– Să ne spui unde te-ai născut, unde ai făcut școală, cum ai făcut școală…
– Deci un fel de istorie a vieții private.
– Da. Ești de aici, din Vladimirovac? Românește îi zice altfel, Petrovasîla.
– Petrovasîla, scrie și pe tabla de la intrare, că ai văzut. Avem cea mai mare biserică din Banat, românească.
– Asta de aicea? De când îi biserica?
– Din 1863. În urmă cu doi ani am renovat-o, am schimbat turla complet, s-a făcut turlă nouă. După dimensiune, e cea mai mare biserică ortodoxă română.
– Din Voivodina?
– Și mai larg. Bine, nu se compară cu catedrala din Timișoara. Din mediul rural 100%, din întreg Banatul, e cea mai mare.
– Satul cât de vechi este?
– 1808.
– Așa de precis?
– Da.
– Și a fost înființat de cine?
– De românii din Jamu Mare și Clopodia. Sunt imediat după graniță, două sate.
– Cum îi povestea? Cum au ajuns aici?
– Cum îi povestea? Scrie în monografia satului cum îi povestea. Atunci când habsburgii au derulat proiectul de colonizare a germanilor în Banat, în mai multe etape, din multe localității românii au fost scoși, fiind considerați, hai să zic, mai puțin productivi, agricultori mai slabi, și atuncea habsburgii au făcut planuri de mutare a lor în alte zone. Așa că din zona aia, dintre Vîrșeț și Oravița, se găsesc cele două sate, au fost mutați aici, în granița militară. Deci în scopul creșterii numărului de grăniceri care să apere granița de turci. Așa că la 1808 s-au mutat aicea normal, în mod organizat, cu preoți, au adus și cărțile bisericești, au adus totul cu ei. Din Jamu Mare au venit aproape toți. Au rămas acolo doar 16 familii de români. Iar din Clopodia a venit cam jumătate de sat. Restul au rămas acolo și eu când am fost ultima dată. Când am fost? Sunt 20 de ani. Au aceleași nume de familii, dar nu au același dialect, de exemplu. Bine, portul s-a pierdut oricum. Deci există diferențe între cei de acolo și cei de aici.
– Ce nume de familie sunt cele mai întâlnite?
– Aicea în sat am întâlnit, de exemplu, Barbeș. În Jamu Mare Miter, de exemplu, și aicea, și acolo. Mai sunt, dar nu-mi vin acuma.
– Poate îți aduci aminte pe parcurs. Se mai ține lumea acuma că îs neamuri?
– Noi am restabilit legătura după revoluția din decembrie din România. Când am mers, eu eram student pe atunci, am mers cu ajutoare la Jamu Mare și la Clopodia, cu un camion încărcat, plin cu alimente, cu zahăr, făină, nu mai știu nici eu ce, pentru, hai să zic, prietenii noștri de acolo. Că nu pot să-i numesc frați, adică în sensul larg al cuvântului, nu poți să-i numești frați, prieteni. Atunci s-a stabilit o înfrățire, dar nu o înfrățire oficială.
– Deci nu-i administrativ așa nimic?
– Dar am fost foarte bine primiți, oamenii au fost foarte bucuroși că ne-am dus. Cam în general asta. După aia am mers eu personal cu un grup de elevi în cadrul unui proiect transfrontalier. Am mers și am mai făcut cercetări acolo în zona respectivă și atunci chiar am cercetat să văd numele de familie, dar aia a fost în 2008. A trecut o perioadă, așa că nu mai țin minte detalii.
– Aveți documente de secol XIX?
– Aici la biserică sunt documente, sunt unele cărți chiar și aduse de acolo, din secolul XVIII, totul este scris în monografia satului. Asta o au cam toți sătenii, unii au și pierdut-o, generațiile noi nu se mai prea interesează.
– Cine a scris-o?
– E scrisă de Nicolae Pența, învățătorul satului, și îi retipărită la Canada. Reprint. Sunt foarte mulți plecați de aici.
– În Canada?
– În Canada, în Statele Unite și în ultimul timp și în Europa.
– Și asta este chiar originalul?
– Pictura e realizată de George Barbu, un sătean care a făcut și reprintul cărții. A fost om de afaceri din Canada, pictor, a avut tipografia lui privată și el a retipărit-o. Că au fost puține exemplare rămase. Ei, și acolo îs listele cu toți cei care au venit. E o monografie bine documentată, de început de secol XX, chiar e considerată ca una dintre cele mai calitative monografii din epoca respectivă. Prima monografie sătească care a folosit ilustrațiile, din Banat, prima monografie în limba română în care s-au folosit ilustrațiile. A fost publicată și în maghiară, deci și în română, și în maghiară. După aia noi am mai tipărit, eu personal m-am ocupat de chestiile astea, continuarea acestei monografii la 2008, când a fost bicentenarul. Am făcut un volum, bine, nu e chiar în stilul ăsta, dar au fost mai mulți autori.
– Unde găsim varianta, oricare dintre ele?
– La mine am varianta în limba română și în limba sârbă.
– Aș vrea să le scanăm să le avem și noi, dacă se poate.
– Aia se poate procura la Libertatea, la Pancevo. Îți comand un exemplar. Asta cred eu că se poate găsi la Timișoara, pe biblioteci. Dar versiunea originală din 1911. Stai s-o aduc, s-o vezi și pe aia.
– Sissi, adică?
– Da, dar acest bust s-a pierdut.
– Dar a fost aicea?
