– Mă numesc Dorel Pancaricean, născut în 10 iunie 1980. Aici am copilărit și copilăresc și mai departe. Trăiesc în Banatul sârbesc, sunt român. Careva spun când mergem în România că suntem sârbi. Eu mă simt român. Aici la noi în satul nostru este o școală care-i până la patru clase în limba română. Și de acia careva s-or dus la facultate în Vârșeț. Care au vrut să învețe mai departe, până în clasa a opta, s-au dus acolo. Eu n-am fost, să vă spun curat, n-am fost la clasa unde înveți românește, dar știu să citesc, știu să scriu în limba română, înțeleg tare bine tot.
– Și familia dumneavoastră de câte generații este aici în sat?
– În Hunedoara este sat Panc și Panc Seliște. Și spun că de acolo sunt veniți Pancaricean. Acuma nu știu, dar undeva la vreo 250 de ani. Da, mi-s român. Familia mea, moșii, bunicii, străbunicii sunt veniți din părțile alea. Acuma careva sunt din alte zone, dar noi de acolo suntem veniți.
– Dar dumneavoastră v-ați născut aici?
– Da.
– Și părinții dumneavoastră tot aici?
– Da, și bunicii. Străbunicul meu e născut în 1903. E în cimitir aici. Străbunica e venită din Giulvăz.
– Și cum a venit, pentru a se căsători?
– Da. S-a căsătorit cu strămoșu meu și a rămas aici. Dar multe sunt din România care-s venite aici și căsătorite, înapoi cu o sută de ani.
– Știți cumva cum se făceau legăturile între soț-soție? Doamna era de la Giulvăz și soțul de aici.
– Acuma nu știu baș curat să vă spun, numa cât am întrebat pe bunicu. Mi-a spus că noi am avut rude în Giulvăz. Prin rude așa s-au căsătorit. Ăla e bun, are pământ, se ocupă cu agricultura.
– Care erau condițiile? Domul trebuia să aibă pământ? Și doamna?
– Aici românii toți s-au ocupat cu agricultura. 90% dintre români s-au ocupat cu agricultura. Care n-au avut pământ au emigrat în America. Prin anii 1965-70, mulți au părăsit, s-au dus în America, Suedia.
– Știți unde s-au dus în America?
– În Florida, în New York, acuma nu știu baș în ce părți ale Americii. Care n-au avut, care au avut un lanț-două de pământ, ăia n-or putut să stea, cei care au lucrat cândva la cei bogați. La străbunicul meu au lucrat oameni din sat.
– Bunicul câte lanțuri de pământ avea?
– 45. Numa i-au trebuit slugi. Și atunci a avut pe prietenul lui de la școală, într-o generație au fost, tatăl lui a lucrat la noi.
– Și după aceea câți copii au avut?
– Au avut o fată și un copil.
– Și în general familiile cam câți copii aveau?
– Depinde.
– De câte lanțuri de pâmânt ai…
– Unii s-au uitat să n-ai doi băieți, ca să nu se împartă averea.
– Deci la băieți le se spune copii. Și fetele sunt fete.
– Da. Și vreau să spun că a fost o prostie. Acum se împarte averea, trebuie să-i dai și la fată când se căsătorește 4-5 lanțe. Și atunci au rămas ori cu un copil. Ori cu un copil și o fată.
– Și asta a fost în ce an? Bunici s-au născut în…
– În 1927.
– Și din timpul războiului aveți ceva povești din familie?
– Povești de familie din război eu n-am avut, să vă spun că a fost cineva pe front. Moșu meu a fost născut în 1927, deci după război. Cam când i-a transportat pe ruși, când i-a scos Tito din Iugoslavia.
– Deci din familia dumneavoastră n-au fost pe front.
– Nu. Dar sunt familii care au și murit pe front.
– Și bunicii au fost amândoi din sat?
– Da.
– Și s-au cunoscut aici în sat… Și au avut o fată și un copil… Și ajungem la generația părinților dumneavoastră.
– Da.
– În ce an s-au născut?
– Tatăl meu este în 1947. Iar mama mea în ‘49. Răposați.
– Spuneți-mi ce vă amintiți de părinții dumneavoastră? Cum era relația lor, cum era organizat în casă?
