– Io mi-s Pavel Pancaricean. De altfel, eu sunt președintele bisericii noastre din sat, Sf Dimitrie.
– Ce înseamnă că sunteți președintele bisericii?
– Avem o parohie mică. Mai întâi avem satul nostru Sărcia, avem români, vreo 250, partea a doua sunt sârbi, coloniști care au venit după al doilea război și s-au stabilit aici și s-au împreunat, avem căsătorii mixte multe.
– Aici e partea românească?
– Da, de la biserică încoace e partea românească.
– Și de la biserică încolo sârbească. Îi spune cumva la partea românească?
– Sărcia
– Și la partea sârbească?
– Tot satul e Sutjeska. Primii români au fost veniți aici în 1770.
– De unde au venit?
– Din Ardeal.
– Și ce au făcut aici când au venit prima dată?
– Au păstorit, cu animale. Prima dată casele au fost aici în graniță, prima locație a fost Șibova, însă a fost prea aproape de Timiș și au avut inundații multe și au venit încoace, că e mai sus. Numele de Sărcia datează din 1333. Atunci au venit primii din Ardeal când au venit aici. Și pentru că erau multe inundații acolo s-au mutat 25 km mai încoace. Și iar s-au pus cu animale, s-au ocupat cu oieritul, cu nimic altele, cu pământul, nu, și s-or înecat animalele, că au fost aproape de Timiș. Și au venit aici la deal, e cel mai mare deal de aici.
– Mare, dar nu-i așa mare. Cum îi zice?
– Mălăiște.
Și în 1882, nu mi-s precis acum, dar e scris la biserică, au venit nemții, germanii, care s-au apucat de agricultură. Au fost mai înaintați mult decât noi. Ai noștri or fost cu oieritul, cu animalele, dar n-or lucrat pământul. Însă noi primii am venit aici. Și atunci cu ei s-a împărțit satul în două. Aici a fost Sărcia română, dincolo Sărcia germană. Și așa încetul cu încetul s-au întrunit, au trăit, și cultural și tot felul de activități au avut la un loc. Însă românii am avut comuna noastră, iar germanii au avut a lor. Până în ’44 când s-a terminat războiul al doilea, atunci i-au alungat, s-au dus.
– Unde i-au alungat?
– În Germania, înapoi, care cum a ajuns, dacă or fi ajuns. Și tot au lăsat aici oamenii, ce au putut să ia cu ei. Au venit rușii din partea asta, armata roșie. Și în anul ’45 după ce au plecat ei, au venit coloniști din Herzegovina, din Bosnia. Sârbii n-au mai avut unde să locuiască, războiul tot a nimicit și au venit aici să trăiască, au găsit case goale, alea nemțești. Tot satu au fost nemți aici, și când s-au dus ei… Și apoi noi tot încetu cu încetu, cum am fost și cu nemții, iar ne-am apropiat, ce să facem, ei au venit cu cultura lor, cu ce au avut au avut în felul lor, că așa e cultura. Noi am rămas cu a noastră. De la început nu au fost căsătorii mixte, nu baș, nu ne cunoșteam.
– Dar cu nemții nu au fost căsătorii mixte?
– Nu, nu, cred că nu, poate una.
– Românii vorbeau nemțește?
– Cum să nu, că au fost slugi. Noi n-am avut nimic. Așa cum am spus, noi am avut comuna noastră, ei a lor. Când au venit sârbii, așa început, până ne-am apropiat, până încoace-încolo. Și a venit vreme când au început să se căsătorească mixt. Cum să spun eu, adică noi, nu că am fost de gradul doi, dar ei avut toate subvențiile. Și așa i-am ajutat mult, ai noștri.
– Pe sârbi?
– Da, pe sârbi.
– Putem reveni un picuț la nemți? Câte slugi avea o familie înstărită?
– Depinde cum au fost și ei, care cum au fost, unii au fost săraci, alții bogați.
