– Bun, vreau să o iau așa, de la origini încoace. Puteți să îmi ziceți câte ceva despre familia în care ați crescut, casa, cum arăta pe atunci?
– Deci eu provin din familie pur slovacă, părinții. Iar generațiile din partea tatălui, străbunica este Lehner, deci este jumătate slovacă, jumătate nemțoaică, dar de pe teritoriul Ungariei, Hodmezovasarhely, unde slovacii au fost maghiarizați… ca și Sándor Petőfi. De fapt, nicicum nu-i Sándor Petőfi, că-i Petrovici Alexandru, slovac 100%. Numai și cultura maghiară l-au însușit. Pe ramura din partea mamei nimeni nu a fost din altă etnie, numai din partea tatălui. Și din partea tatălui și din partea mamei, bunicii au fost meseriași. A fost un alt obicei în casă. În familiile de meseriași nu s-au păstrat chiar așa tradiții arhaice care au fost specifice pentru țăranii nădlăcani. Bineînțeles, datorită faptului că am trăit cu bunicii din partea tatălui, toate obiceiurile s-au transmis atât părinților mei, cât și mie. Aspectul culinar și partea sărbătorilor, practic totul s-a respectat, și vestimentația. Deci bunica din partea mamei a purtat fuste largi, dar fiindcă s-a măritat cu un meseriaș și-a schimbat ținuta în ținută de meseriaș, adică rochii obișnuite, cum sunt și la ora actuală. Iar bunica din partea tatălui n-a purtat niciodată.
– Dar care era diferența între fustele largi și rochii?
– Erau fustele largi de mătasă și bluza era…se chema leveska, era cambrată până la talie, aicea era tăiată și ca o fodră jos. Deci astea erau haine de sărbătoare, peste care se punea încă un batic cu franjuri de mătasă. Se zicea că atât de scumpă a fost așa o rochie, că ai putea să cumperi o holdă de pământ. Holda era cam jumate de hectar de pământ. Așa era evaluată…
– Deci nu își permitea oricine să își cumpere…
– Nu aveau nu știu câte. Deci asta era ținută de sărbătoare, ținută de biserică, dar pe urmă, ținuta de zi era tot cu fustă largă. Fustă largă, care era din material albastru indigo. Tatăl doamnei profesoare Stefanko a fost vopsitor. Erau la Nădlac vopsitori care știau să facă astfel de materiale. Deci pe pânza albă se punea modelul din ceară și pe urmă se punea în vopsea de indigo cu care imprima culoarea. Asta era specific. Și bluze brodate de tip ie, diferite modele.
– Da, am văzut la muzeu, așa scurte. Că eu am crezut inițial că sunt de copii, așa micuțe, dar de fapt nu.
– Da, da, erau numai așa. Deci lenjerie intimă nu prea se purta. La meseriași da, dar la țărani nu purtau. Și când aveau ciclu, nu erau tampoane. Mai aveau ceva cârpe, săracele. Un stil barbar, când ne gândim noi acuma. Și atunci aveau fustă roșie. Că practic sângele ăla, îți dai seama că le curgea…
– Da, da, să mai acopere cumva. Și nici igiena nu era…
– Da, păi bunicii din partea tatălui frecventau, mai ales bunicu, societatea mai selectă din Nădlac. Nu că era prea divizată societatea din Nădlac, dar știai unde ți-e locul. Nu acuma orișicine își pune pălăria în cap sau mănușile. Atunci dacă erai din casta meseriașilor, atunci automat îți revenea ca să îți pui la biserică o pălăriuță. Și la bal erau distincte, balul pentru tineret, dansul. După-masă, de la 3 până la 6 era pentru țărani. Aicea la sală de sport, în fața sălii de sport fanfara cânta, chema la joc tineretul. De ce de la 3 până la 6? Marea majoritatea care erau tineri, erau slujnici la bogătași și ăia la 6 deja fugeau acasă să hrănească. Cam tot tineretul era în general pe la sălașe. Nu era în localitate. Că gospodăria bogătașilor nu era acasă, era la sălaș. Și plecau. Și pe urmă pentru țărani cânta fanfara și pentru meseriași. Și intelectuali au fost. Intelectualii cu meseriașii mai țineau, sau deloc. Numai pentru meseriași era orchestra de țigani, lăutari. Și țiganii cu mănuși albe. Era un lăutar, Ildi, care era la vioară, ăla tot timpul cu mănuși albe și cu arcuș. Și eu mai am acasă mănușile cu care și bărbații meseriași când veneau la dans trebuiau să aibe pe mână. Mănuși de mătasă, că în general fetele de meseriași aveau rochii pentru bal de mătasă și nu că transpiră mâna și te pui pe umăr. Dar nu știu ce mână puteau să aibe, că eu am mână destul de subțire și abia îmi intră. Degeaba, și mănușile alea au peste 100 de ani.
– Și mai erau și meseriași.
– Da, da. Și am încă două perechi, care și pentru teatru le-am mai împrumutat, foarte frumoase. Așa până aici, sunt tip plasă, fără degete, numai degetul mare acoperit, că era rochie cu mânecă bufantă și până aici era mănușa. Și așa dansau.
– Oo, acum aș fi vrut să le văd și pe alea.
– Nădlacul avea totdeauna o societate selectă. Bogătașii erau împotriva educației și a școlii, ca să prospere tineretul în Nădlac. Nu, deci a fost foarte mare conflict în 1945, atunci când erau câteva persoane care gândeau mai progresit, că nu putem fără școală să progresăm și să mergem înainte. Avem nevoie și de doctori, avem nevoie de avocați, că ăia care au fost din Nădlac făceau liceul în altă parte, la Timișoara. Și foarte mulți se duceau la gimnaziu. Gimnaziu era după terminau școala elementară – clasele 1-4, 5, 6 – și clasa a 7-a deja se duceau la. gimnaziu de băieți la Periam și gimnaziu fete la Sânnicolau. De aicea se duceau la școală. Așa au fost câțiva profesori care acolo au terminat.
Tatăl meu a terminat și s-a dus la gimnaziu de băieți în Aradul Nou, fiindcă a vrut neapărat să se facă dascăl. Nu a vrut să continuie meseria de tâmplar. Asta a fost visul lui și când a terminat clasa a VII-a și trebuia să se înscrie mai departe la Dimitrie Țichindeal. Atunci nu umblau acasă în fiecare săptămână. L-a iubit profesorul de muzică și îi spune: ,,Mă Hrdlicska tu nu te poți înscrie fiindcă tu ești luteran. Ai bani la tine?”, ,,Am, domnu profesor.” ,, No hai că mergem la cetate și te botezăm și ortodox.” Deci tatăl meu fictiv a fost botezat și ortodox.
