într-o duminică. Țin minte că am jucat cărți, 21, am pierdut banii. Și zic: „hai, mă, că îs valuri acum pe Dunăre, lăsăm la primăvară.” Și țin minte că am avut o discotecă, eu organizam discoteci pe aici, eram cu muzica. Muzica e viața mea, e totul pentru mine. Și am făcut seara discotecă și am zis că mâine plecăm. Mâine zi trebuia să încep seralul și a venit mama că trebuia să caut pește pentru maistrul ei. Și când a venit Ilie și a bătut la geam, am zis că mergem. Am luat pantalonii pe mine și buletinul în buzunar.
– Așa, nu a știut nimeni?
– Nimeni. Cu o seară înainte am avut un chef aici după grădini și aveam magnetofoanele cu care țineam discoteca și am pus niște melodii care pe urmă… „Sărută-mă și apoi te du fără să spui un cuvânt”. Alea toate au rămas înregistrate, mama le asculta și plângea prin curte, noi eram deja la sârbi. Normal, intenția noastră a fost să ajungem în Italia. Când am trecut, băiatul care a rămas în urmă, Pil, a spus: „Măi, mă duc după el!”. Șalupa militarilor era deja plecată după noi. Nu au mai ajuns pentru că nu aveau voie să treacă în malul sârbesc. Băiatul asta a ajuns pe la mijloc. Atunci, un sârb, care știa românește de acolo și avea o barcă, a zis că se duce el, dar nu a apucat că s-a băgat sub apă și nu a mai ieșit. Dacă ați fost și ați privit, acolo e un pic curb. L-a adus apa mort la sârbi. Și apoi l-au adus acasă.
– După ce ați trecut, v-ați predat?
– Da, era unul care ne-a zis că, dacă nu am făcut crime acasă și suntem curați, nu are de ce să ne fie frică, că ne vor lăsa să mergem unde vrem noi. Noi nu aveam nimic de ascuns. Noi voiam libertate. Și să vedem ce se întâmplă in the other side of the world.
– Deci, nu vă trimiteau grănicerii sârbi înapoi?
– Nu. Ne-a dus cineva care lucra la carieră, ne-a dus sus la castel cu mașina lui, acolo venea mașina poliției de la sârbi. Acolo a oprit, ne-au pus în mașina poliției, ne-au adus la poliție la Golubac. Am stat până seara. Acolo am văzut că cei care au trecut înaintea noastră au scris pe pereți că au trecut pe acolo. De aici ne-au dus la Pojarovac, unde am stat 15 zile în arest. Acolo ne-au controlat. Lucrau cu românii. Noi am zis că vrem să fim liberi. Acasă, la 10 seara veneau și ne închideau discoteca. Aici, polițistul venea cu birtașul și jucau tenis toată noaptea în cămin și noi dormeam. Noi eram tineri. Voiam să fim liberi. Să ascultăm muzică. Aveam un Albatros din ăla și mă întrebau de ce ascult muzică străină. Dar ca să facem discoteca trebuia să îi sap gradina lui Dumbravă sau cum îl chema. Îmi venea să mor de urâtul lor. Și, când am ajuns în Austria am redactat o scrisoare deschisă. „Dacă ăsta mai stă mult acolo, pierdeți toți tinerii din sat. Am trecut în 2 luni, 12 persoane.” De aici, din sat. Erau 300 de case. Și după aia, au trecut mai mulți. Când am plecat de la Pojarovac era ziua mea de naștere.
– Câți ani aveați?
– 23. Am trecut pe data de 15, pe 30 era ziua mea. Le-am spus să mă îmi dea voie să beau măcar o bere de ziua mea și m-au refuzat. Ne-au dus la Belgrad, acolo iar ne-au băgat la închisoare. Ne-au dus la interviuri, acolo am zis unde voiam să mergem.
– Vorbiți despre celebrul lagăr din Belgrad?
– Era lagăr, dar acolo ne-au ținut închiși. Pușcăria pentru trecerea ilegală de frontieră noi am făcut-o la Pojarovac. Dar, acolo, când am ajuns pentru că românii noștri s-au bătut cu pușcăriașii sârbi, ne-au închis. Eram vreo 170 într-o cameră și cred că 90 la sută fumau. Eu nu sunt fumător. Era un fum acolo…atâta aveam capul! Dormeam pe jos. Înainte îi lăsau liberi. Dar, pentru că s-au bătut… Eu am fost norocos că am stat doar 8 zile. Deși am cerut să mergem în Italia și destinație finală Australia și ne-au schimbat planurile. A venit una, Olga, și ne-au luat și ne-au pus în mașină și au zis: „Gata, mergem la graniță!”