– Da, da, în parc, eu nu l-am văzut, pentru că l-au luat în perioada interbelică, când au venit sârbii, și nu se poate găsi. Eu chiar am făcut o acțiune, să-l descoperim. Chiar și dacă s-a păstrat, nu vor să-l dea cei care l-au ascuns. Sau că nu știu de el, sau cine știe… Știu că la Caransebeș, de exemplu, a fost descoperit un bust îngropat în pământ. Asta îi versiunea.
– Și când au venit aici, era loc gol?
– Era loc gol. Practic primele case ei le-au făcut, au arat primele brazde.
– Din ce le-au făcut?
– Ei, prima dată au făcut bordeie. Până s-au descurcat. După aia au făcut case din pământ bătut, acoperit cu trestie, cu șindrilă, cu ce au avut. Și atunci au început să mai construiască din cărămidă, deci la jumătatea secolului XX. Și deja la sfârșitul secolului deja au fost multe case solide, din material solid.
– Deci vatra satului în ce parte este?
– Vatra satului… centrul?
– Da, da.
– Unde e biserica.
– Unde e biserica?
– Da. La început era o biserică mai mică prima dată, iar din pământ bătut, și la un moment dat au hotărât să construiască biserică nouă. Am scris eu despre asta. Am scris șase cărți despre Petrovasîla și în general m-am ocupat cu biserica. Bine, unele informații nu se găsesc în documente, dar tradiția orală… de exemplu, cum au ridicat turnul, cum au ridicat crucea, au făcut o schelă foarte mare, câteva sute de metri și pe ea au urcat. Au tras cu ștreangul, cu sfredele, cu știu eu ce mecanism, pentru a ridica turnul sus pe biserică. Dar acuma, în urmă cu doi ani, au venit cu macarale din alea ultramoderne, enorme, digitalizate. Practic jos s-a făcut turla… deci asta, partea asta îi nouă, jos s-a făcut aici, au făcut-o și macaraua a ridicat-o și a pus-o la milimetru. Există și înregistrări video, și fotografii.
– Și varianta aceasta de biserică, cât de veche este? Că nu e cea de la 1800.
– 1863. Deci doar turla îi făcută identică după original, că nu ne-au permis de la institutul pentru protecția monumentelor. E făcută exact în milimetru după original. În 2020 a fost ridicată.
– Cum îi satul organizat? După sistem din acesta cu străzi paralele?
– Cu străzi paralele, da, deci îi făcut în lung așa cum merge drumul principal și câte patru străzi perpendiculare. Au fost pe timpuri mai mult de patru străzi, dar s-au pierdut din cauza micșorării numărului locuitorilor. Erau încă câte una pe lângă cele două care există și acuma, câte trei au fost de-o parte de sat și trei de alta.
– Deci așa, trei străzi…
– Da, dar acum sunt doar două, că au dispărut cu timpul. Oamenii care au fost în ultima stradă s-au mutat, care au mai rămas, sau și-au cumpărat case înspre centru și nu mai există în partea aia. Numărul locuitorilor foarte mult a scăzut. Practic ne-am înjumătățit. Au plecat mulți, foarte mulți, prin Canada, America, Germania, Suedia, Austria…
– Deci în secolul XIX a fost sat românesc.
– Pur românesc, cu câteva familii de negustori sârbi și germani, atâta tot.
– Care erau de aici? Sârbii erau de aici din Banat sau…
– Sârbii depinde… negustorii se mișcă. Erau familii individuale, au fost vreo patru-cinci familii. Erau germanii… era granița militară, erau ofițeri, erau funcționari. După aia, la 1867, când s-a făcut Austro-Ungaria, au venit ungurii, au adus funcționarii lor, dar erau indivizi, nu erau familii multe. Și se mutau în dependență de slujbă.Așa că nu erau familii cu domiciliul chiar strict stabilit.
– Primarul erau român sau…?
– Primarii erau români, pe timpul Austro-Ungariei și în perioada interbelică. În perioada interbelică s-a înființat colonia sârbească, 1922, în cadrul colonizărilor pe care le-a făcut regatul iugoslav. Chiar cu tendința de a întări elementul sârbesc înspre granița cu România. Aici s-a format cea mai mare colonie sârbească din Banat.
– Unde? În ce parte?
– Lângă gara de trenuri. Și lângă gară s-a format, cu vreo 300 de familii, aduse din diferite părți.
– Deci nu compact.
– Nu, chiar nici nu au tradiții comune. Au fost aduși din mai multe părți și ei nu au avut formată o identitate comună.
– Erau casele gata făcute când au fost aduși?
– Prima dată au trăit în sat, pe la oamenii din sat, au fost slugi, până și-au construit case. Au primit de la stat o parte din pământul comunal, au fost conflicte între băștinașii români și stat și parțial cu unii dintre coloniștii veniți, pentru că nu era aceeași mentalitate, nu erau aceleași interese. Au primit pământul, ăștia nu voiau să-l dea, s-a ajuns la conflicte.
– Dar care a fost oficial argumentul, de ce au spus că au adus aici coloniști sârbi?
