– Să ne povestești, Marko, câteva lucruri despre istoria familiei tale, de unde sunt părinții tăi, dacă știi despre bunicii din partea mamei, din partea tatălui. Și apoi parcursul tău, unde ai învățat, unde ai făcut școală și cum ai ajuns în România, cum ai învățat românește, de ce?
– Eu sunt născut aici în Mokrin, adică în Kikinda, școala generală am terminat-o aici, în Mokrin, iar liceul la Kikinda. Tatăl meu a fost născut tot aici în Mokrin, maică-mea e din Sânnicolau Mare, din România, iar familia ei e din comunitatea sârbă din România. Bunicii sunt sârbi. Taică-miu, cum mergea în ’90 în România, a cunoscut-o și s-au căsătorit, iar ea a venit aici în Mokrin. Din păcate eu n-am învățat româna de la ea. Când eram mic mergeam la bunici la Sânnicolau, dar fiindcă ei sunt sârbi și verișorii sunt sârbi, vorbeau tot timpul sârbă și n-am avut ocazia să învăț, însă înțelegeam destul de mult, dar n-am vorbit deloc. După liceu am decis să merg la facultate, m-am înscris la Novi Sad la Limbă și Literatură Română. Apoi am auzit de program pentru studenți străini de la Universitatea de Vest din Timișoara și am decis să încerc să mă înscriu la facultate la Vest.
– Ai făcut anul pregătitor?
– Nu, fiindcă am făcut un an de limba română la Novi Sad. Am învățat cât de cât română, mai înțelegeam destul de bine și am decis să nu mai fac an pregătitor, ci direct să merg la anul întâi la facultate. M-am înscris la limbă engleză și rusă, la limbi moderne aplicate. Am primit bursă, de aia am decis să mă mut la Timișoara.
– Cu cine ai făcut română la Novi Sad?
– Profesoara Laura Spariosu cred că a fost decana în momentul acela, Virginia Popovici, Marina Puia Bădescu și…
– Cu cineva din România, din Timișoara?
– A fost un lector, o profesoară din România, dar nu a fost din Timișoara, se numea Carmen Dărăbuș.
– Când ai făcut tu?
– În 2011. Facultatea am terminat-o în 2016, în Timișoara am fost din 2012 și m-am întors aici. Prima dată la Novi Sad, am stat un an și jumătate și dup-aia am revenit aici în Mokrin, asta-i pe scurt.
– Putem reveni la anii ’90? Ce știi tu despre aceste drumuri ale tatei în România sau dacă nu ale lui, atunci ale altora, dacă știi ceva.
– Nu știu multe, ai mei s-au căsătorit în anul ’90, în martie și imediat dup-aia s-a mutat aici cu tatăl meu. Fiindcă Sânnicolau e destul de aproape, la treizeci și cinci de kilometri, mergeam foarte des la bunici și nu prea am amintiri din anii ’90. Știu că în anul ’99 am stat câteva luni la ei când au fost bombardamente aici.
– Te-au trimis părinții?
– Toți am fost acolo. Altceva nu știu.
– Părinții tăi s-au cunoscut când în ’90? În ianuarie sau puțin înainte?
– În ’89 și s-au căsătorit în ’90.
– Tata are pașaport sau cum trecea în România?
– Cu pașaportul sârbesc, da. El este și a fost și atunci cetățean sârbesc, mama a fost cetățeană românească și ea a primit cetățenie sârbă abia prin 2003- 2004.
– Știi cumva ce documente trebuie să pregătești ca să obții cetățenia?
– Nu chiar. Cred că trebuie să trăiești un anumit timp în Serbia sau să ai părinți sau ceva de genul.
– Trebuie să dovedești că ai descendență sârbă.
– Da, probabil.
– Îți amintești că veneau românii încoace după ’90, când a fost embargoul?
– Din povești. Știu o poveste de la un om din Lugoj, care mi-a spus că prima dată a văzut banane când a fost în Iugoslavia. Asta a fost prin anii ’80. Am înțeles că a fost și foarte greu pentru români să plece din țară înainte de anul ’90 și mai mult mergeau oameni din Iugoslavia, în România, decât invers.
– Și duceau ceva să vândă?