– Cum îi zice dacă e bogat un om?
– Înstărit, bogat.
– Îi zice că e gazdă?
– Da, îi zice gazdă. Așa se spune am mers la gazdă și am lucrat. Gazda-i gazdă. Și sluga-i slugă.
– Cât pământ avea un om înstărit?
– 50-60 de lanțe. La noi așa se spune. Lanțu e mai mic decât hectarul, nu baș jumătate. Care cum. Au fost înstăriți nemții. Au avut altă cultură, altă rânduială cum se spune. Noi românii, ce să facem, sluga-i slugă.
– Când s-au ridicat românii?
– Târziu, după război încoace, când a venit regimul acela comunist. Cam prin anii ‘60 până în ‘80 a mers extra. Însă n-au avut mult pământ, că a luat statul, au lăsat numa 10 hectare de familie, atâta tot. Dar care or avut mai mult au fost gazde și noi românii cu nemții, au fost puși să lucre, dar a venit războiul și gata. Cum a luat și în România, cum a fost în anii ’40 și ’50, au făcut colectivele. Numa la noi n-au ținut mult, trei ani și gata, au văzut că nu merge. Din anii ’60 lumea a început să cumpere tractoare și să ia pământ care deja s-a dat. Acuma e bun, e tare, și la noi în sat e lume tare, pământ mult au, are și 250 de lanțe, ar veni vreo 150 ha, care lucră familial, au tractoare.
– Plecau oamenii la lucru în străinătate?
– Da, mulți. Din anul ’67 până în ’69, trei sute s-au dus. Am fost 600. Mai mulți români au fost, 1800 am avut în satul ăsta, numa români, până n-au venit nemții. În anii ‘60 când a dat liber s-a dus lumea care unde a vrut.
– Unde s-au dus?
– Mare parte în America. În Germania. Am avut niște familii de germani care au rămas aici. Cu ei am trăit bine, oamenii-s oameni. Iar după aia în anii ‘60 s-au dus și ei. Unu din ei, un vecin a lucrat la colectivă aici, adică a fost asociație cu pământ. Și au vrut să vină înapoi, că mai mare leafa i-a fost aici decât acolo. Gata gata era să plece, dar a rămas acolo, mai trăiește și acum, are 87 de ani.
– În America unde s-au dus?
– În New York, mare parte. Unii au trecut și în Florida, unde a fost traiul mai bun. Dar de întors înapoi niciodată nu s-au întors, definitiv, au venit în tot anul când au avut concediu.
– Și ce au făcut cu casele de aici?
– Ele stau goale. Nu-i nimeni, cui îi trebuie?
– Și le păzește cineva?
– Da, ăștia care-s neamuri și au rămas aici. Sau vreun frate, unu a rămas aici, unu s-a dus acolo. Și unele le-au mai vândut. Ăia care s-au dus n-au avut case mari, de-aia s-au dus, că n-au avut. De fapt, interesant, au investit aic- au făcut case noi, au cumpărat pământ, dar n-a mai venit niciunul înapoi.
– Aveți pe cineva în America?
– Nu. Neamuri nu, doar prieteni. Ai mei nu s-au dus, au rămas aici, să lucreze la Tito. Și eu am putut să mă duc unde am vrut, cu pașaportul ăla al nostru, ai putut la lună să te duci, numă să ai cu ce să ajungi.
– Ați fost prin Europa?
– Am fost în Austria, în România, țara mamă. Maică-mea de acolo a fugit, în preajma războiului al doilea. A fugit, s-a măritat după maică-mea și au rămas. Am verișori la Timișoara. Noi ca biserică ne-am înfrățit cu Reșița, cu Bocșa, cu Săcălazu, aici aproape. Noi ne ducem la ei, ei vin la noi, o colaborare frumoasă.
– Ce ați făcut în Austria?
– Nimic, tatăl meu a fost acolo. A fost demult.