– Au adus pentru a-i premia, adică a le da un fel de onoare celor care au participat în primul război mondial, ca voluntari. Pentru că este vorba tot de familii de voluntari sârbi, foști cetățeni ai Austro-Ungariei, care, ca soldați austro-ungari, au căzut prizonieri, au fost prinși de ruși. S-au găsit în captivitate rusească, în Siberia, în lagărele alea. Atunci, pentru a-i scoate de acolo, pentru a se mări numărul de soldați sârbi, statul major sârb a hotărât, în colaborare cu Rusia, să meargă și printre prizonierii de etnie sârbă, să-i convingă să treacă de partea sârbilor. Au fost prinși ca soldați austro-ungari. Ei au fost conștienți că dacă trec, nu se știa încă cine vine, vor fi proclamați de trădători în Austro-Ungaria și familiile lor vor fi persecutate. Așa că au mers la risc. S-au format câteva divizii, două divizii de voluntari sârbi care au luptat în Dobrogea, există și carte despre asta și în limba română, și după război familiile acestor voluntari, în semn de recunoștință, au primit pământ în Voivodina. Așa s-au înființat coloniile sârbești, printre care și aceasta de aici.
– Deci asta de aici și mai unde?
– La Seleuș, iar îi sat românesc, colonii mai mici au fost înființate și prin alte localități românești. Mai mult amestecați cu românii prin sat la Vlaicovăț, unde a fost castelul familiei Mocioni, lângă Vîrseț. Chiar contesa Mocioni, fosta Mocioni, Bisinger, pentru că s-a căsătorit Bisinger Gheorghina, unica nobilă româncă din Iugoslavia, i s-a luat pământul prin reforma agrară și a fost împărțit voluntarilor sârbi. Însă s-a ajuns la conflicte din motivul că voluntarii nu se pricepeau la agricultură, erau veniți din zone muntoase. Erau păstori mai mult, oameni fără avere, care lucrau la ocazie, mai mergeau prin străinătate, în America se mergea pe un an-doi, să se facă bani, se venea înapoi, deci cam cu asta se ocupau. Și-au venit aicea, nu s-au priceput în agricultur. Au primit pământ, dar nu l-au lucrat cum trebuie, l-au dat iar în arendă românilor, atunci s-au certat de preț. Cu contesa la fel, s-au certat, există documente despre aceasta. Deci a existat acest conflict, eu am scris o lucrare despre acest fenomen, relațiile româno-sârbe în contextul colonizării voluntarilor sârbi.
Acum situația e OK, normal. În urmă cu o lună-două s-a organizat centenarul colonizării. Am fost invitat ca unicul român din sat, pentru că mă apreciază ca istoric. A fost OK, am participat, nu a fost nimic deosebit, așa, o masă comună, ei au ridicat un monument cu numele tuturor familiilor care s-au colonizat. Acolo au construit biserica sârbească, dar e nouă. Biserica sârbească e nouă, pentru că în momentul venirii nu aveau putere financiară să-și facă biserică.
– Și atunci unde mergeau la biserică?
– Nu prea mergeau la biserică, iar botezurile și înmormântările se făceau la români. În cimitirul românesc se înmormântau.
– Vreun monument pe care să-l fi făcut românii aceștia veniți de la Jamu Mare și Clopodia există?
– Românii nu. Românii nu au făcut monumente, au făcut cruci la intrare în sat. Și acelea sunt noi, de câțiva ani. Dar monumente propriu-zise, nu.
– Și în cimitir dacă o să mergem, o să mai văd monumente funerare vechi?
– În general, da.
– Adică din aceste prime generații.
– Mai vechi de 120 – 130 de ani, nu.
– Cimitirul e tot pe locul pe care a fost?
– Sunt două cimitire.
– Unul românesc și unul sârbesc?
– Două românești în sat și unul la colonie, sârbesc, deci practic trei cimitire. Cimitirele românești nu sunt în stare prea strălucită, pentru că multe monumente nu mai are cine să le îngrijească. Sunt plecați, au rămas fără urmași, sunt pierdute, au picat, s-au ruinat, e cam jalnic. Chiar și proprietatea asupra cimitirelor a fost problema unei dispute foarte neplăcute în cadrul parohiei, pentru că s-au luat toate cimitirele de la bierică, nu numai de aici, și în România cred că a fost același lucru.
– Acum e administrația cimitirelor…
– Și aici e așa și unii au cerut să se întoarcă bisericii. Teoretic e OK, dar dacă te gândești că nu ai ce să faci, îl primești și ce faci cu el? Că trebuie să ai oameni.
– Trebuie administrat.
– Trebuie administrat, îngrijit, trebuie să ai oameni competenți să-l întrețină, deci ar fi fost o problemă. Nu s-a rezolvat încă. A fost o situație cam nu prea plăcută, cu certuri, cu neînțelegeri.
– Vreau să ne întoarcem un picuț… Ați spus că dintre coloniștii sârbi, unii dintre ei mergeau în America la lucru.
– Da, aia pe timpul Austro-Ungariei.
– Dintre români mergeau așa?
– Da. Primii români care au plecat în America de aici din sat au fost în 1905. Eu am lista românilor care au plecat pe timpul Austro-Ungariei. Am o listă, am publicat-o într-un calendar, vreo 140 de familii. Nu mergeau ca familie întreagă, mergea un bărbat tânăr din casă, unul de 20-30 de ani care să lucreze acolo și să trimită sau să aducă bani acasă. Cei care s-au descurcat mai bine puțin și-au dus și familia.
– Unde mergeau?
– La început la Detroit. Adică prima destinație unde au ajuns era New York.
– Cum mergeau?
– Cu vaporul. Mergeau până la Rijeka, de acolo mergeau vapoarele.
– Dar care era traseul? Plec din sat și unde mă duc?