– Eu vă spun de familia mea, nu vorbesc de alte familii. Mama mea s-a căsătorit cu tatăl meu când a avut 16 ani.
– Tânără.
– Da. Nu a avut încă anii de căsătorie, că musai la 18 ani. Și atunci a așteptat până la 18 ani. Ea a trăit cu tatăl meu 52 de ani. Multe lucruri care acuma se întâmplă cu soția, că nu poate să rămână, că nu se înțelege cu soacra… Eu vă spun explicația din casa mea. A fost soacră-sa și a fost străbunică-mea vie și străbunicul meu.
– Deci multe generații în aceeași casă.
– Da. Șapte oameni. Tu trebuie să-i respecți pe toți pe ăia.
– Cine era cu cea mai multă autoritate?
– Cu cea mai multă autoritate a fost tatăl meu. Moșu meu, bunicul meu, el n-a avut. La 18-20 de ani, i-a predat lui să conducă el casa. Atunci au început și s-au ocupat cu agricultura, că din aia am trăit. Au ținut marvă, bici (tauri), oi. Dar el a fost autoritatea în casă. Când seara au vorbit, mâine trebuie să muncim aia și aia, zis și făcut. A, eu n-am timp, mâine eu nu știu ce. Și asta am luat și eu de la tatăl meu. Dacă trebuie să lucru, lucru. Nu este încoace-încolo. Dar să spun curat, a trebuit să respect. El a știut că eu fumez. A știut că în casă nu s-a fumat.
Vreo 30 de ani s-au ocupat cu tutun. Au sădit tutun și am vândut la țară. Țara ni l-a cumpărat, la un preț, acuma nu știu să vă spun baș curat la ce preț a fost atunci, că nici eu nu îmi mai aduc aminte, că eram copil. Țara a venit, a făcut cu noi contract și tu în noiembrie-decembrie a trebuit să-l predai. Și atunci pe banii ăia, cât ai avut tutun din clasa întâia, a doua, a treia, a patra, așa s-a clasat tutunul. care a fost mai fain tutun, a fost din clasa întâi și a primit preț mai mare. A doua, preț mai mic, un dinar-doi merge în jos, al treilea, trei-patru dinari mai jos. Și așa că s-au ocupat cu aia. Și pe lângă aia s-au ocupat cu porumb, cu grâu și floarea soarelui.
– Și ați avut și…cum ați spus…animale?
– Marvă, da.
– Deci ați avut gospodărie mare.
– Da. Să vă spun, după război, în ‘47, că războiul s-a terminat în ‘45, după război ne-au luat 16 lanțe de pământ statul. Atunci așa a fost vremea la Tito, că tu nu poți să ai mai mult de un maxim, 16 lanțe de pământ. Restul ți l-a luat statul. Erau care au avut și mai mult pământ, 150-200 de lanțe de pământ.
– Și diferența de la 16 până la o sută și mai mult, a luat statul?
– Da. Și s-au făcut cooperative. În ’46-’47 au început să facă cooperative.
– Și dumneavoastră la cooperativă aveați și facilități sau trebuia să dați ceva?
– Ei ți-au luat pământul, la unii le-au luat și caii.
– De ce au luat caii?
– Așa a fost sobaveza aia, sistemul comunist.
– Sobaveza se numea?
– Da.
– Și familia dumneavoastră cum a reacționat?
– Nu poți tu cu statul să te cerți. Atunci n-ai avut voie să vorbești despre sistemul comunist. Ca și la voi în România. Când te-ai ridicat, ți-a dat în cap.
– Și în casă spuneați că cineva avea autoritate și se făcea un plan. Cum se împărțeau? Femeile ce făceau?
– Femeile s-a știut, au avut treabă cu grădina, cu bucătăria, s-au îngrijit de copii. Dacă a trebuit să meargă la sapă, la săpat porumbul, floarea soarelui, atunci te duci să sapi. Acum iei tractorul, pui semințele și ai plecat să stropești. Atunci s-au pus prășinile când te-ai dus la oldă, unde a fost familie mare, șapte inși, șapte șiruri. Fată, vezi că ai jumătate de holdă. Eu am fost dus la 12 ani, m-a dus la săpat de porumb.
– Devreme.