– Și ce v-a plăcut acolo?
– Tot. Când ești gost, tot îți place. N-am stat mult, o lună cred.
– Unde?
– Eu cred că în Badesee, la vreo 70 km de Viena.
– Cu ce ați ajuns acolo?
– Cu trenul.
– A fost gară aici?
– Cum să nu! Prima gară cred că era prin o mie opt sute și ceva, a trecut trenul pe aici, Timișoara – Zrenjanin. Am fost moderni și la vremea aceea. Acuma nu mai e nici calea ferată, toată au scos-o. 470 km de cale ferată au scos, de la granița cu România până la Novi Sad, adică nu, până la Zrenjanin. Și au vândut-o care cum a putut, la fier vechi. Și toate șinele au fost la Reșița turnate. Reșița au fost principalii, când a fost Maria… doamna Maria când a fost regina. Așa a fost. E sat mic, dar multe s-au întâmplat și aici. Și schimbări vai-vai.
– În România pe unde ați umblat?
– Timișoara, Arad, aici aproape, departe nu m-am dus. Cu bicicleta m-am dus. 25 km până la graniță. Iar ai mei toți au fost acolo, în Crai Nou. Baba, moșu, toți acolo au fost.
– Ei veneau aici, baba cu moșu?
– Au fost, dar abia în 1967-68, cam așa, că n-au putut, pașapoarte s-au dat la vremea aceea. Eu am fost prima dată în ‘61, aveam 9 ani, am fost cu maică-mea. 16 ani nu și-a văzut părinții, că s-a închis granița, cum a fost cu Rusia, în 1948.
– Aveați neamuri la Timișoara?
– Este, este. Chiar acum trăiesc la Cebza, nu la Timișoara. Nepoata mea de văr primar, vin și ei aici, ne întâlnim.
– Știți povești despre românii care au trecut granița înainte de 1989? Români din România.
– Da, sunt povești. Sunt feluri, de ce a fugit, că de bine sigur n-a fugit. Povești am auzit și când a fost regimul acela, eram tânăr și am avut prieteni acolo. Ce a putut să povestească, numa rău să spună de țară, nimic alta.
– Dar venea lumea pe aici?
– Cum să nu! Au veniti aici cu bișnița, aici la piață la noi ai cumpărat ca la Timișoara.
– Ce aducea lumea să vândă?
– De toate. Îmbrăcăminte, cârpe, cum se spune.
Dar eu o meserie am terminat aici, noi suntem familiarii, de zidari-constructori, firma noastră e de nouăzeci și ceva de ani, și moșu și strămoșu, și tata.
– Tata a fost zidar?
– Da. Toți am fost. Am lucrat și foarte prost, la stat.
Am dus în România ce s-a cerut acolo, Vegeta, jersei pentru haine. Ce n-o fost voie, iaca s-a dus lumea.
– Și s-a câștigat bani frumoși?
– Cum să nu! Vegeta, asta era! Și țigări italiene, Vikend. M-am dus cu pachete. Țiganii ce-au făcut? Au pus bani, 100 lei deasupra și înăuntru au pus de 5 de 10 (bancnote). Iaca Miliția! Ti-au dat banii, au luat marfa s-o ducă, dar nu-s banii. Mai mult țigări au mers atunci. Numa știi cum a fost, Miliția e Miliție, mită până-i lumea, țigări le-am dat și închideau ochii.
– Benzină mergea?
– Cum nu! Mai ales când a fost criza aceea, a fost vai ș-amar. Embargo când a fost. Care a fost cuminte a câștigat, și care n-a vrut a câștigat.
– Cum se aducea benzina?
– În bidonuri, în tot ce ai avut, în guma de tractor, de tir, au umplut-o cu benzină. Aici la noi liber au făcut, nici peste graniță n-au trecut, numa pe hotar, nu ne-a controlat, nu nimic.