Conducerea de la biserica din Nădlac n-a știut că tata este botezat și ortodox, deși tata slujea ca și cantor la biserică în vacanțe. El avea un foarte mare respect pentru religia ortodoxă pentru că adolescența lui a trăit-o la internat în spiritul ortodox (a terminat în 1945). Ei ca băieți trebuiau să cânte la biserică, ca viitori dascăli, nu? Înainte de Crăciun colinzile, și cântecele la radio, că n-aveam televizor, asculta slujbele ortodoxe. Când a murit a fost și preotul ortodox.
– Până în ce clasă era în Nădlac?
– Voiam să îți spun despre înființarea școlii, atunci în 45 după război. Această clădire a fost construită în 1907 de biserică cu scop de business, fiindcă într-o parte, sus, erau bănci, Banca Populară, era biroul notarial, era avocatură și jos, spațiul acesta de lângă Carrefour era magazin închiriat evreilor, cu de toate, băcănie. La mijloc era actuala sală de sport, care era sală pentru bal și spectacole, că Nădlacul are o tradiție de teatru slovac de amatori peste 100 de ani. Deci, pe scena din clădirea aceasta, în limba slovacă, chiar și operete au fost puse pe scenă. Deci a fost o tradiție ca în sezonul de iarnă, lunar să fie o piesă de teatru. Sau erau balurile specifice.
Era KatarínskyBal la 24 noiembrie, pe urmă Stefanovszki Bal de Sfântul Ștefan, Ana Bal, vara, de Sfântu Gheorghe, erau, deci renumite că am și invitații pentru astfel de baluri. Și atunci, în 45 când a fost naționalizată această clădire, au fost 6 persoane, printre care și tatăl doamnei doctor profesor Anoka și mama dânsei care au spus: „Hai să înființăm la Nădlac liceu”. Prima dată, în 45 a fost înființat gimnaziul și au cerut ca să se facă un protocol de donare, ca să nu preia statul pentru alt scop. Că putea să preia această clădire și să facă o unitate militară. Când s-au dus la Minister ca să ceară aprobări pentru scop de școală, pentru învățământ, a fost această idee susținută atunci de preotul Buina. El a fost mai progresist, a căutat boierimea, pe bogătașii din Nădlac, care s-au opus când să dea cu semnătur- „Ce, nouă nu ne trebuie domni, cine o să ne pască vacile și gospodăria? Că avem nevoie de slugi, forță de muncă, nu de domni.” Oricum, cei care or vrut ca să aibă un nivel de cultură mai mare Nădlacul, au învins.
La București s-au dus de a fost aprobat acest gimnaziu. Statul slovac atunci a dat cadre didactice plus nădlăcani. ,,No, domnul Gyuris, tu ești avocat, ce poți să predai?” Literatura română. ,,No, Lucica tu ce vrei?” „Eu, biologie.” Domnul Fabri: „Am făcut puțin franceză, hai că facem și psihologie.” Deci fiecare cu specialitatea sa. Tatăl meu în 45 când a terminat n-a intrat ca învățător pentru că în 48 a fost reforma de învățământ. Atunci mulți slovaci au fost și în județul Bihor, că aveau nevoie de dascăli, mai veneau și din Slovacia când nu aveau ei acolo. Era nivelul de trai mai jos. Și datorită reformei din învățământ nu s-a mai permis ca să vină din Slovacia învățători și era o foarte mare necesitate de dascăli. Atunci au racolat de la Nădlac pe cei care erau meseriași și aveau încă o meserie învățată și mai aveau niște cursuri de școală, un fel de școală generală superioară. Așa mulți dintre aceștia au fost abordați ca să meargă în Bihor ca învățători.
Până în 1948, când la Nădlac s-a înființat liceul pedagogic. Era prima serie. Cei care erau foarte buni la învățătura, deja în anul 3, nu trebuiau să termine și clasa finală, erau scoși din băncile de clasă și au fost repartizați pe post de învățători la clasă. Pe urmă ulterior și-au dat examenul de Bacalaureat. Pe urmă au venit alte promoții și așa s-au format cadre, că școala din Nădlac până în 90 și, aproape până în 2000 a avut 99% cadrele formate aici. Pentru mulți profesori, în ultimii ani, școala din Nădlac a fost o trambulină. Deci așa liceul pedagogic s-a format până în 4 promoții, pe urmă a devenit liceu de cultură generală și în 1960 a apărut la Inspectorat o propunere. Atunci era încă raionul Pecica și regiunea Banat-Timișoara a înaintat o propunere de înființare a încă unui liceul în județul Arad. Era discuție între Nădlac și Pecica. La conducerea Inspectoratului erau foștii colegi ai celora care erau aicea dascăli. Au spus că dau aprobare ca să se înființeze pe liceu secția română la Nădlac, fiindcă acolo avem cadre didactice pe care la cunoaștem și știm că va fi un liceu puternic.
– Dar românii n-or avut până atunci liceu?
– Nu
– Și până atunci ce aveau? Doar generală, nu?
– Una de 6 clase. La ora actuală puțini sunt care își pun la suflet mândrie că este secția slovacă care merită să fie susținută. Din moment când se va desființa secția slovacă, se va desființa și secția română. N-are nici o șansă.
– Dar de ce să se desființeze?
– A fost înființată secția română datorită faptului că exista secția slovacă și a devenit școală parteneră cu universitatea din București. Atunci așa a fost, că ani de zile studenții veneau și făceau practică la noi. Dar acuma vezi că nu se mai face practică.
– Eu am făcut, dar nu mai e voie să faci unde vrei tu. Sunt licee partenere în Timișoara.
– Da. Și la Nădlac a fost liceu partener cu universitate de limbi slave și limba cehă și limba slovacă, evident. Să lase un liceu să funcționeze doar pentru două clase paralele… nu are viitor liceul de la Nădlac.
– La București se predă limba slovacă?
– Da, da încă. Și foarte mulți se înscriu, câte locuri sunt în fiecare an. Tot la doi ani, 5-7 până la 10 locuri. Chiar am fost în toamnă la ambasadă și am vorbit. Sunt lectori care vin din Slovacia și se înscriu că intră mai ușor. Este limba engleză, germană sau spaniolă ca principală și secundară își aleg limba slovacă. Dar 90% se angajează ca translator, pentru diferite firme, lucrează datorită limbii slovace.