– N-a fost de ales. Pe tata nu l-a interesat, că te-ai culcat la trei, că te-ai culcat la 12, dimineața trebuie să pleci. Dimineață s-a știut, în picioare! Cum spune neamțul: Arbeit!
– Și spuneți-mi relația de familie între cupluri, între bunica și bunicu’, ați văzut o diferență până la generația dumneavoastră?
– Da, mare diferență.
– În ce sens?
– Să vă spun sincer un lucru, s-a știut care era bătrân, s-au respectat cei bătrâni. Acum nu mai este respect. Generația mea mai e cumva.
– În ce sens se respectau bătrânii, unde aveau un cuvânt greu de spus? Te sfătuiau, te certau, te sfădeau?
– Dacă ai făcut ceva rău, da. Dar nicicând n-ai avut voie să-i întorci vorba. S-a știut în casă cine e stâlpul.
– Și stâlpul lua și decizii pentru familie? Decizii de ce natură?
– Da. De toate. Dacă trebuia ceva să muncească, se muncește, dacă trebuia să zidească o casă… Stau la masă, vorbesc, fiecare are părerile lui. Vindem porumbul, nu-l vindem, ținem grâul, nu-l ținem.
– Dar decizia o lua stâlpul casei?
– Da.
– Și dacă în familie era ceartă, cine făcea pace?
– N-a putut să fie ceartă.
– De ce?
– N-au avut pentru ce să se certe. Să vă spun. Tatăl meu cu mama mea, au gătat timpul de lucru, secerișul, apoi s-au dus la mare. Ai putut, ai avut de unde. Nu ți-a fost frică să te duci în Croația, în Bosnia-Herțegovina, ca și acum. Atunci nu s-a știut cine e croat, cine e sârb, a fost Iugoslavia, o țară. Eu știu de la tatăl meu și de la uica meu, s-au dus în Croația. Acolo tare curată e apa, aerul e altfel. Și atunci ai gătat timpul de muncă, august, depinde cum s-a început cu secerișul și cum s-a terminat, haida! N-au știut atunci de Turcia, de Grecia, să se ducă la mare. Croația.
– Cam câți români sunt acum aici?
– Cam 200.
– Cum explicați dumneavoastră că înainte nu se știa care e sârb, care e croat, cum de s-a ajuns la conflict?
– După al doilea război mondial, populația s-a împărțit între ustași (n.r.: mișcare fascistă, ultranaționalistă, teroristă și separatistă croată) și cetnici (mișcare paramilitară regalistă sârbă). Sârbii au fost cetnici , ustașii au fost croați. Și atunci din vremurile alea a rămas tot așa, mai tulbure în unii oameni. Unii sârbi s-au dus ca cetnici, că dacă ar fi rămas aici, i-ar fi împușcat. S-au dus și în emigrație în străinătate, în Australia, în America. Atunci s-a știut că nu se mai poate așa. S-a văzut.
– În ce s-a văzut?
– S-a văzut și la școli, și în armată. În armată au început conflictele alea după moartea lui Tito, în ’80, poate că a fost și mai înainte. Atunci s-a văzut! Am eu niște prieteni în armată care au fost în Croația atunci, altă stemă au pus în loc. Și așa a început, că eu mi-s croat, ăla-i musulman.
– Deci după moartea lui Tito.
– Da, eu tare-mi aduc aminte, că s-a simțit aici în ‘87-’88, eu aveam 7-8 ani și cam mi-a plăcut politica, să vă spun curat, și atunci au început problemele. În ‘90 s-a simțit tot mai mult, începe, începe, începe. Așa în ‘91 a început războiul. Pe aici au trecut tancurile, prin centru pe la noi, au venit de la Vârșeț și s-au dus spre Sombor, încolo. Eu am fost în centru cu bunicu.
– Și cum a fost, ce vă amintiți? Ce zicea bunicu despre asta?
– Ce să zici?! Vedeți cum se întâmplă și acum în Ucraina. Ca și acum, au zis cei bătrâni, numa război să nu fie! Alelalte toate trec, dar războiul când e, atunci nu este capăt. Vine o inundație, trece, îți repari cumva casa. Dar așa când vin cu avioane, cu bombardamente, ți-e dărâmată casa… Vedeți și în Ucraina, oamenii părăsesc, se duc, iau cortul în spate și pleacă. Așa a fost și la noi în ‘95, când au venit din Republica Srpska Krajina. Acolo au făcut un stat al lor sârbii și în 4 august Croația a început bombardamentul. Oamenii au trebuit să părăsească tot și să vină aici, în sat la noi, în sate vecine care-s aici în jur.