– V-au zis la care graniță?
– Da, da. Ne-au dus în Belgrad, la stația de tren, ne-au dat bilete, ne-au zis că „ăsta e trenul, mergeți în Austria, în Viena.” Ne-au dat ceva bani de buzunar. Ne-am cumpărat cârnați și din astea. Am avut vreo 1500 de dinari, am zis: „Ce facem cu dinarii în Austria?” Ne-au dat o hârtie. Pentru că am trecut prin filiera lor, am fost controlați de ei. Când am ajuns la graniță, la Maribor, au venit vameșii sârbi. Totul ok. A plecat trenul. Au venit vameșii austrieci. „Pass?” Noi nu aveam pașaport. Aveam doar buletinele. Au vrut să ne dea jos, dar noi deja eram pe teritoriul austriac. La Graz ne-au oprit. Am stat 3 zile din nou acolo închiși. Amprente, treburi. Și venea o mașină, o dată pe săptămână, de la Viena, de colecta emigranți. Ne-au dus acolo, unde ne-au ținut iarăși 15 zile închiși, dar erau toate națiile acolo. Pakistanezi, indieni, polonezi, unguri. Eram la un etaj, sus. Eram închiși, nu aveam voie să ieșim. Ne-au luat interviuri legat de unde mergem, de ce am plecat.
– Ce le-ați spus?
– Până și noi aveam instrucțiuni de la alții care au trecut. Dacă spuneai motive politice, aveai șansă să primești azil politic. Primind azil politic, puteai să stai în Austria cât vrei tu. Dacă dădeai motive economice, aveai șanse să te trimită înapoi. Noi am spus că vrem libertate, că o dată suntem tineri, că vrem să ne trăim viața. Ne țineau ca pe câini în cușcă, lucram 7 zile pe săptămână. Aici, la Întreprinderea Minieră, nu aveam zile libere deloc. Nu aveai Paști, Crăciun. Și ne-am zis: „Noi nu o să fim liberi. Dar vrem să ne trăim viața, că nu o să fim tineri pentru totdeauna!”. Astea au fost motivele, am primit azil politic în Austria. Dar, oricum, de acolo am mers la Ambasada Australiană, ne-au întrebat ce știm noi de Australia. Am zis că e o țară nouă, vedem un viitor, suntem tineri, putem să creștem și noi cu țara. Așa a fost. Ne-au acceptat, ne-au plătit avionul. Când am ajuns, deja aveam cazare, cantină. Era într-un camp din ăsta de emigranți. Noi nu mai eram refugiați, eram emigranți. În Austria, am fost refugiați.
– Ce limbi străine știați?
– Nimic.
– Sârbă?
– Sârba am învățat-o în Australia. După 3 săptămâni, am început munca la firma de la care am plecat acum după 40 de ani.
– Ce ați muncit?
– La început făceam țevi, pentru apă, ulei și gaz. Asta a fost în Sidney. Pe urmă, m-am mutat din Sydney, după 8 ani. Deci, în 7 ianuarie ‘81, m-am dus la Sydney, am început lucrul. Acolo iarăși am avut niște aventuri. După o lună, după ce am început lucrul, am avut accident de mașină. M-am dus cu cineva la lucru, a dat cu mașina în stâlp. Am ajuns în spital cu maxilarul rupt, cu coaste rupte. Am stat vreo săptămână internat. Am avut piciorul în ghips. Am plecat cu piciorul în ghips, cum era o discotecă lângă noi, nu știu dacă nu canta Suzi Quatro. E australiancă. Și am mers, trebuia să vedem. Ne-am dus acolo, ăștia s-au luat la bătaie, i-au scos paznicii afară. Au fugit, eu am plecat singur pe stradă, a oprit o mașină cu vreo cinci persoane, m-au bătut de m-au rupt, mi-au spart urechea. Eram cu piciorul în ghips, nici nu puteam să fug, nici nu puteam să… m-am dus la spital își făceau asistentele cruci. „Iar tu?” I survived. Compania m-a plătit vreo 3 luni, că am stat fără lucru. Pentru că eram în drum spre lucru, după vreo 4-5 ani mi-au plătit și compensație. Mi-a plătit și poliția pentru că eu nu știam nici „Hello!” să spun. Viața a mers mai departe.