– Sunt vorbitori dinainte sau se ia de la 0?
– Nu, nu, de la 0.
Asta este trist că va dispare încă un centru. E în declin limba slovacă fiindcă copiii – și părinții nu-i susțin – în general au început între ei să comunice în limba română. Deci degeaba vor știi că asta-i asta în slovacă, dar limba de conversație e româna.
– Dar trebuie și întreținut, pentru că sunt mulți, am observat în Nădlac, ciudat, prima dată vorbesc slovacă și după aia uită.
– Uite, eu știu ungurește că am învățat mai mult de la televizor. La bunicii cu care am trăit, bunicii tatei, a fost un obicei ca familiile de meseriași din Austro-Ungaria, dacă ai fost un meseriaș de primul rang, trebuia obligatoriu să vorbești limba maghiară. Veneau să-și comande anumite lucrări, chiar și români sau slovaci, se adresau mai mult în ungurește. Dacă întoarcem calendarul cu 100 de ani, aia o fost tendința.
Să revenin la clădire. Deci aici a fost bancă, magazin, cealaltă parte a fost hotel. Unde ați avut voi clasă, a fost bucătăria. Paralel unde a fost istoria, acolo a fost biliard, un fel de restaurant bar. Unde era cabinetul de fizică, acolo era sala de mese. Acolo veneau cei de la finanțe, notarul, voiajorii și mâncau acolo. Și după colț, clasa de sub pom, sub informatică, acolo a fost casino. Bogătașii pocker-iști. Pe bani grei se juca. Țăranii – hop! Pe voi vă lăsăm acolo jos, în pivniță. Portarul, jos în pivniță. În curtea școlii era intrare dinspre stradă și pentru țărănime acolo era cârciuma. Și Fischer, cofetar venit din Budapesta, ajuns la Nădlac și căsătorit aici, împreună cu soția lui, administrau bucătăria restaurantului. Și sus erau 4 camere de hotel. Eu întrebam: „Tanti Magda, cum era?” „Cu un pat și cu două paturi”. Era și hotel cu bec roșu, numa’ așa hotel de o oră, aia era în altă parte, peste drum. Era un lavoar de porțelan, cu recipient de apă. Acolo când urcați voi scările, unde era scara de incendiu ce duce în pod, acolo se vede. Este o ușă. Ușa aceea a fost toaleta, dar nu automat cu apă. Avea ceva țeavă foarte mare, scurgere, tu dai apa și se scurgea. Deci cei care erau la hotel, astfel foloseau toaleta. Era popicărie în curtea școlii, era bowling. Se distrau oamenii.
Și cum a fost clasa voastră, partea aceea până la fântână, a fost gradina de vară, erau mese. Și cum e pomul acela, teiul, era pânză pusă și de sus se rula pe pânză film. Și filmul era mut, nu era stick, CD sau altceva. Și lăutarii cântau, asigurau fondul sonor. Și iarăși din ăștia, tineri meseriași, mai mergeau acolo să bea un șpriț și se uitau la film.
– Da’ așa, în Nădlac, a fost tot timpul plin de cultură. Și scriitori și pe teatru, muzică, adică era un oraș viu.
– Cei care în anii 60 au început să scrie, au luat o avalanșă. A fost locomotiva nu doar pentru slovacii din Nădlac, dar și din Ungaria. Au început să se dedice cuvântului scris pentru că vezi, ceea ce rămâne scris, rămâne, ceea ce spunem, se pierde. Așa și soțul meu, a terminat filologie la București, a terminat slovacă și română. Dar din păcate pentru el niciodată la Nădlac n-a fost loc și nu s-a realizat profesional și a suferit foarte mult. Dar în urma lui au rămas 11 cărți. Scrie și acuma, post-mortem, fiică-mea a făcut o selecție de proză. Ar fi avut 70 de ani și i-a apărut ultima carte, selecție din proza lui la universitatea din Komárno, din Slovacia. Când se ține conferința la Nădlac, se adună aici spuma universităților din Slovacia, Ungaria, Serbia. El și-a făcut doctoratul din proza lui Ștefan Dovaly.
– O, ce frumos. Și cum le scoateți? Prin Uniune?
– Proiectul prin Uniune și nu numai că e scriptă și e trecută prin mâinile criticilor literari și sunt membri Uniunii Scriitorilor din România și membri scriitorilor din Slovacia. O fost Ștefanko, Ambrus, Buitar, Huszarik, soțul meu… Numai vezi, în ultimii ani am devenit deja comozi. Nu se cultivă nici la noi în școală, asta este trist. Noi am avut profesori care au susținut foarte mult creația literară. No, hai scrie proză… poate azi nu ți-a reușit, scrie alta. Și rodul muncii celorlalți se vede. Dar la elevii noștri, din păcate, este un total dezinteres de a citi, de a scrie…
– Asta e. De a citi în primul rând și mai apoi și să scrii. De ce să fac muncă extra față de cât trebuie să fac pentru școală?
– Ne răpește timpul… Din păcate, știi, astăzi ceva pierdem, mâine aia pierdem și când nu mai ai rutină, inventezi așa o mini-inimioară ca să faci ceva. Că timpul îl poți petrece în fel și chip. Creativ în sensul lucrului de mână, creativ în sensul de a scrie, de a cânta.
Păcat, că am fost așa ca floarea de păpădie, suflată de vânt și se împrăștie. Dar trebuie să gândim și să avem doar speranța că Cel de Sus luminează mințile întunecate.
– Să ne rugăm, că altceva…
– De aia ne întunecăm…
– Și mai voiam să vă întreb, nu ați avut așa probleme când ați vrut să mergeți la școală.
– Nu, din contră. Deci tatăl mamei mele a fost măcelar. Pe vremuri au fost 12 măcelari la Nădlac și avea măcelărie lângă doamna Kmety. Casa aia, am vândut-o fiindcă am vrut să despăgubesc pe nepot. Îmi pare rău că a fost de vânzare, dar fiică-mea nu vrea să construiască casă. A cumpărat și a construit cineva acolo. Un țigan parcă a cumpărat.
– Da, da, da, știu, lângă Tosețchi.