– Și după aceea au rămas aici?
– Unii au rămas aici, din care au fost refugiați. Au avut rude și au rămas. Dar cu vremea ei mereuț s-au distanțat, s-au dus la Novi Sad, Belgrad.
– Și mai sunt refugiați în sat?
– Da. Uite aici înainte vreo trei căși sunt veniți din Bihac. Peste grădina mea sunt veniți.
– Și se înțeleg bine cu oamenii din sat?
– Da. Și cu ei care au venit de acolo în sat la noi, n-am avut niciun conflict. Că se zice acum că românii aia, că ailaltă. Nu. Noi n-am avut conflict. La școală eu am mers cu ei și vă spun, nu am avut niciun conflict. Am 42 de ani, n-am nici un conflict.
Să vă spun și o întâmplare. În 2001 am fost dus în armată, armata sârbă. Am ajuns acolo și mă întreabă: ce naționalitate ești tu? Eu: român. Și ai venit din România să slujești aici un an de zile în armată?
– Nu știau.
– Nu știau. Și atunci i-a explicat unul că aici în Vojvodina sunt minorități multe: unguri, croați, musulmani, slovaci, toate națiunile. Eu am fost nouă luni, n-am avut cu ei nicio problemă, nici în armată, nici în sat.
– Și aveți ceva întâlniri din armată, mai șugubețe?
– În armată e o școală a vieții, pentru mine a fost. Mi-au dat drumul 3-4 zile acasă, după aia iar m-am întors. Și au spus către mine, Dorele, unde-i mai fain, acasă sau la armată? Păi eu cred că-i mai fain la armată.
– De ce?
– Nu știu, mie mi-a plăcut armata. Eu am fost la grăniceri. Am fost pe graniță între Croația și Ungaria, nouă luni de zile. Am avut câine dresat pentru așa ceva și m-am dus șapte kilometri pe picioare, și înapoi iarăși șapte kilometri. Ploaia, ploaie, noi ne ducem să păzim granița. Ungurii stăteau cu jeep-ul parcat, înăuntru, dar noi pe ploaie ne-am dus. Eu am spus, să fi rămas armata pe graniță, aici nu m-ați fi văzut. N-aș fi venit sigur acasă. Aș fi rămas să lucru în armată.
– Și când ați ajuns acasă, cum de aveți măcelărie?
– Înainte de aia, până n-am plecat în armată, am gătat școala de măcelari în Zrenjanin. Mie mi-a plăcut să măcelăresc cu cuțitele. Și atunci m-am dus în armată în 2001, în 2002 m-am întors. Și din 2002 muncesc lucrul acela, tai privat prin sat. Am avut ocazia să merg să lucru privat la un ungur, la vreo 20 de kilometri de aici. Tatăl meu a zis, du-te Dorele, probează o lună de zile, vezi cât e salariul, probează. Măi, nu vreau eu. Tatăl meu n-a vrut să fiu măcelar, vă spun sincer. Tatăl meu a vrut să fiu „berber”.
– Adică?
– Să tund, să rad…
– Adică frizer.
– Da. Lasă-mă de aici, eu tot omul să-l tund, să-l rad, nu-mi permit. Așa că nu m-am dus de berber. Îți deschid acasă privat, să ai locul tău, ești în alb, stai mirosat, pudrit, face el către mine. Fugi de aci, eu către el. Așa că am ajuns ce am ajuns, măcelar.
– Dar vă place meseria?
– Da.
– Când aveți cel mai mult de lucru?
– În timp de iarnă, în noiembrie. Din 20 noiembrie până în 25 decembrie, de Crăciun. Am și în alte sate, dar nu vreau să mă duc.
– Și ce înseamnă munca dumneavoastră în perioada respectivă? Vă cheamă lumea la tăiatul porcului?
– Da. Numa’ să-i vezi cu o săptămână înainte, și-mi spune, pe data aia vreau să-mi tai doi porci. Eu mă duc, dimineața lucru cu fratele meu și cu vecinul. Dacă sunt 3-4 porci, lucru cu ei. Dacă nu, lucru numai eu cu frate-miu. Și-i aduc acasă, îi lucru, îi pârlesc, îi fac cârnați.