– Cu trenul până la Rijeka și atunci cu vaporul mergeau de obicei până în Anglia, la Southampton. De acolo mergeau vapoarele în America. Southampton – Liverpool, de acolo mergeau vapoarele în America, nu puteai din Austro-Ungaria direct. Cu toate că erau. Carpathia, care i-a salvat pe supraviețuitorii de pe Titanic, a fost vas austro-ungar. Erau, dar puține și probabil că era scump.
– Din Anglia treceau Atlanticul, se opreau…
– Se opreau la New York, erau câteva săptămâni în carantină și atunci mergea fiecare ca să-și găsească un loc de muncă. Dar mai mult la Detroit.
– Dar aici lucrau în industrie, unde?
– La Ford, industria de mașini.
– Și cum se împăcau? Că ei erau țărani, știau să lucreze pământul.
– Forță de muncă ieftină, deci forță fizică. Mai mergeau prin mine, la ferme, aia ce primeau de lucru. Unii s-au descurcat mai bine, și-au dus și familiile acolo.
– Și au rămas acolo?
– Și-au rămas acolo. Alții s-au întors acasă. Sunt cazuri că au mers de două-trei ori în America. Am găsit un individ care de trei ori a mers până la primul război mondial, dar singur. Deja s-a format un fel de nucleu acolo de imigranți.
– Deci e o comunitate.
– Care au trecut cu familiile. În timpul războiului mondial s-au oprit, pentru că America era dușmanul Austro-Ungariei. Iar după primul război s-a continuat. Însă în anii 20 a fost mai atractivă Canada. A început emigrarea în Canada.
– În ce zonă?
– Mai mult în zona Ontario, statul Ontario. Iar după al doilea război mondial, în anii ’60, a început o emigrare în masă. Foarte mulți au plecat atunci, foarte mulți. Pentru că Tito a deschis granițele în ’65 și a dat tuturor cetățenilor pașaport, pașaportul acela roșu cunoscut, cu care puteai să mergi fără viză, fără nimic, în toate părțile lumii. Atunci au plecat în Statele Unite și în special în Canada. În anii ’60 – ’70, eu eram copil la școală și numai auzeai în fiecare zi “Mă, a plecat ăla, a plecat ăla”. Unul după altul.
– Și plecau cu gândul ăsta că se vor duce la lucru sau plecau în ideea să rămână?
– În ideea să rămână acolo. A rămas satul aproape pustiu.
– Români și sârbi sau…?
– Români în general, sârbii la început nu erau mulți, dar cu timpul numărul lor a crescut tot mai mult.
– Pentru că au început să vină sau pentru că au început să aibă mai mulți copii…
– Pentru că au venit.
– Din ce părți ale Serbiei?
– Deci independent de colonie… La sfârșitul anilor ’50, în 1958 cred, s-a construit o hidrocentrală pe râul Cetina, în Dalmația de Nord. Cu această ocazie s-a făcut un lac artificial și au fost inundate câteva sate acolo. Locuitorii acestor sate au avut liberă alegere să plece și mulți au venit aici.
– De ce crezi că au venit aici?
– Au fost case goale deja.
– Și se știa asta?
– Da. Erau deja case fără urmași, case părăsite, fie că au plecat în America, fie că nu aveau copii, că problema natalității era deja prezentă. Încă din perioada interbelică era problema natalității, nașterea unui singur copil în familie.
– Dar de ce?
– Din două persoane iese o persoană și aia duce cu 50% micșorarea numărului.
– Pentru că?
– Așa a fost mentalitatea, să faci un copil ca să nu-ți împarți averea, adică pământul să rămână la casă. Însă asta a dus la depopulare.
– Deci asta a fost până prin anii 50. Sau asta a fost mai târziu?
– Asta a fost până prin anii 80.
– Și până atunci, de exemplu, în familiile părinților tăi, ale bunicilor, câți copii făceau?
– În general, unul sau doi copii au fost în secolul XX.
– Și în secolul XIX?
– În secolul XIX a fost o explozie de nașteri, deci o explozie demografică în anii 70, 80, 90.
– Ce înseamnă? Câți copii?
– Câte 10 – 15 copii, însă n-au supraviețuit toți. Pentru că și înainte se nășteau mulți, însă medicina nu era suficient de dezvoltată, iar alimentația nu era suficient de calitativă. Cu îmbunătățirea alimentației, cu perfecționarea medicinei, mortalitatea infantilă a scăzut, dar oricum a existat până în secolul XX. Problema bolilor molipsitoare a început să se rezolva și asta a dus la o siguranță mai mare în supraviețuirea copiilor. Când a fost sigur că copilul în general supraviețuiește, atunci au trecut la puțini copii. Până era problema cu mortalitatea infantilă, făceau mulți copii. Că știau că dacă nasc 10, rămân în viață 2-3. În momentul în care nu mai mureau copii, s-au hotărât: unul sau doi.
– Cât pământ avea o familie de mijloc, de exemplu?
– Când s-a înființat satul au primit jumătate de sesie.
– Ce înseamnă?
– Jumătate de sesie era 17 jugăre de pământ.
– Per familie, da?
– Pe timpul graniței militare nu le-a fost permis să vândă, să înstrăineze acest pământ, pentru că l-au primit de la stat, de la împăratul. N-a fost permis să-l înstrăineze. După desființarea graniței au putut să facă ce vrea și multe familii s-au îmbogățit, dar depinde care cum era de apt de muncă. Au fost familii foarte bogate, care aveau slugi, aveau sute de hectare.
– Cum se zice aici dacă ești înstărit, ești foarte bogat? E un termen?