– Lângă Tosețchi… Deci aia a fost casa părintească a mamei mele. Și a fost susținută de părinți ca să facă și ea școala, a fost un an gimnaziu, dar a început în 39 pregătirea pentru război și au avut calfă la măcelărie. Ziceau: „oo, fiică-mea, cum să-l lăsăm pe el la casă, să încaseze” când vindeau mezeluri. Bunicul a fost singurul care făcea parizer, făcea crenvurști, a învățat în Ungaria, că la Nădlac nu se făceau.
– Dar ce se făcea?
– Țărănimea nădlăcană era obișnuită cu cârnați, caltaboși și gata, eventual tobă. Dar sângerete, maioș, parizer făcea bunicul, făcea crenvurști, nu erau obișnuiți.
– Și salamul de Nădlac? Sau asta era mai târziu un pic?
– Nu. În 1803 când au venit cu rețeta specifică salamului. Salamul este specific pentru slovacii din ținuturile de jos. Este aceeași bază de rețetă, cu puține modificări, înainte să fie mai piperat sau nu. Bekescsaba a fost metropola slovacilor. Orașul a fost populat după războaiele turcilor, prin 1700, teritoriul acesta a rămas depopulat. Și fiind pământul foarte roditor, cernoziomul, zona asta, din munții Tatra unde au fost persecutați de catolici, luteranii au venit și au populat. A fost primul val de populare al slovacilor. Aceia s-au înmulțit așa de tare, 11 copii, care câți aveau, că a apărut la începutul secolului, la 1802-1803, al doilea val de coborâre a slovacilor spre câmpie.
Slovacii din Nădlac sunt al doilea val și marea majoritate provin din familii de slovaci care erau deja stabilite pe actualul teritoriu al Ungariei, la 80 km de aici. Aici era teritoriu locuit numai de sârbi. Au depus cerere, Maria Tereza a aprobat pentru 200 de familii tinere. Deci nu erau oameni cerșetori. Erau familii tinere, ca voi, copiii mei. Cum pleacă acum în Spania, Italia și altele, au simțit nevoia să se desprindă de părinți, singuri să se gospodărească. Și pentru fiecare familie, pentru fiecare băiat din familia respectivă s-a măsurat. Tabloul care e la Nădlac în biserică reprezintă venirea slovacilor și cum măsurau pământul cu lanțul. Era măsurătoare cu lanțuri. Pentru fiecare băiat a fost atribuit nu știu cât pământ. La un moment dat erau familii care aveau mulți băieți, 8, 7 sau cine știe. Erau cazuri când au negat, l-au îmbrăcat pe băiat ca fetiță, pentru că știau că atâta pământ nu puteau lucra. Și toamna au venit bărbații cu trăsurile, că distanța nu era așa mare, de la Totkomlos, unde umblăm la ștrand.
Acela a fost primul val populat de slovaci. Au venit, au arat, au însămânțat grâul, au plecat, au iernat în familiile numeroase în care au fost și primăvara, aceste familii tinere, cu unelte agricole, cu preotul și cu cartea de rugăciune și cu dascălul. Deci n-au fost oameni care n-au avut religie, știau să scrie și să numere până la 100. Au venit și cu propriul învățător și s-au stabilit de Sfântul Gheorghe, în 24. De aia se zice că se trag clopotele dimineața la 4. Sunt două variante. Prima variantă este că atunci au venit, la ora 4 s-au stabilit slovacii aici pe acest teritoriu. Sau a doua variantă este că s-a introdus tragerea clopotelor la ora 4 pentru că nu aveau ceas, nici telefon și trag clopotele, că trebuie să te trezești să mergi la câmp, să hrănești animalele, să te apuci de viață.
– Care erau relațiile între familie și prieteni. Se întâlneau?
– Sigur bunica îți povestea relațiile vesele, amuzante și așa de un confort psihic, erau pentru cei care trăiau pe la sălașe. Seara se vizitau, făceau șezătoare. Ală nu era țăran care până la 1 noiembrie nu și-a terminat lucrările agricole. N-a fost o viață monotonă. Probabil aia i-o și ținut că or trăit o vârstă înaintată și nu erau stresați ca noi. Uite, terminăm lucrul în 23 sau 24 decembrie și 1 ianuarie începem dansul din nou. Ei, cei care se ocupau cu agricultura, țăranii, terminau cu lucrul, și au început lucrările de iarnă. Femeile până la Crăciun torceau și după Crăciun își instalau război de țesut. Bărbații împleteau coșurile, făceau mături, fiecare făcea ceva. Ce era? Puneau mâncare, nu trei rânduri cu nu știu ce feluri de mâncare. Într-o oală se făcea fasole și mânca familia. Și modul de viață era mai simplu. Noi ni-l complicăm că ăsta este standardul de viață. Aveau un program lejer: dimineața mâncau bine, după aia se apucau fiecare de ce avea de făcut.
Să luăm celălalt aspect, greu. Într-o cameră dormeau, pe un pat… nu era mai lat ca asta. Aveau nevoie să se odihnească bărbații, erau bărbați care lucrau greu. Era acolo lângă el și soția tânără. Pe celălalt pat era a doua pereche, după ușă a treia pereche. Deci să ne gândim și la viața intimă. Era un stres. De ce erau până la urmă atâția copii? Unde au putut să se ferească? Unde au început cu numărul 1, toți. Sau era patriarhism foarte mare. Erau familii unde nora nu avea voie să stea la masă, până nu a născut. A stat la masă, în picioare a mâncat. Tata, bossul, s-a pus la masă, tot-tot o servit, se punea lângă lighean: mama, apă! Și aștepta mama să-i toarne apă peste mâini. Deci așa pretenții aveau, că eu sunt șeful casei. Cu ce era săraca de vină că poate n-o putut să aibe copii? Era exclusă din familie.
– Da? Și unde mergea?
– Nu că era exclusă, era psihic…
– Nu era acceptată.
– Nu. Sau când erau slujitorii… dormeau în grajd. Băiatul ăla tânăr, acolo undeva pe un dric, în amoniacul ăla emanat de cal, de vacă. Copiii, când vedem acum ca au memory saltea… Cum povestea o mătușă, a rămas orfană și avea mamă vitregă și dormea pe laviță, știi, cuptorul țărănesc avea pat. Ce pat, zicea „Mă punea măștehoaia, spălam și să merg să limpezesc hainele afară la fântână”. Și erau ierni geroase. Zicea că mă mănâncă reumatismul, nu-i de mirare, ce „Mânuțele alea la 12 ani, îmi îngheța apa pe mâini”
– Dar nu erau scutiți copiii de lucrurile casei. De la ce vârstă? Începeau așa de cei mai mici…
– Cei mai mici, fetițele mici, trebuiau să meargă să pască gâștele, băieții și ei tot la… așa 11-12 ani și vitele se scoteau la păscut și porcii.