– Am auzit că și-au modificat mașina în spate ca să pună benzină.
– Cum să nu!
– Și cu ce se plătea, cu ce plăteau oamenii?
– Cu mărci.
– Marca a fost mai tare atunci.
– Cui îi trebuie dinari? Că a fost aici embargo, criză.
– Și de unde avea lumea mărci?
– Au cumpărat.
– Când s-a făcut revoluția în Timișoara ați auzit ceva?
– Da, sunt oameni pe care i-a prins acolo. Cine s-a gândit? Eu înainte e aia cu o lună cred că am fost la Timișoara, la Conti. Când am fost tânăr acolo am stat, că am avut bani. Tot tineretu acolo se duce, m-am dus și eu. De fapt noi am avut atunci bani, am putut merge. Este care i-a prins acolo. Și norocu că au ieșit pe aici, la Iasa Tomic, e punct aici, pentru traficu mic. A început bătaia în România, așa a fost vorba, după aia la televizor a arătat peste tot. Și noi am urmărit toată ziua, să vedem, l-a prins, nu l-a prins (pe Ceausescu).
– Mai știți pe cineva din localitate care a fost atunci la Revoluție la Timișoara?
– Dar eu mai știu? Mulți nu-s mai aici și de la noi s-au dus mulți. Sunt puțini acum.
– Cât de puțini sunteți acum?
– Români, ca români, fără mixt, fără nimic, fără copii mixt, sunt vreo 210. Atâta-i tot. Dar activități avem bune și am avut, am fost și societate culturală, biserica.
– Cum se cheamă societatea culturală?
– Frăție și Unitate.
– Deci e societate culturală româno-sârbă sau sârbo-română?
– Nu, una e. Frăție și unitate. Să nu ne atace nici pe noi, să nu-i atacăm nici pe ei. Și e fain, frumos, toți la un loc, iaca toți cântă. Din păcate în ultimii doi ani nu mai vor, eu nu știu ce-i cu tineretu, nu vor. Și actor am fost ani de zile. Activitate bogată am avut.
– Deci ați avut și trupă de teatru?
– Cum să nu! Eu am fost zece ani actor.
– În ce an ați început să mergeți?
– În 2001-2002, parcă, până în 2010-2011. Apoi s-a întrerupt și gata.
– Cum a apărut trupa asta de teatru?
– Noi avem aici în Voivodina zilele de teatru ale românilor din Voivodina.
– Când e asta?
– S-a terminat săptămâna trecută.
– Și unde se ține?
– În fiecare localitate.
– Deci în toate localitățile în iunie?
– Cam în zece localități, care s-au ocupat cu asta. Uzdin, noi, Sălăușu, Alibunar, Straja, Coșteiu…
– Și în toate localitățile astea e trupă de teatru?
– Da, este și acum. În afară de noi, nu-i mai nimeni.
– Când s-a înființat trupa?
– În 1973. Și o pauză de 20 de ani parcă a fost.
– Cine a făcut trupa?
– Românii. Secția românească. Sârbii n-or avut. N-au fost interesați de cultură, probabil că nu le place cultura.
– Cum îi chema pe românii care au înființat trupa?
– Regizorul Pancaricean Iancu. El e și acum, are 82 de ani.
– Aici trăiește?
– Da.
– E neam cu dumneavoastră?
– Ni-s de o viță.
– Deci sunteți mai mulți Pancarieni.
– Da. Nelu, Jivăin…
El ne-a fost regizorul zece ani. Dar piesele ni le-a scris un om de aici, ăsta a răposat. Lăpădat… și mai cum, nu-mi aduc aminte. El ne-a scris nouă teatru zece ani de zile. Și noi le-am pus pe scenă.
– Și ce piese scria?
– Numai comedii au fost. El a fost avocat și de aici cu numele legat de sat, că tot aici a trăit.
– Domnul Lepădat este căsătorit cu doamna Marica Lepădat?