– Există un termen care cred că e turcesc și se folosește aici, dar nu românesc. Culac.
– Culac?
– Aia înseamnă țăran bogat. Sau gazdă.
– Dacă ești gazdă, înseamnă că ești bine. Sau dacă ești fălos? Sau nu se zice?
– Fălos îi altceva, dacă ești îmbrăcat bine, dacă ești așa, elegant. Atunci ești fălos.
– Și paore se zice?
– Paore? Da. Toți agricultorii îs paori. E paore sărac sau paore bogat.
– Deci dacă ești bogat, erai culac.
– Așa e termenul. Acuma eu nu știu de când e.
– Și ce însemna? Câte iugăre?
– Sute. Depinde.
– Și animale?
– Și animale, turme de vite, oi, cai…
– Ce creșteau mai mult aici?
– Oi. Aici în apropierea sunt dunele Deliblății, cu pășuni foarte bogate și duceau oamenii oile la pășune. Aveau din familia lor pe cineva sau plăteau ciobani care să aibă grijă de oi.
– Mecanizat când au început să lucreze pământul?
– Abia după al doilea război mondial. Au apărut diferite mașini de semănat, trase de cai, mașină de treierat grâul, mașina de foc, așa numit. Sunt poze cu mașina aia. Sau treșca îi mai zicea, nu știu de ce. După al doilea război, prima dată au venit comuniștii, au făcut colectivizare. Apoi au renunțat la colectivizare, au lăsat țăranilor chiar 17 iugăre de pământ. A fost așa-numitul maxim de pământ, deci 10 hectare.
– Și ce era peste se expropria?
– Da, le-a fost luat.
– A existat colectiv sau nu?
– A existat, din 1947 până în 1952. Atunci au renunțat. După aia li s-a dat înapoi pământul.
– Dar nu tot.
– Restul a fost colectivizat. Au fost cooperative de stat, la care au lucrat oameni, muncitori salariați.
– De aici erau oamenii?
– Nu. Au fost aduși, care cum. Specialiști agronomi au fost aduși, că nu erau.
– Sârbi sau români?
– În general, sârbi. Sârbi, muntenegreni, indiferent, era Iugoslavia atunci. Au fost aduși în număr mai mic și croați, sloveni. Asta e situația cu colectivizarea. După ce s-a renunțat la colectivizare ei au avut 17 jugăre de pământ. Însă au avut posibilitatea ca să lucreze mai mult așa, prin înțelegere, dacă într-o familie erau bolnavi sau erau plecați pe undeva, nu aveau forță de muncă, îl dădeau altuia, dar nu era în formă scrisă. Astfel, cei care au fost puternici, din nou și-au mărit suprafețele. După 1965, când s-a plecat în masă în America, pământul celor plecați a fost lăsat rudelor. Hai să lucrezi tu pământul, pe ani, că pe an îți plătesc o sumă.
– Trimiteau dolari de acolo.
– Da. În general, în sat dacă a rămas o familie de bătrâni, tot pe an dădeau pământul. Așa că din nou s-au făcut suprafețe mari de pământ, oamenii bogați din nou au devenit bogați. Asta a fost chiar în anii 70 – 80, cu mecanizarea, cu prosperitatea din Iugoslavia. Țăranii noștri trăiau foarte bine, erau foarte bogați. De fapt, marea majoritate, nu numai cei „bogați”. Chiar și țăranii de mijloc, aveau foarte mulți bani. Puteau să-și permită mașini scumpe, să-și construiască case, să-și cumpere case la mare, în Dalmația, să călătorească, să-și cumpere mecanizarea cea mai modernă. Într-adevăr, când eram eu copil, erau anii anii prosperității.
– Deci tu ai fost copil în ‘70?
– În 70 – 80. Era foarte, foarte bine.
– Și atunci era și lume în sat?
– Era, dar lumea a început să plece treptat.
– Dar a și crescut nivelul…
– S-a simțit, eu când am fost copil aproape că nu era casă goală, dar în multe case erau bătrâni. Un moș, moșul cu baba, o babă, două babe…
– Și cine grijea de ei?
– Depinde de situație. De exemplu, mulți aveau o fată care s-a măritat în altă casă și bătrânii au rămas singuri acasă. După ce bătrânii au murit, casa a rămas goală, au vândut-o sârbilor sau au demolat-o și a rămas plațul gol. Unii s-au îmbolnăvit, alții n-au putut să lucreze, alții au plecat, care cum. Unii au mers la școală și n-au mai lucrat pământul, s-au mutat la oraș, Panceva, Vîrșeț, Belgrad, Novi Sad. Sunt diferite cazuri. Oricum, numărul locuitorilor a început să scadă.
– Cam de când?
– Numărul locuitorilor scade încă de pe vremea Austro-Ungariei, dar linia aia merge treptat. Atunci în anii ’60 începe să se simtă cu plecarea în Canada.
– De ce această idee să plece în Canada și în America? De ce nu s-au dus în Occident, în Europa?
– Deja erau acolo comunități mai mici, de pe timpul Austro-Ungariei și-au mers la rude. I-au chemat rudele, hai, veniți aici, că vă aflăm de lucru, aici e bine, o să lucrați, o să aveți dolari. Și atunci, atrași de dolari, oamenii au plecat. Satele din jurul Vîrșețului nu au prea plecat în America. După 65, când s-au deschis granițele, au plecat în Elveția, Austria, Germania, de aceea ei nu prea sunt în America.
– De ce crezi că s-au dus în Europa, tot așa pe ideea asta, că aveau deja, era cineva acolo?