Ziceau că la 12 ani se duceau la biserică pentru prima cuminecătură, prima împărtășanie, deja au început să-și croșeteze, să-și coase, să-și facă trusou fetele pentru măritiș. Ce lucruri de mână știau să facă. Bunica, mama mamei, erau două surori și trei frați. Locuiau al doilea duleu de la sălaș. Gemulețele erau ca un A3, două gemulețe că parcă acuma le văd… și lampa de petrol și croșetata dantela aia cu ață subțire. Extraordinar ce lucruri splendide.
– Și alea pentru ce erau?
– Deci era cum ai văzut și la muzeu: camera de la stradă sau camera curată era și camera pentru lăuză. Că 6 săptămâni n-o dormit cu soțul, dacă era loc în casă. Dacă erau așa și așa, nu știu cum dormeau. Când îmi imaginez, mă apucă groaza. Și sunt perinile alea, vezi, așa lateral au un fel de dantelă. Aia se numește „anțețe”. Și modelul acela este croșetat sau brodat, sub el este material roz sau albastru ciel și alea erau puse ca decor pe patul care nu prea se folosea.
– Mi-a zis doamna Ana că în camera din spate, aia care nu se folosea, era ținută așa, de zestre, să se afișeze toată zestrea.
– Aia de la stradă era de afișat.
– La muzeu camera de la stradă era cu paturile. Probabil din lipsă de spațiu.
– Din lipsă de spațiu. Dar aia era camera de sărbătoare. Și erau familii care preferau, era camera mare și stăteau în camera de la stradă și camera din spate pe urmă era numa’…
– Aicea în cea din față e cuptorul. De aceea probabil unde e cuptorul acolo stăteau toți la căldurică. Și am văzut toate pătuțurile alea mici de copii… Nu știu cum nu cădeau din ele.
– Numa într-o parte, așa ghemuiți sau pe copii îi punea „kutzko”, kutzko era partea aia unde era cald. Doamna Bencsik, cofetăreasa, s-a născut prematur. Când fiică-mea a născut prematur, a zis „aa, că și eu sunt prematură. Mama m-a învelit așa, dacă trăiesc, trăiesc, dacă nu, nu trăiesc. Nu aveam încă nici urechile formate, parcă erau lipite.” Și a rămas în viață. Și ce, nu era incubator, unde îl puneai? Îi cuptorul cum era, ăsta țărănesc, între perete și cuptor era un spațiu. În spațiul ăla, acolo dormeau copiii mici, că era căldură.
Sau puneau copiii sus, pe cuptor… Chinuiau copiii mici, până la 6 săptămâni sau până când îl înfășau. Și picioarele, să aibă picioare drepte. Mai ales dacă o fost băiat, că dacă o să aibă picioare cârne nu bagă piciorul în cizmă. Se chema povoinik, era prins și tras.
Și scutecele. Și dacă avea nu știu câți copii, ce scutece… Din material și spălate. Copilașii și băieții umblau în cămașă, nu cu pantaloni.
– Rochiță din aia și făcea pe unde putea. Și pe jos pământ?
– Și afară și în casă.
– Mamă și ce mirosuri…
– Viață grea. Și acuma zicem că-i greu. Modul ăsta de viață, nu boieresc, dar ușor, ne-a făcut… Suntem lipsiți de empatii, de partea afectivă. Mie să-mi fie bine. Unele mămici, la școală vin, împing în față propriul copil. Al meu să fie în față, de ce nu al meu? Toți ne iubim copiii, bineînțeles. Și la fetițe, hai să ne dăm cu ruj. Și păpușa o rujăm. Dar tu, mamă tânără, o duci pe fetiță la manichiură să-i pună ojă cu gel în clasa a VI-a și să-i vopsească părul. Aia nu-i nebună? Complet. Aia ar merita ca Vlad Țepeș să fie străpunsă. Asta înseamnă că peste un an o pune în pat la… că așa vrea.
– Care erau evenimentele cele mai importante în familie? Și cum arătau ele?
– Păi cel mai important și cel mai frumos eveniment a fost Crăciunul. Era atmosfera de sărbătoare. Și dinaintea Crăciunului, se colinda la masă, se servea cina împreună. În perioada de Crăciun-Anul Nou se vizitau neamurile, care aveau numele de sfinți Ștefan, Ioan. Deci într-adevăr a fost sărbătoarea familiei.
– Și ce se gătea?
– Erau mâncăruri de porc, la noi în familie se făcea țuică fiartă, cu miere topită și cu scorțișoară și varză cu carne de porc, pe urmă friptură de porc, cârnați, caltaboși, asta a fost. Și prăjiturile erau standard, toți frații bunicilor aceleași prăjituri cred că se făcea. Este un linzer așa cu nucă, aia era prăjitura familiei. Nu torturi… se făceau prăjituri mai uscate. Sau se făcea tort cu nucă, cu cremă fiartă.
– Nu se făceau prăjituri foarte des?
– Dulce, se făceau prăjituri din aluat dospit. Fiindcă, din aluat dospit și mai ales la țărani, erau familii numeroase, deci trebuia ceva să nu fie scump și să fie mult. Aluatul dospit se făceau cornuri, se făceau un fel de ruladă cu gem, coardă, astea se făceau. Și pe urmă gogoși… Automat, deci era meniul: luni se mânca rămășițe de duminică, marți sau vineri se fierbea fasole, joi… carne nu era, o dată pe săptămână, eventual joi dacă erau porumbei sau ceva carne, dar așa că a mirosit a carne, urmă de carne. Și obligatoriu sâmbătă erau paste făinoase. Că erau tăiței din ăia tăiați sau din alea din aluat dospit… de ce se făceau alea, găluște dospite? Că ieșea dintr-un kilogram de făină se sătura toată familia și în căldare sau în cratițele alea de fontă, deci trebuia ceva făcut ca să se sature.
– Și cu ce se făceau? Tot așa cu brânză, mac, nucă…
– Da, da și se consuma foarte mult mac.
– Dar asta e cumva din partea asta maghiară, macul. Nu?