– Spuneți-mi o rețetă bună de făcut cârnați, din zona asta.
– Uite, să vă spun curat, nu este nici o rețetă, totul depinde de gustul omului.
– Dar dumneavoastră cum vă place cum îi faceți?
– Eu am o rețetă în care pun și carne de pui. 4 kilograme de piept, carne albă, 8 kilograme de porc. Și atunci pun biberi, pipară, usturoi, până capătă o farbă așa. Dar este la noi în Zrenjanin o firmă care se ocupă, condimentele sunt împachetate pentru ce vrei. La noi îi zice „crainsca”. Kranjska vine de la un oraș din Slovenia, Kranj, deci rețeta e de la ei. Numai pe vremea aia era Iugoslavia. Și eu iau condimente de-alea, torn la 10-12 kilograme.
– Și vă duceți dumneavoastră sau vin ei cu porcii?
– Eu înainte am lucrat prin sat, m-am dus la ei dimineață, le-am spus la ora 7 sunt la dumneavoastră. De când nu mai vreau să lucru prin sat, mi-am făcut la mine acasă, într-un garaj. Cârnați le fac, tot le tai și șnițele le fac, numa că nu topesc untura.
– Deci faceți toate produsele?
– Da. Dacă vrea cârnați 60 kilograme, fac 60. Dacă vrea 100 kilograme, fac 100, nu contează. Până acum am lucrat în sat. Dar dacă te gândești, să mergi undeva și ei n-au loc, te bagă într-o sobă, undeva unde nici câinele nu-l țineți.
– Deci e muncă grea.
– Da. Și cine zice: uite cât mi-ai luat pentru un ceas jumate-două! Depinde de mărimea porcului, cât e de greu. Dar nu te-ai gândit că eu lucrez cu mâinile și-mi vine reuma cu vremea, cu anii.
– Deci aveți o rețetă a dumneavoastră.
– Da.
– Ca și clientelă, aveți și din partea sârbească?
– Mai mult de la sârbi.
– Și cum se explică asta? Mănâncă ei mai multă carne?
– Eu nu știu cum e în alte țări. Eu fac o evidență, într-un an de zile câți purcei am tăiat, iezi, miei, porci. Cam 60 de porci. Dar unde suntmiei, purcei, tai 130-140 de capete. Până n-a început pandemia asta, prostia asta pe care au făcut-o, n-a fost săptămână când nu mi-a zis cineva: Dorele, ești acasă? Da. Poți să-mi tai trei purcei? Să-mi tai doi noacini?
– Noacini… ce este?
– Cum să vă spun, noacii sunt până la 40-50 kilograme (godac). Și mă cheamă la telefon: când poți? Uite acum, în jumătate de oră. Când a murit cineva nu s-a dus în Zrenjanin să-ți pună pachet. Numa acum a ajuns vremea aia. Atunci s-au cumpărat sau s-au tăiat doi noacini și trei purcei, depinde cât de mare era familia. Țin minte că între sârbi că m-au chemat, am tăiat doi noacini și patru purcei. Deci aia a fost o familie mare și mulți au fost la pomană. Atunci m-au chemat la telefon. Zis și făcut. Arbeit! Nu este stat. Trebuie să-i gați până la ora aia, eu numai întreb, la ce oră și unde îi duceți, aici la brutărie sau în Secanj.
– Aveți mai mulți clienți din partea sârbească pentru că la ei se păstrează mai mult decât aici?
– Nu. La ei mai mult se mănâncă ied și miel de oaie. Ei mai mult se ocupă cu cărnuri din alea, față de români.
– Și atunci ați zis că aveți mai multă clientelă din partea sârbilor. Cum se explică, ține mai mult lumea porci?
– Ține și aici. Dar românii cheamă rudele să-i ajute: eu vin la tine, tu vii la mine, nu pe bani. Ei nu mai vor să se chinuie. Dacă vii la mine, tu scoți banul, atâta costă, salut, nu este discuție. Și ei când aud maistrul acela măcelar este primul, gata! La ei când aude unul că-i bun măcelar, nu este vorbă. Înainte de mine au fost oameni mai bătrâni care au lucrat măcelari în sat.