– S-au dus la așa-numita muncă provizorie, deci lucrezi câteva luni și vii acasă, aduci bani acasă.
– Și ce fac cu banii?
– Îi investeau în casă, în familii. Satele din zona Vîrșețului sunt mult mai sărace, nu erau țărani bogați prea mulți acolo, majoritatea erau săraci și atunci mergeau ca să câștige. Pas cu pas, s-au întărit și au devenit foarte tari, că ei au adus banii acasă, spre deosebire de cei din America.
– Au fost să se întoarcă din America?
– Foarte puțini. Majoritatea nu.
– Le zicea cumva? „Americanu’”, de exemplu, sau…
– Păi dacă se întorcea vreunul ca pensionar, îi zicea „Americanu’”. Dar dacă s-a întors vreunul din diferite motive, nu. Îi zicea că era din sat. Dacă a stat 30-40-50 de ani și s-a întors, atunci îi zicea „Americanu’”.
-Vorbeau engleză?
– N-au prea învățat bine engleză, vorbeau română, dar așa, cu cuvinte împrumutate din limba engleză. Unii dintre ei mai mult ca să-și dea aere că vin din America, erau îmbrăcați într-un mod cam kitsch, că acolo cumpărau îmbrăcămintea cea mai ieftină. Nu erau ei încadrați în societatea americană așa cum trebuie, erau păturile de jos. Cumpărau nu numai îmbrăcămintea, tot, la piețele alea chinezești. Ne aduceau cadouri, rudele veneau, câte un tricou sau ceva, made in Taiwan sau Singapor, deci nu era marfă americană. Cumpărau marfa cea mai ieftină de acolo și ei tot așa erau îmbrăcați. Majoritatea au rămas la nivelul ăla de muncitori fizici toată viața lor acolo, unii s-au mai descurcat, au reușit să-și facă o carieră, dar majoritatea nu.
– Ține lumea de aici legătura cu cei care au plecat?
– Da, păi au rude, cum să nu.
– Și vin oamenii de acolo?
– În general, unii vara vin. Alții au dorința ca, în momentul în care se pensionează, să vină. Vin ca oameni bătrâni, nu ai ce să aștepți de la ei, mor aici, cu satisfacția că mor în satul natal. Acolo au asociații, organizații ale petrovicenilor, e prima organizație din Banatul sârbesc, înființată încă în 1945 de emigranți.
– Unde? Tot în zona Detroit sau?
– Nu, în Canada, la Kitchener, acolo se ține în fiecare an picnicul petrovicenilor. Există organizația românilor din Petrovasâla, în 1945 înființată, care în fiecare an organizează picnic, adică o întrunire cu anumite conținuturi culturale, folclor, se îmbracă în port național. Nunțile sunt cu muzică românească.
– Au formație acolo sau…
– Au sârbi muzicieni din sat, care atunci când e veselie, nuntă, botez, cântă muzică românească în general, și sârbească uneori, dar în general muzica care au adus-o de aici.
– Ai fost vreodată?
– Nu, în America nu, din păcate. Dar deja la a doua generație copiii nu mai vorbesc bine limba română. O cunosc, dar o vorbesc mai stricat, iar nepoții nu vorbesc deloc. Prima generație vorbesc stricat, a doua nimic. Au o identitate, știe că moșul îi venit din Banat, că în Banat trăiesc români, portul îl păstrează, îl au, fiecare familie are portul dus. Au fotografii vechi aduse de acasă, cu bunicii, străbunicii lor, atâta tot. În rest… tinerii, nu. Nu-i interesează.
– Tu cum de n-ai plecat?
– Familia mea este familie de intelectuali, mama a fost învățătoare, tatăl profesor, a fost bine aici în anii 60, 70, 80, s-a trăit bine. Eu am mers la școală, nu am avut de gând să merg acolo să fiu muncitor fizic.
– Părinții sunt de aici?
– Mama e de aici, tata e fiu de preot și preoții depinde unde primesc parohie. Bunicul meu preotul a fost în mai multe sate paroh. El e din Uzdin de origine, dar nu a trăit, doar când era copil, după aia a fost preot.
– Unde a făcut seminarul?
– La Caransebeș a slujit, ca preot prima dată la Oreșaț, lângă Biserica Albă, un sat în care azi românii sunt asimilați. Foarte interesant în acest sat, e un caz specific. Au identitate românească, dar nu cunosc, nu vorbesc limba română. Se țin de biserica românească, deci vine preotul român la ei, dar nu cunosc limba română. Nu vorbesc, majoritatea. Bătrânii mai vorbesc. Deși ei personal spun că sunt români. Așa se declară.
– Și după ce se mai cunoaște? După port, după ce?
– Acuma nu după port, că toți sunt îmbrăcați modern. Dar după identitate, spun că sunt români. Spun că sunt români în viața de zi cu zi, țin sărbătorile românești, merg la biserica românească…
– Și se țin după calendarul românesc?
– După calendarul gregorian, românesc. Au avut până nu demult fanfară românească, dar nu vorbesc românește. Își dau numele copiilor nume sârbești. Numele de familie e românesc, numele personal e sârbesc. E foarte specific. În alte sate unde se sârbizează, nu se mai declară români. Deja generația a doua se declară sârbi. Dar ei nu.
– Bunicul a fost preot aici?
– Nu. A fost la Oreșaț, apoi la Dobrița, un sat unde românii s-au asimilat complet și acuma sunt toți sârbi. Și la Alibunar a fost preot peste 40 de ani.