– Nu.
– O știți?
– Prea bine o știu. (râde) O știu că ni-s de-o generație. Nu ne-am văzut mulți ani. Ea s-a dus în București. Prin anii ‘80 a făcut comerț, s-a dus după aia înapoi, s-a măritat.
– În București?
– Da. Și a venit în 2016. M-a chemat la telefon. Mă, Lonți, că mie așa-mi zic, trebuie să murim ca să ne mai întâlnim? Dar eu am și uitat de ea, Doamne-Doamne. Eu vreau cu tine ceva. Păi iaca eu mi-s aici. Eu pe tine te-am urmărit. Păi ce să mă urmărești tu? Iaca, activitățile tale. Uite, eu cu bussines-ul mă ocup, aș vrea să investesc în Sărcia, în satul meu. O, zic, Doamne ajută, că vrea cineva. Ea are bani și ori că n-are minte destulă ce să facă cu ei, ori că așa trebuie să fie. Și a făcut aici trei case, numa în filme mai vezi
– Sunt faine?
– Cum să nu. Am fost, m-au luat de subțiori, am mers prin parc, acolo e. Și spune, să stăm și noi în parc. E, zic, Marica mea, prea târziu.
– Am înțeles.
– Noi de o generație am fost.
– Ați fost colegi de școală?
– Da. Numa că ea a plecat de aici. Părinții n-au vrut să o lase în limba sârbă să termine școala, au dus-o la Vârșeț, că acolo sunt opt clase, la noi școala în limba română este numai până la patru clase. Și s-a dus și a venit…
– Și dumneaei locuiește aici acum sau la București?
– La București.
– Și cine locuiește în casele ei?
– Nimeni. Numa plătește pe o vecină să întrețină.
M-am dus cu ea în toate camerele, tot ce este, un lucru ce numa în filme se poate vedea.
– Cu cine a făcut casele? Cine i-a lucrat?
– O firmă din Zrenjanin. După aia a venit și soțul. E măritată, numai că n-au copii. Soțul un om bun, pită de om.
– Așa se zice?
– Da, când e om bun se zice că e pită de om. De fapt, iaca, cu ea am colaborat ce trebuie pe aici. Eu mi-s președinte la biserică, principalul era acolo să investească. De fapt tot ea a făcut, tot complet. Cimitirul l-a făcut ca-n basme.
– Am fost pe aici în cimitire și sunt făcute cu marmură neagră. De unde e adusă?
– De la Zrenjanin
– Și așa trebuie să-și facă toată lumea, cu negru?
– Nu, cum vrei, poți să faci alb, roșu, verde, numa dacă-s bani.
– E scump?
– Depinde. 200 de euro e ieftin, e și 500-700-1000, fiecare cum a putut.
Așa că ne-a investit doamna. Eu am fost la ea, m-a chemat o dată, ne-am adus aminte de multe. Să începem. Ce-i mai principal? Biserica, zic. Eu îți promit că îi schimbăm fața. Uite aici, de la mine ai mâinile dezlegate, dacă vrei, tot întoarce, numa pune înapoi. De fapt, s-a apucat când a venit. În șapte zile, cum a spus, a fost cum vedeți așa frumos. I-am spus, nu ești gazdă aici, nici eu nu mi-s gazdă, satu-i gazdă. Na bun, bine. A început o țâră, că mie nu-mi place aia. Mă muiere, stai o țâră, cine te întreabă pe tine de-ți place, nu-ți place. Tu cum vrei, fă. Noa, că-i schimbată.
– Biserica e veche?
– 1896.
– E monument?
– Nu-i, că n-am vrut s-o dăm. Nu capeți multe, nu-i interesează pe ei, numa că-i sub ocrotirea statului.
– Și pictura înăuntru de cine-i făcută?
– Pictura nu s-a făcut până în anul ’67. A făcut un preot din Arad, parcă.