– Da. Din cât am înțeles, alimente.
– Și în perioada embargoului cumpărau de acolo ceva?
– Benzină cumpăram noi. Înainte de asta, nu știu cum a fost, dar după ’99 a fost invers, noi cumpăram benzină de la români. Atunci noi am fost sub embargo.
– Ce știi legat de bombardament, spre exemplu? Ce îți spuneau părinții? Erai micuț. Cât aveai, opt-nouă ani?
– Opt ani, da. Păi a fost ceva necunoscut. Ce am auzit la televizor, cam asta a fost. Noi ne mai uitam și la TVR, cred că asta prindeam aici și nu știu, a fost teribil pentru un copil mic să vadă așa ceva. Bine, noi nu prea am fost în zona asta bombardați, mai mult a fost Belgrad, Novi Sad și zona de sud, dar totuși a fost o panică, nu a fost frumos. Noi am stat la bunici trei luni, cred, și dup-aia am revenit când s-a terminat, prin iunie.
– Părinții tăi au fost plecați în străinătate la lucru?
– Nu, niciodată. Toți am stat aici în Mokrin, împreună. Cred că a fost și greu pentru cetățenii sârbi să plece în străinătate. România a intrat în U.E. în 2007 și pentru ei a fost mai ușor să plece, dar pentru noi și acum e destul de greu să plecăm și să obținem permis de lucru.
– Știi să fie oameni de aici din Mokrin care se duc în Occident la lucru?
– Știu că mulți oameni din Kikinda merg la Zoppas să lucreze, fac naveta. Se duc în fiecare zi cu autobuzul, de la Kikinda la Sânnicolau. Mai sunt câteva familii, câteva femei care au venit din România, ele sunt cu cetățenie română și cred că o femeie sau două chiar, au mers la lucru în Germania. Și în total, în afară de maică-mea, mai sunt patru sau cinci femei care s-au căsătorit aici.
– Sârboaice?
– Și-și. Două sunt sârboaice și două sau trei românce.
– Cum de nu s-a mutat tata în România?
– Nu știu. Aici e un mediu conservativ, probabil asta se subînțelege când se căsătoresc, femeia se mută la bărbat.
– Despre bunicii tăi din partea tatălui, știi ceva?
– Nu mult, că pe bunicul din partea tatălui nici nu l-am cunoscut, a decedat înainte să mă nasc eu, bunica a trăit, pe ea o știu. Ea a fost aici în Mokrin și la un moment dat s-a mutat la Kikinda și a trăit acolo.
– Erau născuți aici?
– Da, toți. Iar din partea mamei, toți au fost născuți la Sânnicolau, la Satul Nou, dar nu Satul Nou de acolo unde este granița cu Ungaria, ci un sat aici, aproape de Arad, e un sat mic și se numește Satul Nou. Cred că de acolo sunt părinții de la bunica din partea mamei și părinții din partea bunicului sunt din Sânnicolau.
– Cam pe unde sunt rudele voastre, verișori, unchi?
– Am un unchi la Sânpetru Mare, la Variaș avem rude, la Arad și cam asta este. Am un verișor care s-a mutat la Timișoara, dar asta e recent. El a rămas acolo după facultate, e cu patru ani mai mare ca mine. În rest nu prea știu.
– Vă vizitați?
– Da, da, destul de des. Bunica mai trăiește la Sânnicolau și mergem la ea. Are optzeci și trei de ani și mergem des în vizită.
– Cum vorbiți când vă vedeți?
– În sârbă tot timpul. Așa ne-am obișnuit de la început. Dacă stăm la masă cu români, atunci vorbim românește, dar sună ciudat dacă vorbesc eu cu bunica română, pentru că ne-am obișnuit în sârbă toată vița.
– Tata știe română?
– Nu, deloc. Mai înțelege și el câteva cuvinte, dar nu vorbește.
– Și cu mama vorbești câteodată și română sau numai sârbă?
– Mama a decedat în 2013, dar cu ea tot timpul numai în sârbă vorbeam, de asta nici nu am învățat română de la ea, din păcate.
– Și cum ai făcut această alegere, să te duci la Novi Sad să faci română?