– Când ați ajuns în perioada aia ce părere aveau australienii despre români?
– Românii erau muncitori. Găseai de lucru.
– Nu erau marginalizați?
– Nu. Bun, erau și alte generații. Deci, la firma la care am lucrat eu, a fost un român care prin anii ’50 a venit în Australia, de pe la Timișoara. După Al Doilea Război Mondial. Erau ca oriunde. Și aici avem și oameni buni și oameni răi. Nu judec o nație pentru doi-trei oameni. Am prieteni vietnamezi și thailandezi și sârbi și romi. De toate națiile. Toți sunt și de-ai buni și de-ai răi.
– Știu ei ce regim e în România?
– Normal că știau. La câți am povestit, șefului meu când i-am povestit, m-a întrebat de ce nu scriu o carte despre asta. „Să scriu eu o carte? Asta e realitatea prin care am trecut și asta a fost viața mea.”
– Și austriecii ce ziceau de românii care tot veneau?
– Românii au fost buni. În Austria, cei mai răi au fost albanezii. Se băteau. Era dezastru. Am avut noroc că am stat doar 15 zile. Ne-au dus jos lângă Dunăre într-o stațiune, pentru că eram pregătiți să plecăm mai departe. Am fost doar câteva zile la cules de struguri. Am făcut ceva bani de buzunar. Și în Austria erau asociațiile astea religioase, Caritas, care ne dădeau haine, bani de buzunar. Ne băgau într-o magazie să ne alegem haine noi, de care voiam. Pe mărime. Caritasul lucra cu creștini. Nu îi interesa că ești ortodox, catolic, baptist. Dacă spuneai că ești creștin, te ajuta.
– După cât timp ați luat legătura cu familia și cum?
– Am trimis cărți poștale. Și, apoi, acea scrisoare deschisă. Am înțeles că l-au schimbat după o perioadă pe acel polițist. Am anunțat și despre acel băiat ce s-a înecat, că nu au vrut să creadă cei de acasă, pe urmă au început să îl caute. Cred că am și vorbit cu mama la telefon, ea lucra la primărie. Am și sunat de la telefoane publice. Aveam un polonez, știa o șmecherie. 17 ani avea. Lega banul ăla ce se bagă în telefon. Și îl băga și îl scotea, îl băga și îl scotea. A mers în America. Nu îl lăsau să emigreze până nu făcea 18 ani. Era simpatic. Am început să vorbim poloneza.
– Primea și America azilanți politici?
– Da, deci cele mai populare erau America, Canada și Australia. Noi am încercat și Elveția, dar doar dacă treceai ilegal, trebuia să treci Alpii, mai complicat. Știam deja pe cineva care a ajuns în Australia. Ziceau că în Australia nu sunt decât canguri și oi. Când am ajuns noi erau trei femei pe cap de bărbat. Ca statistică. În primele zile la discotecă am avut deja gagici. Nu știam o boabă de engleză.
– Și cum ați învățat engleza?
– Poate un an mi-a luat. La început a fost greu. Primul cuvânt pe care l-am învățat a fost puturos. Îl tot scriau colegii mei pe țeavă. Pe noi ne chemau walks, cei care veneam din Europa. Și ăstora care veneau din Anglia le spuneau POM’s. Prisoners of Mother England. Și ne-am integrat. Am învățat acolo și apoi am început să merg seara la cursuri, că erau gratuite, plătite de guvern. Când am ajuns în camp ne-au dat un carnet de bancă cu câțiva bani, ne-au dat ajutorul de șomaj. 23 de dolari am luat. Și, apoi, am început munca.
– Și acum v-ați întors definitiv?
– Nu. No way, no way.
– După cât timp v-ați întors prima dată?
– Am fost în ‘89. Chiar înainte de Revoluție.
– Înainte?
– Da.
– Aveați cetățenie?
– Vedeți cu cetățenia asta, că lumea nu a fost liberă. Eu când am ajuns acolo m-am dus la Ambasada Australiană în Sidney și am spus că nu vreau să îmi refuz cetățenia, mi-au dat pașaport de cetățean român stabilit în străinătate. În câtva timp. Deci aici în România dacă cereai primeai așa ceva.