– Mac este în ținuturile de jos, deci mac este planta câmpiei. Sus în zonă muntoasă, deluroasă, nu este mac. Și uite, n-au suferit de osteoporoză sau ceva. Macul este cel mai bun pentru osteoporoză. Foarte mult mac se consuma. Sau la copiii micuți să doarmă, se fierbea din mac, ceai. Opiu, nu?
Și nucă și mierea și vișinele. Era raiul pe pământ pe gospodăria pe lângă sălaș, cu pomi fructiferi, cu miere multă. Nu consumau zahăr, dulciuri. Așa când era piață, atunci cumpăra ceva căluți… portocale… Cumpărau părinții portocale, cu fratele totdeauna am împărțit în jumătate, că din aia jumătate, o felie eu dădeam la mama, fratele la tata. Așa a fost, am împărțit-o.
– Și griliașul cum îl făceați. Cât e de vechi griliașul?
– Griliașul este specific gastronomiei franceze.
– A, nu-i slovăcesc?
– Nu
– Asta n-am știut-o.
– Nu, nu, este din gastronomia franceză, preluată de Austro-Ungaria și în Imperiul Austro-Ungar a fost promovat acest desert de nucă.
– La noi e foarte cunoscut în Nădlac, adică orice nuntă, orice botez…
– Da, pentru că nicăieri în zona acestor localități române, nicăieri nu se face.
– Da, eu de aia eram ferm-convinsă că e slovăcesc.
– Tu ai întrebat de unde e. Deci nu origine slovacă este, este preluat din specialitatea franceză. Uite, în Austro-Ungaria au trăit și alte etnii și nu prea au preluat. Deci mai mult slovacii au fost care au șutit rețeta.
– Și ce mai este așa specific slovăcesc ca mâncare? Sunt astea dospite, sunt supele care… nu se făceau ciorbe.
– Nu, nu, sunt supele cu tăiței, cu gătelile alea, alea sunt supe, încă tot din aluat de făină, ou- îi tărhana…
– Ca tăițeii…
– Nu, nu, tărhana este… se frământă aluatul ca pentru tăiței, dar puțin și sare și mai multă apă, deci nu numai ouă și… pentru tăiței aluatul e făcut numai ouă și făină. Ei, aici se mai adaugă și puțină apă, se frământă și pe urmă este așa o sită și pe aia se freacă și prin aia ies așa bobițe mici.
– Ca și cous-cous…
– Așa, cous-cous. Și tot strămoșii noștri cu cous-cousul ăsta, de exemplu joi au făcut tărhana cu cârnați. Deci aia se călește cu ceapă, se pune cârnatul câte o bucățică și aia dă culoarea și aia a fost mâncare. Și iarăși meseriașii fierbeau sosuri…
– Sosuri de? De fructe, din astea dulci…
– De exemplu bunicul nostru, ca măcelar, era ucenic la un evreu. Și erau doi băieți ucenici. Nu le dădea caltaboș făcut din orez. Pentru ei separat făcea din mei, din ceva semințe și tot le făcea fel de fel de sosuri. Băiatul obișnuit cu tocană, la țărani asta e fost, tocana a fost specifică pentru țărani. Și mâncau tot așa cum erau, era bucătăria, pridvorul ăla din mijloc, era așa un gemuleț și prin gemulețul ăla le punea să mănânce. Băieți tineri, 12 ani. Și zice „am aruncat pe geam afară cu lingura și maistru era gras și venea în cizme și a alunecat pe sos. Mi-a tras niște palme…”. Sosurile se făceau primăvara, de mărar…
– (Se strâmbă) Da, știu sosul. Eu am o problemă cu mărarul, de aia. Nu pot să-l mănânc.
– Și iarăși tărhana, mărar și carne fiartă. Sau sos de vișine, sos de prune. Plus partea dulce cu ce asigurau copiilor? Fructe. Tăiau merele bucățele și le uscau așa pe… era un fel de coș făcut din nuiele- poate undeva în pod este și la voi-și pe ăla se pune o față de masă și se puneau vișinele, se uscau merele, se uscau prunele. Alea se puneau în borcan, se lega cu… nu cu celofan, cu material de cânepă sau de in, bumbac bucățică și pe urmă… Dacă erau foarte uscate, le opăreau cu apă fiartă, le scoteau și aia a fost desertul.
– Fructe confiate.
– Da. Acum dăm bani grei pentru fructe confiate și ce sănătos.
– Și nu cu zahăr. Le mai trecea prin miere poate.
– Și se mânca mult pâine cu gem de prune, cu caise, compoturi. Vezi, la Nădlac sau la slovaci e specific, la friptură nu se dă murătură, dar se dă compot. Cu compot se mănâncă. Acritura se mănâncă doar cu tocană. Multă varză murată s-a mâncat. Foarte multă. Din varză murată se făceau mâncăruri.
– Varză murată… ce mai mânca? Gogonele? Castraveți?
– Se puneau castraveți, da. Dar varză murată e varză murată și gogonele, altceva se punea în saramură.
– Nu se puneau cu oțet, nu?
– Nu. Și aia era iarăși sănătos, că era prin fermentație naturală. Deci îți formează… că de ce zeama aia de la varză murată este foarte bună, chiar un leac pentru stomac. Că conține enzime pentru flora intestinală. Acuma și nutriționiștii au început să propage această rețetă. Mai repede se face cu Gel-fix gemul sau punem cu Picant-fix castraveții… Deci fermentația naturală formează niște aminoacizi care sunt foarte sănătoși.
– Școala ați făcut-o doar în limba slovacă, așa-i?
– Și fratele meu a terminat cu media 10 Babeș-Bolyai, geografie.
– Vorbeați numai slovacă, așa-i?
– Slovacă și română.
– Română de unde ați învățat?
– La grădiniță, trăind… mediul în care ești, automat am învățat.
– A, deci ați prins perioada care încă se mai intersectau. Bunica zicea de o perioadă în care era delimitare…
– Era o delimitare, într-adevăr, că au ajuns la școală n-au știut. La noi, în familia noastră, nu. Toți câte trei limbi. Plus, bunicii fiind meseriași, aveau tangență cu clienți cu familii române.
– Și cum ați decis că vreți să fiți profesoară? Ați avut în familie, dar…
– Cazul familiei noastre nu știu dacă se mai găsește undeva. Trei generații, cu aceeași vocație, pentru aceeași instituție. Pentru că fiica avea ofertă să rămână în Slovacia. Deci limba slovacă o ajută foarte mult.
– Și pentru ce v-ați specializat?