– Eu am vrut să devin traducător, engleză-română, engleză deja vorbeam și de aia am ales asta. Dup-aia am aflat de programul acesta de studenți străini și am luat decizia să merg să încerc. Am primit bursa și de ce să nu merg să încerc ceva nou? Nu știam pe nimeni în Timișoara, dar sunt mulți studenți din Serbia, majoritatea din Vârșeț, Panciova și Serbia de Est.
– Din comunitățile de români.
– Da, exact.
– Și cum a fost în prima parte?
– Interesant.
– Ai stat în cămin?
– Da, în cameră cu patru colegi români din Serbia.
– Și ai învățat și de la ei?
– Da, am învățat și română, dar am învățat și câteva cuvinte în grai, cum vorbesc ei.
– Ce ți-a fost cel mai greu să înveți în română? Sunete sau anumite cuvinte…
– Cuvinte nu, dar pronumele personal și toate genurile cum se schimbă, asta a fost mai complicat și articolul nehotărât, pentru că noi nu avem. M-a ajutat că știam engleză, e ca și cu articolul the în engleză, dar totuși noi nu avem și îi ceva străin. Nu simt când trebuie să-l folosesc și când nu și asta vine cu experiența.
– Citești în română, te uiți la canale…
– Nu mă prea uit la televizor, dar citesc. Când am venit în 2016, deja sunt șase ani, și limba se uită dacă nu se vorbește, mai citesc câte un roman în română, dar din păcate nu am cu cine să vorbesc și uit.
– În Mokrin nu sunt români sau sunt foarte puțini.
– Nu, sunt doar acele câteva femei care s-au căsătorit aici, dar nu prea am legătură cu ele. Copiii lor nu vorbesc româna, din păcate. Și în Kikinda e o comunitate mică de români și puțini știu română. Mai mulți nu știu.
– Ai lucrat ca traducător?
– Da, un scurt timp, un an, dar nu prea a fost de lucru cu română-sârbă, mai mult a fost cu engleză și sârbă. Am început să lucrez la Zoppas ca traducător. Când au fost români aici, le țineau training-uri pentru muncitori din Serbia, pentru că o parte din fabrică s-a mutat la Kikinda. Când au plecat românii, mi-au oferit să rămân acolo să lucrez altceva, dar nu mi-a plăcut și am plecat.
– Și rusa o folosești? Ai învățat?
– Nu prea, rusa a fost a doua limbă și nu prea am învățat. Adică româna a fost prima, engleza a fost limba B și rusa a fost limba C. Eu mai înțeleg rusa pentru că e similară cu sârba, seamănă mult și a fost mult mai ușor pentru mine decât pentru români. Rusa am început-o de la zero. Pentru români a fost mult mai greu, pentru că gramatica rusă și sârbă seamănă foarte mult.
– Știai să scrii cu latinica?
– Da.
– Asta învățați în școală?
– Da. Și-și. În clasa întâia scriem cu ćirilica și în clasa a doua am început cu latinica.
– Nu e dificil asta pentru un copil mic?
– Păi nu știu, a fost ceva ce se subînțelege la școală, nu te întreabă nimeni dacă vrei sau poți, ci pur și simplu înveți și asta este. Nu cred că e greu. Eu am acum un copil mic, de trei ani jumate și acum toată lumea e cu telefoane și cu din astea și acolo sunt litere latinice, normal, și de exemplu, p este r în alfabetul chirilic și atunci el se confundă. Păi nu e p? Nu, ăsta-i r. Și atunci îi explic.
– L-ai învățat românește un pic?
– Nu. Învață engleză la grădiniță și vedem, poate. Nu vreau să-l confuzez mult.
– Ai zice că e un avantaj că vorbești română?
– Normal. Orice limbă știi e un avantaj și mi-a fost mult de folos, mai ales că am fost și la facultate acolo. Sunt studenți care au cursuri în limba engleză și deloc nu vorbesc română, dar normal că e un avantaj să știi orice limbă.
– Ai făcut sărbători în România?
– Da, am prins. Cred că am și fost de Crăciunul românesc acolo. Este ca și la noi. Oamenii merg la biserică, la prânz acasă cu familia, cam e aceeași poveste.
– Ai prieteni români?