– Cei de aici dacă știau că ați fugit…
– Știau că am fugit, le-am spus tot…
– Și când ați intrat în țară nu ați avut probleme cu cei de aici?
– Nu. Bine, am avut și cetățenie australiană. Și pașaport de român stabilit în străinătate. Nevastă-mea nu avea. Noi ne-am întâlnit în Australia, nu ne-am cunoscut de dinainte. E sârboaică din Moldova Veche. Ei au venit după vreo 4 ani. Am venit cu copil mic, un an și 3 luni avea copilul meu, George. Am zburat până la Istanbul și de acolo am venit cu trenul până în Belgrad, și din Belgrad am luat taxi. Și m-au ținut idioții ăștia în vamă cred că vreo 5-6 ore, eram doar eu în vamă cu nevastă-mea, copilul în căruț plângea și ăștia stăteau înăuntru și nici nu ieșeau afară să se uite la mine. S-au luat de nevasta-mea că de ce nu are pașaport românesc. Nu avea reglementată situația. Putea să mergi la Ambasadă să rezolvi, însă ea nu a făcut asta.
– Și dacă ați primit imediat pașaportul de ce abia în ‘89 ați venit?
– Păi nu au fost situațiile chiar așa. Eu în ‘81 am ajuns în Australia. În ‘83 mi-am cumpărat casă. Singur. În ‘86 m-am căsătorit și am dus-o pe maică-mea acolo. Problema era financiară. Am dus-o pe mama pe vremea comuniștilor în Australia.
– Se putea?
– Da.
– A trebuit să o aduceți înapoi?
– Da. A venit în vizita. A stat mai mult de 3 luni. A fost în ‘86 apoi în ‘97.
– A fost ușor să faceți asta pentru că erați cetățean australian?
– Nu știu cum a fost, totul era politic. Eu normal i-am făcut prima dată chemare lui tata, am vrut să îl duc pe tata. Dar din păcate a murit în ‘84. Mi-am făcut cetățenia și i-am făcut chemare că știam că a muncit mult. Problema cu el a fost că a spus la cineva la birt că dacă îi e bine la mine în Australia, nu mai vine acasă. Și cineva de la birt l-a dat în gât și nu i-au aprobat. I-am mai făcut o dată chemare. Și cu 2 săptămâni înainte de a muri a primit aprobare. Nu a mai ajuns. Apoi i-am făcut chemare lui mama. În ‘84 a venit soția cu părinții ei.
– Ei cum au plecat?
– Cu pașaport de mic trafic. Au trecut la sârbi și nu s-au mai întors înapoi. Aveau și ceva cunoștințe la Belgrad. I-am luat la mine, au stat la mine în chirie. Și acum…chemistry…ne-am îmbârligat, ne-am luat. I-am făcut chemare mamei, mama a primit aprobare.
– Trebuia să justificați pentru ce vine?
– Nu, a venit în vizită.
– Și ce se verifica înainte să primească aprobarea?
– Nu știu asta. Mama era membru de partid. Era agentă fiscală, plătea toți profesorii. Avea 4 clase. Nimeni nu avea scrisul mamei. Toată lumea care avea de făcut o cerere în sat venea la mama. Avea un scris caligrafic de îl țin în ramă acasă. Suntem 4 copii. Nicicare nu scriem ca mama.
– Ce interesant că ați spus „acasă”. Considerați mai mult Australia acasă?
– Pot să spun. Când plec de acolo și vin aici spun că vin acasă. Dar acolo e acasă. Familia care mi-am făcut-o e acolo. Ceilalți sunt rude, scad pe locul doi. Am fost de mai multe ori cu ei aici, ‘92-’93. Am deschis firmă aici, am stat 11 luni cu nevasta. Am deschis firma. Socrii mei s-au repatriat și noi partea australiană. Am fost investitori străini. Dar eu nu am putut. Apoi a fost embargoul. S-au făcut bani în prostie. Dar birocrația și hoția…te tratau ăștia…știi cum? Dacă nu știi că e altfel, e ok. Dar când știi că acolo prin telefon rezolvi orice…aici când am venit pentru aprobări, păr alb am fost. Eu nu pot să calc pe cadavre să mă ridic. Încetul cu încetul. Ăsta sunt eu.
– Deci ați plecat pentru ideea de libertate. Pentru că ați prins perioada cu cartelele și raționalizarea.