– Eu foarte mult am vrut sa fiu profesoară de franceză în România. Am avut niște probleme de sănătate care m-au cam frânat. Totdeauna lucru de mână a fost un hobby pentru mine. Și când am văzut la facultate că nu pot să fac față pentru lingvistică, atunci era la Cluj școala de maiștrii pentru lucrul de mână. Ei, înainte de examen, școala de maiștrii s-a desființat. Era școală superioară de maiștrii. Atunci repede, ceva similar, m-am înscris la școala textilă de subingineri la postliceală. Aia am terminat. După am făcut modul de pedagogie, dar după terminarea școlii postliceale trebuia să mă repartizeze la Baia Mare, laborant în industria textilă. Nu m-am prezentat acolo, fiindcă deja m-a curtat Ștefan, ne-am căsătorit în 1977 și am avut ore la Casa Pionierilor. Atunci s-a înființat Casa Pionierilor. Aveam acolo tot ca activități creative. Dar dorința a fost să ajung în învățământ. Atunci s-a înființat, aveam ore și la școală, aveam specialitatea în industria textilă, deci predam la liceul industrial, predam organe de mașini, predam organizarea muncii, ceea ce a fost specialitatea mea. Și pe urmă m-am înscris și în 2004 am terminat facultatea, Colegiul de Educație Tehnologică la Oradea. La 47 de ani.
– Ați avut și multă pasiune și voință. Care sunt evenimentele cele mai importante organizate de Uniune? Care este rolul ei în primul rând?
– Deci în 90, când a fost după așa-zisa Revoluție, etniile din România au primit dreptul de a-și organiza o organizație tutelară sub streașina căreia să-și desfășoare diferite activități. În primul rând, când s-a înființat, a avut activități axate pe piața culturală și publicistică. Atunci în 90 a fost înființat și ziarul cu strădaniile noastre, la care a început să lucreze soțul meu. Până a murit a lucrat la ziar. Deci, sub statul slovac, dar nu numai statul slovac, toate statele post-socialiste, etniile trăite în afara țării-mamă, colaborează cu aceste Uniuni. Că este Uniunea croaților, Uniunea sârbilor, maghiarilor și 18 etnii sunt la noi în România. Au primit acest drept de a-și înființa.
– Și atunci rolul ei e de comunicare cu țara-mamă.
– Da, practic tot prin Uniune cei care au primit dreptul de a merge să facă studii în Slovacia, le-a dat o recomandare. Trebuie să fii înscris, să plătești acea cotizație, care într-adevăr este simbolică, dar este un favor, după numărul membrilor pe care îl are fiecare organizație, în funcție de aia se primește și finanțare. De exemplu în vară s-a făcut tabăra, școala de vară pentru copiii de clasa a 4-a, a 5-a, a 6-a, cărțile se publică, se organizează sărbători, când au pelerinaj catolicii este finanțat. Este, practic, o trambulină între Slovacia, România și etniile. Etnia respectivă, în cazul nostru etnia slovacă.
– Și evenimentele în care sunt implicați și slovacii în Slovacia și cei de aici…
– În 2008 a murit Andrei Ștefanko, care este denumit și locomotiva activității cuvântului scris în ținuturile de jos. Și în Serbia și Ungaria au fost câteva persoane așa, locomotive care trăgeau după ei și pe alții. În 2009, primul an, atunci s-a înființat decernarea distincției Andrei Ștefanko. Asta se acordă persoanelor propuse de organizație, din Serbia, Ungaria și România, deci pentru slovacii din diasporă. Se ține la Nădlac și se acordă pentru o vârstă jubiliară, pentru o activitate deosebită, deci în sfera asta de cultură se acordă. De atunci, în fiecare an, pentru fiecare țară, unei persoane.
Tot în cadrul acestei decernări au inventat să se facă și o conferință pe diferite teme. De exemplu anul trecut a fost rolul religiei în menținerea limbii materne. Anul trecut fost 75 de ani de la înființarea școlii – nu s-a putut organiza- tot așa, rolul învățământului pentru minorități. Este foarte important, despre noi trebuie să se știe și după graniță. Că se știe loco, aici dacă am putea, am arunca unul în celălalt cu pietre azi-mâine. Așa uneori suntem priviți. Dar peste graniță, pentru acea conferință, se trimite invitația, cine vrea cu o lucrare să participe. Tu știi, pentru doctorat trebuie cât mai multe participări, sesiune de comunicări și mai ales seminarii și conferințe. Sunt abordate toate centrele mari universitare.
Și este foarte important, că venind somitățile cu n titluri în fața lor, așa și Nădlacul este cunoscut. Se întorc si spun „Am fost la Nădlac, am văzut biserica, am văzut cutare, am văzut străzile paralele.” Au scos, prin organizarea acestui eveniment, imaginea Nădlacului în lume. Ce a fost foarte frumos, dar tot în Ungaria cine a fost organizator a murit, a fost a organiza cu caracter itinerant la Nădlac, Szeged, tot așa, era iarmarocul. Fiindcă, pe vremuri, era tradiție și la Nădlac, era târg mare. Era primăvara, de Sfântu Gheorghe, de Sfântul Mihai în septembrie și așa s-a ținut la Nădlac. Și asta iarăși era prilejul pentru slovacii din categoria medie. Că era cu meșteșugurile, cu obiceiurile, cu dansuri, veneau dansurile. Plus ce se mai organizează, de peste 20 de ani a fost acel festival Cez Nadlak je, e iarăși, veneau, talentul își prezentau. Iarăși era un prilej intercultural și un prilej de a veni și din alte părți la Nădlac.
– Vin constant?
– Da, da. Totdeauna veneau. Și 30 de soliști au fost, 3 categorii.
– Și soliști și invitați în sală.
– Și atunci se invită președintele cancelariei slovacilor din diasporă, ambasador, consulul, din Serbia, din Ungaria. La o masă, la un păhărel, acolo se învârte smoala în cazan. Deci asta este menirea. Nu să trăim într-o colivie noi și 4-5 persoane și să fim cunoscuți și în altă parte. Asta eu consider ca un punct pozitiv, indiferent cine ar locui în Nădlac. Fiindcă, prin astfel de vizite, Nădlacul devine mai cunoscut. Nu numai prin faptul că avem bani. Plus, când e acel festival, cele mai renumite ansambluri de folclor au venit, au evoluat pe scenă. Tot prin Uniune au fost invitate la Nădlac ansambluri profesioniste de foclor. Doar America și Australia au. Așa renumite ca la noi „Doina” și „Călușerii” sunt de folclor. Dar ăștia sunt profesioniști. Este Sluck , ansamblu cu un program extraordinar de frumos, au fost în urmă cu 3 ani, dar datorită faptului că avem scenă mică nu au putut evolua total ansamblu să prezinte programul. Ei au 16 perechi, dar aia este un balet pe scenă. Eu țin minte, eram copil, era scenă făcută, avem 6 ani, eram în curtea liceului când au fost prima dată la Nădlac.