– Am, dar se pierd legăturile încet, pentru că nici eu nu prea merg. A fost și pandemia, doi ani și ceva granița a fost închisă. Nu prea merg la Timișoara, merg numai aici la Sânnicolau, atât. Se pierde legătura. Mai vorbim la telefon, pe Skype, Zoom, dar tot mai rar. Unii dintre ei, colegi de la facultate, au plecat în Austria, Germania, America, alții au rămas în Timișoara să lucreze.
– Voi v-ați gândit să plecați?
– Da. Ne-am gândit să plecăm înainte de pandemie și nu am apucat, acuma vedem. Am rămas acasă doi ani cât a durat asta. Acuma și soția e gravidă, mai un pic și trebuie să nască al doilea copil și vedem dup-aia.
– Unde ați vrut să mergeți?
– Canada. Departe, dar fiindcă știm engleză… Ea nu știe română și de asta.
– Este comunitate de sârbi acolo?
– Este la Toronto și Vancouver, dar mai mult la Toronto. Mulți chiar din Mokrin sunt acolo. Și am avea și ajutor dacă vrem să mergem, un prieten de-a lu’ taică-meu e acolo de patruzeci de ani și am vorbit și cu el și ne-a spus: „Când vreți să veniți, vă ajut.” Acum a rămas să luăm decizia când să mergem.
– Dar de ce v-ați gândit să plecați?
– Păi nu știu, na. Se trăiește mai bine decât aici. Fiindcă nici nu suntem în U.E., cred că calitatea de viață e mai bună acolo, așa ne gândim și măcar vrem să încercăm. Dacă nu ne place, venim înapoi.
– Tu ai simțit că Serbia a crescut, a scăzut ca nivel de viață? Ești atent la lucrurile astea?
– Da, sunt. Cred că a scăzut. Până în ’90, Iugoslavia a fost la un nivel bun față de România, de exemplu. Atunci au venit anii ’90 și Serbia a scăzut de atunci, iar România a intrat în U.E. Eu am fost din 2012 până în 2016 și pot să spun că se trăiește mai bine, cel puțin în zona de Vest. La Timișoara se trăiește mai bine decât la Novi Sad, de exemplu, care e un oraș aproximativ la fel.
– După ce-ți dai seama că-i mai bine în Timișoara?
– Oamenii par mai relaxați, nu știu. Cred că salariile sunt mai bune și poate și de la asta începe totul, calitate de viață, cred că asta e un fundament pentru să faci o familie, dacă vrei să trăiești undeva trebuie să te gândești și la chestiile astea materiale. Nu prea văd că Serbia intră în U.E. în zece ani.
– Te-ai gândit în 2016 să rămâi în Timișoara?
– Da, dar eu când am terminat facultatea, soția, care atunci mi-a fost prietenă, nu terminase încă și ea era la Novi Sad. Așa că m-am mutat eu la Novi Sad. Chiar invers cum a fost cu părinții mei.
– Și tu ai cetățenie română?
– Am.
– Ai și pașaport românesc.
– Da.
– Pentru tine e foarte ușor cu pașaportul românesc să mergi în Canada.
– Pentru mine, da. Dar ea nu poate și trebuie să aplicăm pentru viză oficial. Ei au programe bune acolo pentru vizele astea. Soția e profesoară de fizică, cred că cu asta ea are mai multe oportunități acolo decât mine. Dar momentan suntem aici, lucrez aici, ea este profesoară la liceu la Kikinda și cam asta e povestea.
– Ai spus că te-ai angajat aici acum un an.
– Acum un an și jumătate, da.
– Știi să ne spui povestea acestui loc? Cum a început, cine l-a făcut?
– Putem să mergem să facem o tură, dacă vreți, înăuntru, să vă arăt casa (Mokrin House).
– Mergem.
– Patronul nostru a cumpărat asta în 2008. El a fost născut în Kikinda, părinții lui sunt din Nakovo, e un sat lângă Kikinda și el trăiește în Slovenia de mulți ani, are acum șaizeci de ani și de treizeci de ani e plecat, are un business acolo și a cumpărat casa asta să aibă ceva oază la sat, să vină vara sau de două-trei ori pe an. În 2008 a cumpărat, a renovat cât de cât și în 2010 s-a construit casa asta neagră, în 2013 s-a construit obiectul acesta și în 2014 obiectul ăla. A devenit un complex și s-a gândit cu fiul său să facă ceva, pentru că au făcut și camere sus, inițial pentru oaspeții lui, dar s-a gândit să facă un business din asta. Primii oaspeți care au venit aici la noi au fost… nu știu cum se spune în română, digital nomads.