– Măi, să știi că eu nu am prins perioada aia. Eu când am fost în ‘80 în București găseai ce vrei la orice colț. Mâncam la restaurant. Aici era mai criză. Dar s-a înrăutățit mai târziu. În armată m-au terorizat. Am început armata la Securitate la Craiova pentru că aveam școală profesională minieră pe toți ne-au băgat la mină. Eu am fost sportiv. M-am eliberat din armată cu apă la plămâni. Lucram în front cu minerii acolo, ăia primeau 5 mii de lei, eu primeam 500. M-am eliberat din Spitalul Militar din Sibiu cu apă la plămâni. De atunci am început să urăsc sistemul. Nu aveam niciun drept. Când am ajuns la București am ajuns să conectez punctele. Eu credeam ce ne arată la televizor, oameni ai străzii care dorm pe jos. Evident că peste tot sunt și din ăia. Dar să arate și partea bună. Când am ajuns în gară în Iugoslavia, am văzut o diferență. Ce să mai zic de Viena. Am zis că e Raiul pe Pământ. Când am plecat din Viena erau -5 grade. Când am ajuns în Australia erau 42 de grade. Ne-au luat cu autobuzul, nu era aer condiționat. Geamurile deschise la autobuze. Am zis că aici murim. Ne-au dus în camp, ne-am dezbrăcat, ăia strigau la noi că facem cancer de piele. De la soarele foarte puternic.
– Și acolo când ați ajuns erau grupuri de români? Erau reuniuni?
– Erau deja la Sidney, era ARA, Asociația Românilor din Australia. Ăsta care ne-a angajat era implicat. Eu dansam dansuri populare din țară. Și au făcut un bal într-o seară. Am primit niște costume și am dansat și au fost foarte încântați și m-au primit imediat în Asociație.
– Și ziceți că v-a plăcut muzica. Acolo ați făcut muzică?
– Da. Am învățat 3 generații să danseze. A treia generație a fost aici, la Brisbane. Sunt vreo 3-4 ani de când m-am lăsat. Am primit un spațiu acolo și veneau tineri. Am făcut mult folclor la sârbi. Făceam întâlniri cu sârbii. Am fost ambasadorul Iugoslaviei. Eram cu costum românesc și îi conduceam pe sârbi. Jucam dansuri din toată Iugoslavia. Bosnian, Macedonian, Croatian. La rând așa toate. Erau uniți. Bosniecii nu mai vorbesc sârbește. Croații vorbesc croata. Dar tot aia e. Nevastă-mea e sârboaică. Dar amestecată și ea. Slovaca. De la Nădlac. Haiduc. Nevasta-mea știe neamurile mai bine.
– Vă simțiți norocos că ați trecut atât de ușor?
– Da, foarte norocos. Binecuvântat. Deci nu am știut unde merg. Cu ochii închiși. Nu știam ce mă așteaptă la următorul pas.
– Eu mă refer strict la partea asta de apă. Sau ați plecat cu atâta siguranță încât ați spus „Eu trec orice ar fi!!”?
– Nu, nu. Deci oricum eu am făcut un pic de antrenament înainte de a pleca, nu am plecat chiar așa. Înotam până la jumătatea Dunării și înapoi fără să mă opresc și mi-am zis că e ok. Deci cu trecutul Dunării nu au fost probleme. Pe urmă am zis că nu știu ce mă așteaptă acolo. Și la sârbi erai…pe unii îi dădeau înapoi, pe alții nu. Că depinde și ce vorbeai.
– Care era regula?
– Nu știu. Aveau și o înțelegere cu românii. Dintr-o sută de persoane, dă-mi 20 înapoi. Să zic. E un guess. Ca să fie și ăștia mulțumiți. Că se auzea că la dădea sare pentru ăștia pe care îi întorceau înapoi. Depinde cum îi plătea de bine. Și dacă nu aveai o viziune, te trimiteau înapoi. Am luat riscul vieții.
– Știați riscurile?
– Normal. Că au trecut și alții înainte. Dar avantajul nostru a fost că eram de aici. Noi ne plimbam pe malul Dunării în fiecare zi. Ei nu puteau să știe ce am eu în cap. Și știam că la 2 pleacă militarul și până la 6 seara nu mai vine nimeni. Și dacă se da alarma și vine cu șalupă, până vin ei eu sunt în malul celălalt. De asta nu am putut să îl ajutam nici pe băiatul celălalt. Noi am trecut în viteza. Eu când l-am văzut la mal ne-am oprit un pic și i-am zis: „Întoarce-te înapoi, ai soție, ai copil!” Nu era pregătit. Dacă avea o minge sau o cameră cu el ajungea și el dincolo. Dacă nu îl prindea șalupa. Nu știu ce a avut el pe suflet. A avut și el ceva de a vrut să treacă. Noi am avut aventura. Noi nu am lăsat familia singură.