– Și acum preotul de unde e?
– Din Torac. Vine o dată în lună.
– Când e rândul acum, în ce duminică a fost?
– Ieri.
– Preotul e român?
– Da. Român din Torac. Noi suntem vreo șaispe, cam asta-i media.
– Care mergeți la biserică?
– Da, că-i satu mic. Icoane avem din 1836 de vechi. Trebuie restaurate, dar n-am găsit bani. Au zis că este cine, numa trebuie bani.
– Și unde ați putea să le duceți să le restaurați?
– Nu le dăm, vine aici. Sunt prinse aici din 1836.
– De aproape 200 de ani.
– E umezeală multă. Dar înăuntru fain a făcut, ce faianță a pus Marica mea. Și tot e vopsit interiorul, și exteriorul.
– Înainte de faianță ce era?
– Beton. Adică mai întâi a fost cărămidă.
– Piatră.
– Da. Păi a investit muierea. Ea mi-a zis că 20.000 de euro. Noi ne-am sfădit. Ea a vrut într-un fel… Eu ți-am spus să lași așa.
– Ați lucrat și dumneavoastră acolo sau numa ați coordonat?
– Nu. Eu sunt președinte.
– Nu lucrați, sigur, îmi cer scuze.
Ați făcut case în sat? Ați construit?
– Da.
– Cam câte?
– Eu cred că cu tot totalul cam douăzeci. Numa’ sâmbăta și duminica, că eu am fost angajat la stat, unde au fost banii și munca.
– Și la stat ați lucrat tot asta?
– Da. Tot asta, de când mi-s.
– Și unde ați lucrat, numai aici?
– Nu, în Zrenjanin, aici a fost firma. Și mai pe urmă la întreținerea locuințelor, dacă a picat o faianță.
– Ați făcut și treaba asta.
– Cum să nu. Lor le-a trebuit unul care știe tot.
– Și din ce se făceau casele?
– Din blocuri, cărămidă, dar înainte de pământ.
– Și de unde luau pământul?
– În marginea satului. Dar pe astea mari, au săpat groapă. Și apoi au astupat groapa.
– Cu fundație făceau?
– De unde?! Nu. Numa din fața pământului au pus scânduri și au făcut.
– Puneau ceva când începeau să construiască o casă? Un cap de cocoș…
– Da, care cum. Că au tăiat capul de cocoș, să nu moară gazda. Cine știe ce au mai pus. În perioada când am fost eu, nu s-a mai făcut.
– Dar ați auzit asta de la bătrâni?
– Da, cum să nu.
– Ieșiți seara?
– Da, aici. Și vecinul meu se duce unde e o dugheană acolo. El mi-aduce noutăți, că eu nu mă mai duc pe acolo.
– Deci el vine cu noutățile de la birt. Și acolo la birt se vorbește în română, sunt mulți români care beau?
– Sunt români. Și unguri, și sârbi, toți o formă la bere.
– Copii aveți?
– Da, cum să nu. Și nepoți.
– Sunt aici?
– Da, copilul e aici. Nepoții vorbesc românește, când vin ei acasă vorbesc cu maică-sa românește. Aici, cine e mixt (într-o familie mixtă), nu știe românește, în casă vorbește doar sârbește. Greșeală, dar ce să faci, asta e.
– Și nevasta dumneavoastră?
– E româncă de aici. Voi de unde vi-s?
– Din Timișoara.
– Orașul meu frumos. La Cina la restaurant acolo mi-am petrecut zilele.
– Când ați fost ultima dată la Timișoara?
– Înainte de revoluție.
(Vorbește la telefon, cu epitropul) Uite am aici niște goști – așa se spune aici. Du-te într-o fugă până la biserică cu ei. Ei sunt oameni din Timișoara și le dai niște date, niște informații, fotografii, dacă este. Numai icoanele alea patru să nu le dai. (râde)
Credit foto: Diana Bilec