– Și tata unde este născut?
– Tata a fost născut la Oreșaț. După aia a primit aici post de muncă ca profesor de limba română și aici s-a aflat cu mama și au întemeiat familie.
– Unde a făcut tata facultatea?
– Prima dată a terminat școala normală de la Vîrșeț, în limba română. Apoi a continuat studiile la Zrenjanin, a fost așa-numita școală superioară, limba română și limba sârbă.
– Și a luat post aici.
– Da. Și aici a rămas până la pensie. A fost și directorul școlii, el s-a familiarizat aici, s-a simțit că-i de aci, cu toate că a venit ca ginere.
– Tu ai făcut școală primară aici?
– Până la clasa a opta, da.
– Apoi liceul?
– La Vîrșeț. Și facultatea de istorie la Novi Sad. După aceea, prima dată am lucrat aici profesor de istorie, apoi am trecut la liceul din Vîrșeț, 13 ani, apoi la școala superioară pentru educatori. Am lucrat și la facultate la Novi Sad, trei ani jumate.
– La Istorie?
– Nu, la Departamentul pentru limba română. Am predat istoria poporului român și balcanologia, dar am fost pe timp limitat, așa că nu am putut să rămân. Aici oricum sunt în învățământul superior la Vîrșeț, fac naveta, mă pun în mașină, în 35 de minute ajung.
– Cum ai ales Istoria?
– De la bunicul am avut o bibliotecă destul de mare de cărți vechi, din secolul XIX, secolul XX, perioada interbelică, bibliografie românească, în care am citit foarte-foarte mult. Mi s-a deschis o dragoste pentru istorie.
– Tu ai făcut școala în română aici?
– Liceul, dar facultatea în sârbă.
– Ați învățat istoria românilor între materii?
– Sigur că da, și acuma se învață, eu predau.
– Ce predai?
– Eu predau cursuri în limba sârbă și în limba română.
– Și istoria Serbiei?
– La toți predau istoria sârbilor, nu istoria Serbiei, pentru că sârbi sunt și în alte părți ale fostei Iugoslavii. La români există și ore dedicate istoriei românilor.
– Câte ore?
– Câte vrea profesorul.
– Da? Acum câte ore de istorie are într-o săptămână un copil până la clasa a opta?
– Două ore pe săptămână, în total cam 72 pe an.
– Și când erai tu copil, cât făceai?
– Tot așa. Nu s-a schimbat.
– Ai făcut și istoria românilor, și istoria sârbilor în școală?
– În școală am făcut istoria ca obiect cuprindea istoria universală, istoria sârbilor și câteva ore din istoria românilor.
– Ca un fel de opțional?
– Nu era opțional, era pentru elevii care au fost în secțiile românești.
– Și asta făceai cu profesori…
– Cu profesorul de istorie, da. Același lucru făceam și eu cu elevii, până eram în școală. Eu am scris anexele, că sunt anexe pentru istoria poporului român. În manualul de istorie, care e tradus, tot eu l-am tradus din sârbă în română, se adaugă o anexă din istoria poporului român. Asta la fiecare clasă, începând din clasa a treia. Depinde de profesor cât e dispus să transmită elevilor.
Eu nu am avut curs special. Am avut opțional limba străină, adică obligatoriu, dar să alegem. Și eu am luat limba română la care a predat un profesor care era istoric. Așa că doi ani, în loc de limbă străină, am făcut istoria poporului român. Prin 1986 – 1987. Puțin îmi pare rău că am făcut asta, pentru că nu am învățat limba străină bine. Poate că mai bine era să iau limba străină. Că istoria românilor oricum am învățat-o eu singur.
– Ai făcut în România ceva studii?
– Studii n-am făcut, dar am mers la foarte multe conferințe și am învățat foarte mult acolo.
– Când ai început să vii în România?
– Am fost prima dată la un seminar pentru profesorii de istorie în 1993 la Turnu Severin. După care în 94-95 am început să particip la primele conferințe la Timișoara, la Asociația Istoricilor Bănățeni, organizate de Radu Păiușan. Am fost la congresul spiritualității românești la Băile Herculane, în 1995. M-au observat oamenii și au început să mă cheme: la Reșița, la Arad, la Timișoara, la Cluj mai târziu. Acolo am învățat cel mai mult totuși. Clujul e Cluj. Chiar în anii 2000 am participat la foarte multe conferințe, cam 20 – 30 pe an, în România. Apoi a venit Covid și s-a oprit. Acum m-am anunțat pentru congresul istoricilor români care va avea loc la Alba Iulia, în septembrie. Acuma cât ajung, că nu poți tot pe drum să stai.
– Ai spus că ați mers cu ajutoare în România, după revoluție. Când?
– În 90 imediat. Noi am mers în ianuarie. Și ni s-a spus să fim atenți, că încă se pușcă. Ni s-a zis acolo în sat, că prin zonă încă se aud împușcături. Acuma era adevărat sau nu, nu știu. Noi seara n-am întors acasă. Cred că am făcut un gest frumos.
– Așa ați vrut voi? Știați că au nevoie sau de ce v-ați gândit?
– Am văzut la televizor și eu am știut, ca istoric, situația. Aveam și rude. Am fost ultima dată în 1986, la București, aveam o mătușă acolo și am văzut cum e situația.
– Cum ți se părea, ți se părea săracă România, că e greu?