– De unde erau?
– Din țări din regiune și din Germania, America, Rusia, Marea Britanie, Spania, Franța, Italia, dar mulți au fost din America.
– Și cum află de voi, de pe net?
– Pe net, da și dup-aia vine o tură, se întoarce, povestește cu prieteni și vin și alții.
– Cam cât stau?
– Înainte stăteau mai mult, pentru că aveam în casa aia două camere cu șase paturi, era tip hostel, era mai ieftin și stăteau și două-trei luni, lucrau de aici. Acolo, în obiectul ăla e working space și au venit oameni care lucrează remote.
– De dinainte de pandemie.
– Da, da. Au început de prin 2014- 2015 să vină. După aceasta au început să vină și companii cu team building, cu retreats și din astea.
– Ce companii, de unde?
– Din Serbia, companii naționale și unele sunt și la nivel mondial, de exemplu Coca-Cola acuma trebuie să vină, Ikea.
– Și le oferiți și ceva activități?
– Da. Activități, sporturi de toate felurile, de la fotbal, volei, badminton, tenis de masă, chiar astăzi trebuie să facem pentru oamenii care vin, trebuie să facem open cinema acolo unde sunt stâlpii, în mijloc punem ecranul și cu proiector, cu boxe, cu lazy bag-uri aici în curte.
– Ce proiectați astăzi?
– Nu știu, ei aleg, ei aduc.
– De unde vin?
– Firma se numește The Unit, nu știu ce fac, nu am întrebat încă, întreb când vin și jumate din ei sunt sârbi și din câte am văzut, jumate sunt din străinătate, nu știu de unde, din câte îmi dau sema sunt din Germania, după nume, Marea Britanie, cred că, dar vedem astăzi.
– Tu cu ce te ocupi aici?
– Community manager. Eu vorbesc cu ei de la început, când vine mail sau când sună, pregătesc tot pentru ei… nu știu cum se spune. Și când vin, stau cu ei, vorbesc cu ei, sunt persoana de contact dacă au nevoie de ceva. Mai am un coleg care lucrează asta, dar el e în concediu acum și mă ocup eu.
– Câți angajați sunteți?
– Unsprezece, dar dacă am avut nevoie la un eveniment, a fost acum trei săptămâni, cu trei sute de oameni, atunci am avut nevoie să angajăm mai mulți oameni, ospătari, de exemplu.
– I-ați cazat aici?
– O parte. Doar oameni din organizație, din partea celor care au organizat evenimentul, cinci- șase oameni au stat.
– Faceți și mâncare aici?
– Da, avem bucătărie profesională.
– Ce faceți?
– E bucătărie mixtă, de acasă și ceva modern, trenduri noi, încercăm să le amestecăm pe acestea două.
– De exemplu ce e de acasă?
– Sarmale, ardei umpluți.
– Se mănâncă sarmale?
– Da, da, dar mai mult în iarnă când îi varză. Gulaș mai avem, bine, gulașul e unguresc. Ce mai facem așa, tradițional? Grătar, asta se mănâncă mult în Serbia, porc, pui, vită, pljeskavica.
– Și de unde vă luați materia primă?
– Din Kikinda, mai mult de la producători. Avem și grădină aici în spate, biogrădină și folosim ce ne trebuie din grădină.
– Și faceți de sezon.
– Da. Salata verde a fost, a trecut, gata cu ea, acum avem vinete, roșii, ardei, vedem împreună dacă vreți, facem o plimbare.
– Și internațional, în afară de gulaș?
– De exemplu risotto, dar nu îmi mai vin acuma, numai dacă mă uit în meniu.
– Bucătarul e de aici?
– Da, da.
– Un domn, o doamnă?
– O doamnă.
– E chef sau…?
– Chef și e doar ea. Mai are ajutor de la alte femei, dar ea e bucătar.
– Și desert?