– Dumneavoastră sunteți singurul măcelar în sat?
– Singurul, să vă spun curat. Mai este unul, dar nu lucră la capacitate așa de mult.
– Și dumneavoastră și vindeți produse, sau mergeți numai la tăiat?
– Numai la tăiat. Nu-mi bat capul cu alea. Eu tai, îți lucru, dacă vrei stai aici lângă mine și dictează-mi, vorbește-mi. Dacă nu, scriu pe o hârtie și lucru tot. Dacă ai încredere în mine, că nu-ți fur carne. Dacă n-ai încredere, stai aici.
– Dumneavoastră sunteți căsătorit?
– Nu.
– De ce?
– E problema, să vă spun, că fetele de aici au spus: A nu te mărita după ăla, are pământ, are bici, tauri, adică, trebuie să lucri acolo. Asta e situația.
– N-au chef de lucru.
– Și a doua. Fetele de la sat, înainte n-au fost bolile alea, numa acum au boli mai mari. Ce boli? Să nu trăiască la sat, numa să se ducă la oraș. Aia e problema.
– Și domnii de generația dumneavoastră, mă gândesc că unii sunt căsătoriți. Își iau fete din sat sau din alte sate?
– Din alte sate. Fetele noastre 90% sunt măritate în alte sate.
– De ce?
– Că nu vor aici. Și după aia când se căsătoresc după alții și văd că și-au băgat bâta în ochi, de ce nu m-am măritat cu ăla, de ce nu m-am căsătorit cu ăla… Prea târziu.
Să vă mai spun ceva, din anu ‘90 sunt fete venite din România aici, până în 2000 – 2003. Au venit mult din România să se căsătorească aici.
– Și din 2003 n-a mai venit niciuna?
– Niciuna.
– Și nu v-ați gândit să mergeți în România să vă căutați o doamnă?
– Cum se spune, nu știi unde ți-e soarta.
– Ziceți-mi care e treaba cu Suceava.
– Da, păi acum mă duc să mă botez.
– În ce confesiune?
– Biserica „Cuvântul lui Dumnezeu”
– Poate găsiți acolo o doamnă.
– Dacă nu am găsit până acum, eu las în mâinile Celui de Sus, îmi rezolvă el viața. Am fost membru la biserică aici
– La biserica ortodoxă?
– Da. Și n-am făcut nimic. Nu este. Haida, sucim, alt plan. Acum lăsăm pe Dumnezeu să rezolve El viața, nu eu. Dacă-mi dă o soție, îmi dă, dacă nu, trebuie să fac altceva.
– Am înțeles, planul lui Dumnezeu…
– Și eu nu vreau să mă contrazic cu El.
– Și spuneți-mi, acum aveți casa dumneavoastră? Mai locuiește familia împreună, ca pe vremuri?
– În vremea de acum toți sunt separați. Că fiecare are coarne.
– În ce sens?
– Păi să vă spun. Nu poate să stea la masă tata cu copilul. Dar să nu vorbim cum a fost vremea înainte. Vremea aceea nicicând nu mai are să vină, că de acum tot mai rău va fi. Să vă spun, Dumnezeu a creat pe om mai întâi, nu pe femeie. Acum e mai mare muierea decât omul. Înainte s-a știut cine este stâlpul casei.
– Și de ce credeți că s-a întâmplat așa?
– De aia că Satan tot îmbârligă pe oameni.
– Prin ce?
– Prin neascultare. Să vă spun, 90% din oameni nu citesc Scriptura. Când vedeți proverbele lui Solomon, că vorbește despre soție, ce trebuie să facă soția, când îi spun la careva, nu vrea.
– Am înțeles. S-au emancipat.
– A, tu ești bun, extra, bravo, numa scuze, eu nu pot să mă mărit cu tine.
– Mi-a spun mai multă lume că este o problemă cu măritatul sau căsătoritul în sat, în zonă. De generația dumneavoastră mai aveți colegi sau oameni care să fie în aceeași situație? Sunt mulți bărbați așa?
– Păi sunt destui care au rămas singuri. Sunt și mai bătrâni decât mine, undeva la 60 de ani.