– Da. Era chiar în perioada când Iugoslavia o ducea foarte bine. Și când treceai în România parcă treceai în altă lume. Jalnic era, și cum erau îmbrăcați oamenii, și toată ambianța. Era trist. După aceea, după revoluție, primii ani nu s-a simțit imediat îmbunătățirea. Eu am simțit îmbunătățirea în 95 – 96.
– După ce ți-ai dat seama?
– După felul cum erau restaurantele, de exemplu. Cum erau oamenii îmbrăcați. Și mi s-a părut că deja s-au făcut multe. Dar era perioada când aici nu mai era bine. Război, inflație, sancțiuni economice, deja am văzut în România un fel de… n-aș zice ca era mai bine, că nu putea așa repede, dar s-a cam apropiat. Acuma au trecut de mult peste noi. Când zicem „noi” ne referim la Serbia, nu neapărat la sârbi. Eu am cetățenie românească, am cerut-o, sunt din prima garnitură care a primit, în 2019. Cererea am făcut încă în 2016.
– Ce ai știut în 1989 că se întâmplă?
– Ce am văzut la televiziunea română. Au dat și sârbii, în direct au preluat, de la TVR.
– Și așa, din auzite…
– Au venit studenții, că erau studenți care studiau la Timișoara, medicină în general. Și ei au venit când a început revoluția și ne-au zis ce s-a întâmplat și atunci am auzit.
– Ce se vorbea în sat? Ce știa lumea?
– Că teroriștii trag în oameni, că oamenii s-au răsculat împotriva lui Ceaușescu, că sunt mulți morți. Nu era clar ce se întâmplă. Chiar țin minte, ca studenți ieșeam seara în centru, pe la cafe-baruri, și atunci au venit francezi, erau jurnaliști de la televiziune și ne-au întrebat unde e România. Era cu noi un prieten care a fost student la Timișoara și le-a zis „Mergeți, dar fiți atenți că la graniță poate să vă suspecteze, că una, că alta”. Ei au vrut să meargă în România să relateze, să-și facă materiale. Se mai scria și prin ziare, dar cam tot aceleași lucruri, preluate din ziarele românești. Situația era confuză.
– Mă întreb cum se vedea de aici…
– Lumea era entuziasmată că Ceaușescu a fugit, că-l prind pe Ceaușescu, că dacă vine aici îl prindem noi.
– Da?
– (râde) Erau idei de tot felul. Sârbii au organizat, prin studenți, anumite mitinguri, acțiuni în care condamnau ce a făcut Ceaușescu. Până n-a picat Ceaușescu. Deci avertisment României că uite ce fac cu oamenii, cu poporul. Erau un fel de mici demonstrații studențești.
– Povești despre oameni care au trecut granița înainte de 1989 sunt?
– Da, unii au trecut granița pe aici și au continuat până la Belgrad, de la Belgrad au luat-o spre Italia, Austria. Da. I-au ascuns unii de la noi. I-au ajutat, au avut legături cu ei. Cu marfa, cu altele. I-au ajutat, le-au arătat unde trebuie să meargă.
– Pe unde treceau?
– Care cum. Unii au fugit peste graniță așa. Am auzit că jos, la Dunăre, alții au trecut înot. Acuma depinde.
– Dar era rețea?
– Aud că era, dar nu știu, nu am informații, dar aud că era. Erau legați cu ei. Chiar eu, când am fost odată la Belgrad, am întâlnit câțiva români refugiați, la autogară, la Belgrad. I-am auzit că vorbesc românește și i-am întrebat de unde sunt și mi-au spus că au fugit și vor să meargă în Italia. Au spus că au fugit din România, că nu se mai poate trăi. A fost din 87 – 88. Erau așa, obosiți, nearanjați, cum au trecut mai multe zile. Concret nu am avut legături cu cei care au fugit.
– Și știi să fi fost cineva în sat care găzduia?
– Păi au fost unii care au găzduit, dar acuma nu știu ce au făcut cu ei, că nu povesteau despre asta. Doar veneau la ei și au lăsat ce și-au lăsat și s-au dus. Știu că unii nu s-au mai întors. Lăsau marfa… dar asta după revoluție. Asta e altă poveste. Veneau la piață, la Panceva. Lăsau marfa și primeau și oamenii un fel de recompensă. Alții n-au mai venit.
– Și ce aduceau de vânzare?
– La început aduceau maieuri, lenjerie, unelte, ciocane. Mai aduceau orez, zahăr, medicamente se vindeau la piață, aspirine, paracetamol, așa, fără rețetă, fără nimic. Sucuri.
– Și de aici înspre România ce duceau?
– Sârbii duceau înainte de revoluție. Românii, după.
– Și sârbii ce duceau?
– Duceau blugi, Vegeta, cafea, ciorapi de nailon, îmbrăcăminte mai modernă, tricouri, adidași. Mâncare nu, doar cafea, whisky-uri, din astea mai scumpe. Erau specializați. Duceau nucă, nici nu mai știu ce.
– Bijuterii se duceau?
– Nu știu, nu cred. Erau din Satul Nou, care mergeau acolo în România, la Timișoara. Țigani. Ei s-au ocupat cu micul trafic. Ce duceau nu pot să știu, că nu mergeau numai în România, și aici mergeau. Chiar i-am întâlnit și la mare în Croația, țigani care au identitate românească, nu știu limba țigănească, își dau copiii la școală la români, se declară români. Deci ei făceau mai mult cu România, s-au îmbogățit, au case mari, de pe timpul acela chiar. Sunt case enorme prin Satul Nou.
Credit foto: Răzvan Popa