– Nu au fost repercursiuni asupra familiei după ce ați plecat?
– Au fost, după câte am înțeles. Dar mama a fost aproape de pensie, tata în ‘84 a murit. Nu puteau să mă controleze pe mine. Nu a fost vina lor. Nu a știut nimeni. Un singur băiat a știut care a fost când am făcut înregistrările. Am zis că dacă mâine seară nu suntem la discotecă înseamnă că am reușit. Și verișoara mea, Lenuța. Era la sălaș la oi. Nu am sărutat-o niciodată pe ea. Dar atunci am sărutat-o. Și a rămas un pic… ceau, noi plecăm. Și când s-a uitat eram în malul sârbesc.
– Și înainte să plecați dumneavoastră, au mai plecat de aici din sat?
– 4 puștani care m-au auzit vorbind că plănuim. Și au plecat înaintea noastră.
– Și din alte părți ale țării?
– Da. Noi lucram pentru școală aici. Și ne instruiau că dacă vedem orice persoană străină în zonă să anunțăm militarii. Eu personal nu, dar erau care anunțau. Venea un ofițer de la grăniceri la noi la școală și ne spuneau să sunt criminali, trădători de patrie. Ne băgau în cap când eram în școala generală. Eram spălați pe creier. Eram bleg până nu am ajuns la București. Unul din cei 4 a ajuns în Australia dar după noi pentru că trebuia să aștepte să facă 18 ani. Altul în Italia. Puteți să vorbiți cu el că s-a întors în sat. Probabil nu i-a plăcut. După noi au trecut alți 4. Patru a lu’ Mișa au trecut cu ușa lu’ mamă-să. A luat ușa de la WC, a pus ușa pe apă și s-a dus. Beat mort a ajuns la sârbi. A ajuns în America. Acum s-a întors în Timișoara.
– Deci dacă ajungeai în apă erai ca și trecut?
– Normal militarii dacă te vedeau pe apă, și trăgeau racheta roșie. Racheta roșie însemna infractor la apă. Atunci pleca imediat trupa de la pichet. Încercau să îi prindă, pe unii îi prindeau, pe unii îi împușcau și îi lăsau să se ducă dincolo. Sau împunși cu cangea. Pe care îi prindeau, îi rupeau cu bătaia. Am avut șansă. Sunt ok. Nu-s bogat, dar am tot ce îmi trebuie. Sistemul sanitar mă sperie aici. Acolo dacă mă duc la spital public sunt tratat că un rege. Aici să stai numai cu plicul…
– Ați mai auzit alte povești interesante cu oameni care au mai trecut?
– Au trecut oameni cu camera, cu tuburi de oxigen. Puneau tubul pe apă și dădeau drumul la oxigen și ajungeau în malul celălalt. Era greu de oprit. Îl luau de la lucrări.
– Era pe vremuri șalupă care făcea transport de Dunăre?
– Da.
– Și nu săreau din vapor?
– Săreau cei care nu știau. Săreau din port de la Orșova și treceau în partea cealaltă. Și în partea cealaltă erau grănicerii. Frate-miu a prins din ei. A lucrat la grăniceri. Pentru noi din zonă a fost ușor. Dacă întrebau și aia de la București: „Cum facem să ajungem și noi la voi în zona?”. Pe vremea aia veneau nemți din RDG că să treacă în RFG. Când era zidul. Veneau prin Cehoslovacia. În România. Serbia. Și apoi Austria că să ajungă în RFG. Am întâlnit pe cineva. Am întâlnit nemți aici care încercau să treacă.
– Deci știți povesti și despre călăuze.
– Da, erau călăuze care le luau banii și te mai predau la grăniceri.
– Nu li se ducea vorba?
– Păi i-o prins lumea. Acuma au mai murit. Îs multe de povestit.
– Știți personal familiile celor care au fost împușcați?
– Nu am întâlnit, doar povești în camp. E și un colț de cimitir aici în sat, unde se îngropau cei ce erau scoși din Dunăre morți. Înecați. Neidentificați.
Credit foto: Diana Bilec