– Deci au mai fost?
– Ăsta e cu tradiție de 70 de ani ansamblul. E Sluck și Lucnica. Sunt două ansambluri foarte, foarte renumite. Pe urmă este tot pentru slovacii din ținuturile de jos înființată decernarea distincției Sámuel Tessedik. Sámuel Tessedik a fost preot, pedagog, deputat în timpul lui Maria Tereza și cel care a înființat prima școală superioară agricolă la Savasz, în Ungaria. Și fiind un pedagog pentru ținuturile unde a trăit, pe numele lui s-a înființat această întâlnire numai a profesorilor, învățătorilor, educatorilor. Și tot așa când se întâlnesc la Nădlac, Serbia, Ungaria. Totul merge prin circuit. Se acordă o scrisoare de mulțumire din cele trei țări unuia dintre învățători, care este propus.
De exemplu eu am primit când am avut 60 de ani, pentru activitatea pedagogică. Sunt două categorii: cu scrisoare de mulțumire și premiu pentru activitate. Acuma de trei ani, tot la inițiativa acestora, a fost înființat premiul pro-cultura, de exemplu pentru meseriași. Așa a primit mamouka, care a murit, Cervenak, care știa să recite 17 versuri de poezii și care a rămas așa și știa toată cartea aia de cântece bisericești să ți le cânte. Deci super doxată a fost. Sau domnul Keles care brodează, a primit și el pro-cultura. Sau tot datorită Uniunii, Slovacia acordă premiu Gorazd de aur. Gorazd a fost un om de cultură al slavilor vechi. Așa a primit doamna profesor Anoka, și domnul Huszarik are. Deci aia este dată de statul slovac, dar tot prin Uniune.
– Eram așa curioasă. Văd că relațiile sunt păstrate încă slovacii de aici și slovacii de acolo. Ei vă consideră slovaci, nu sunteți români? Sau cum vă văd ei?
– Din păcate, din cauza unor conaționali care ne-au făcut de rușine că au mâncat lebedele de la Vien- „aaa, voi sunteți din România, țigani”. Ei au și mai mare problemă cu țiganii. Fiică-mea când s-a dus prima dată acolo a fost și ea așa luată, dar acum faptul că a depus efort maxim, a fost foarte apreciată din partea profesorilor și de studenți. Deci avem studenți care au terminat cu diplomă roșie.
– Dar mai aparțineți de ei?
– Da, da. Slovacii în afara granițelor parcă trăiesc mai mult decât în țara-mamă. Și faptul că s-au împrăștiat au fost: persecutarea religioasă, condiții grele de viață, viața de munte sus, asta a fost istoria. Depopularea terenurilor datorită invaziei turcilor în partea Voivodina, care a fost de asemenea tot așa populată. Ei sunt și mai puternici. Acuma au un festival, este o localitatea, aproape de Novi Sad, deci de aicea dacă mergi tot drept, 180 km. Iurasch se cheamă, fiica a terminat Conservator, băiatul violonist, el profesor- doctor muzicolog și se ocupă de copii. Dacă ți-aș arăta poze… are orchestră de 25 de copii, între 8 și 15 ani.
Și la ei portul este cu fuste, d-ale așa, largi, dar ce cântă copiii. Deci el are 4 echipe de cor. Zice „noi avem un repertoriu pregătit că 11 seri putem să ținem un program de seară.” Dar Orhestry evoluează deja… or fost invitați nu știu până unde. Dar și părinții îi susțin. Copiii ăia să știe vioară, țambal, contrabas, acordeon, plus vocal. Și acum în acest weekend au festivalul Ciocârlia. Și fetițele alea mici, atâta de 6 ani, cum cântă… Ei fac concurs să fie cât mai… La noi s-a pierdut costumul popular. Fiindcă nu s-a purtat… Acolo și acum încă femeile bătrâne merg la biserică. Sau când le vezi pe bicicletă cu fustele și baticul legat aicea așa în frunte, sus.
– Da, la noi s-a pierdut asta.
– Nu numai la slovaci și la români. Nici românii la Nădlac nu au costum popular autentic. Din ce am văzut în pozele vechi a familiilor Caba, Stroia, e fotă brodată. Eu am una așa, peste 100 de ani poate are, poate și mai mult. Stră-străbunica, de la cine am. Iar ia și fusta mi le-a cumpărat mama.
– O, ce frumos. Care este părerea Dvs. despre căsătorii mixte?
– Fratele meu o fost primul care a spart gheața. El a fost repartizat profesor lângă Șimleul Silvaniei, cumnata acolo învățătoare. Nu, deci n-a fost rivalitate sau neconcordanță în familii mixte, din contră. Dacă s-au certat români sau slovaci, s-au certat pentru fete sau pentru băieți. Plus familiile române au preluat obiceiuri de la familiile slovace și vice-versa. Vecini, în vecinătate… Nu există gradină fără uscături… Nu era, deci până în familii… Doamna profesoara Melita Kukucska, bunica lui Alex. Păi eaA a fost repartizată la Nădlac, de soțul a divorțat, s-a căsătorit aici… Ea cu copiii ei ori vorbea nemțește, ori slovăcește, dar foarte puțin românește. Așa a învățat. Nu există „nu pot”, numai „nu vreau”. Dar a devenit o comoditate, deja. Dăm la meditații copiii pentru engleză. Da, este o limbă internațională care trebuie știută. Dar în primul rând tu trebuie să știi limba ta locală. Nu contează că este limba arhaică, limba de bucătărie, cum se zice, într-un oarecare dialect. Că Nădlac are un oarecare dialect. Asta e mândrie, să știi acel dialect.
– Dar când era Cehoslovacia, voi cu cehii ce relații ați avut?
– Noi n-am avut.
– A, deci voi sunteți strict din partea cu Slovacia.
– Da. Deci cu cehii practic e cum am fi noi și moldovenii.
Credit foto: Diana Bilec