– Și generațiile mai tinere sunt aici? Dumneavoastră ați spus că aveți 42 de ani. Generații mai tinere, de 30 de ani așa… sunt tot singuri?
– Da, tot singuri.
– Dar generațiile astea mai tinere au rămas în sat?
– Da, sunt care au rămas. Dar majoritatea fetelor s-au măritat înainte.
– S-au măritat cu oameni de aici?
– Nu, din afară. A găsit pe cineva din afară, s-a dus să trăiască cu el la oraș. Că dacă trăiești la sat, trebuie să muncești. Dar ce faci la oraș, mănânci pietre? Până sunt mama și tata la țară mai merge. Dar când nu mai sunt mama și tata te duci în magazin și cumperi o bucățică de carne.
– Complicat.
– E trecut de complicat. Că a ajuns vremea lu dracu care te îmboldește în tot sensul. Și lumea zice: ce, trebuie să ascult eu de el, cine mi-e el mie? Eu când aud, îmi fac cruce. Uite, să vă spun sincer, în 2019 mi-a murit mama. Eu n-am știu ce înseamnă să-mi fac de mâncare. Nu știam cum arată un șpoier, n-am știut cum să fac o zupă, o carne. Eu n-am picat în depresie, că acum nu mi-s căsătorit, că nu are cine să-mi facă de mâncare.
– V-ați descurcat.
– Da. O vecină de aici de peste drum, ea e sârboaică, măritată după un român, îmi spune: însoară-te, ce stai! Eu către ea: da, mă însor. Eu îmi găsesc mâine soție, trebuie să-i cumpăr țigarete, trebuie să-i dau cafea, să-i duc în pat și atunci îmi spune: du-te și fă tu de mâncare. Atunci rămân cum mi-s.
– Am înțeles. Spuneți-mi, de ce Suceava? N-ați găsit în Serbia o biserică?
– Uite așa, eu când a început pandemia asta am lăsat biserica ortodoxă. Pe de o parte, pe mine m-a interesat cuvântul lui Dumnezeu, eu am citit Scriptura, m-a atras, să văd, să găsesc realitatea. A început pandemia asta și pe internet am fost la o biserică adventistă la vreo 40 km de aici, în Lokve. A venit omul ăla după mine, m-am dus de câteva ori, dar n-am fost prea… cum să vă spun, am stat ca prapul, și da și nu. Apoi pe internet tot am căutat, pe youtube am găsit „Cuvântul lui Dumnezeu România”. Dau acolo like la postările alea, până când o femeie din Botoșani m-a contactat. Dorele, vrei să faci cu noi, la biserica noastră „Cuvântul lui Dumnezeu”? Pastorii noștri sunt în principal din Odesa, Stanislav și Iulia Sautalenko. O țâră la început m-am împotrivit că am văzut că a fost muzică, ca în discotecă. Și ea zice către mine: Dorele, vrei să faci cartea pocăinței? Da. Și așa, undeva în februarie, martie am început cartea pocăinței și de atunci într-una mi-s cu ei. Azi am „cei din urmă vor fi cei dintâi”. Joia avem ce a fost duminică la biserică, repetăm. Iar acum mă duc să iau botezul. Dar dimineața, de la 15 până la 6 ora noastră, 7 ora României, până nu plecăm la muncă, avem rugăciune. Abia apoi plecăm la muncă. Și atunci nimic nu e greu, când ai cine să stea la spate. Eu vă spun, am avut probleme mari cu coloana, m-a durut mâna, lucru greu, măcelăritul. Am luat tratamentul ce-mi trebuie, am fost și la medici, la tot, dar până n-am început cu ei cu biserica, să fiu mai aproape de ei… Se vede cum lucră Hristos când omul se deschide.
– Nu vă mai doare?
– Nu. Dar v-am spus, eu am fost membru aici în comitetul bisericesc din biserica ortodoxă, am fost duși prin Bocșa, prin Reșița, am avut prietenie cu biserica din Govândari și biserica din Săcălaz. Numai când vrei să-L cauți pe Dumnezeu într-un sens mai mare, Îl cauți, că Dumnezeu e viu, e în fiecare om. Numai trebuie să ne întoarcem acolo unde trebuie să ne întoarcem. Când le spune cineva de pocăință, îți spun: mai lasă-mă tu cu pocăința.
Credit foto: Diana Bilec