– Desert servim normal, cu cina. La prânz servim supă sau ciorbă sau ceva și desert după cină. Dar dacă oamenii doresc să fie după prânz, facem așa. Avem lava cake cu înghețată, choco mousse, ștrudel cu mac sau cu vișine, dar asta întrebăm dacă vor, pentru că nu tuturor le place sau nu știu de asta. Mai facem și… nu e tort, ci noi o numim pită cu mere, de exemplu. Dar știu că în română pită se spune la pâine. În sârbă zicem pita s jabukama.
– Da, plăcintă cu mere.
– Și alte activități pe care le facem, avem colaboratori din Kikinda, iar dacă grupa vrea yoga, facem yoga, vine instructor și fac yoga de dimineață, de exemplu. Facem archery class, am uitat cum se spune în română.
– Tir cu arcul.
– Da. Facem foc aici, acolo punem o farfurie mare de metal și aprindem foc. Facem cocktail workshop, vine un cocktail maistor din Belgrad și ideea e ca oaspeții să facă cocktail-urile, singuri. El explică cum, ce, cât și ei fac singuri.
– Și cum îi găsiți pe aceștia, pe profesorul de yoga, pe cocktail maistor, chiar și pe furnizori?
– Asta e de mult timp, dinainte de a veni eu, nu știu. Oameni care au lucrat aici au stabilit aceste conexiuni și noi continuăm.
– Și oamenii din sat pot veni aici să bea o cafea?
– Nu, nu e deschis. Dacă chiar cineva vrea să vină în vizită să vadă, da. De exemplu open cinema facem în timpul verii și pentru localnici. Atunci e deschis pentru toată lumea.
– Și cum anunțați?
– Pe Facebook și pe Instagram.
– În presă?
– Nu, pentru că nu avem buget pentru asta. Ăsta e un festival din Belgrad, care ne dă filme, mai mult documentare și nici ei nu au un buget pentru presă sau televiziune.
– Și vin oamenii?
– Când și cum. Anul trecut au venit mai mult, anul acesta nu prea.
– Când este?
– Anul acesta a fost două săptămâni în mai și două în iunie, un film pe săptămână. Patru filme.
– Cum sunt clienții voștri, mai tineri, mai de vârstă mijlocie?
– De la douăzeci până în patruzeci, majoritatea. Majoritatea din sectorul IT.
– Ați avut și firme din România?
– Am avut, dar am avut înainte de pandemie, eu nu am prins. Am prins doar câțiva oameni care au fost așa, cu firma. De exemplu Ikea vine acum și ei sunt cred că nouăsprezece în total, o parte din Serbia și cred că au patru sau cinci colegi din România și trebuie să mergem după ei acolo la Continental, la hotel. Mergem noi, cu mașina noastră. A mai fost o firmă din Germania care are în toată lumea oameni din sectorul IT, outsource, iau oameni din anumite firme, de exemplu din România, din Serbia și care vor lucra ceva pentru ei. Practic ei plătesc la firma asta pentru ce fac oamenii ăia pentru ei și practic sunt, cum să spun, închiriați de la firma asta. Ei au făcut un team building aici, în noiembrie, anul trecut și a fost un om din România, nu mai țin minte de unde și au stat cinci zile. Asta a fost ultima dată când am vorbit româna.
– Când vin să se cazeze aici, au preț pe noapte și activitățile sunt incluse sau…?
– Activitățile pe care le organizăm noi, de exemplu sporturile, filmele, focul de tabără, astea nu se plătesc. Ce organizăm cu oameni cu care colaborăm, asta se plătește. Cocktail-uri, yoga, archery class, masaj, asta se plătește. Și când vin firme, dacă sunt mai mult de cincisprezece-douăzeci, ei închiriază tot complexul. Dacă vin individual, atunci o cameră-două.
– Poți veni și individual?
– Da.
– Poți să faci rezervare pe Booking?
– Nu prin Booking, dar pe email cu noi, da. Suntem un pic mai scumpi decât un hotel normal, pentru că oferim spațiu de lucru, în primul rând, cu opțiune de cazare și opțiune cu masă, fullboard, cum se spune, trei mese pe zi și de asta este mult mai bine pentru companii. E mai avantajos dacă vin și închiriază tot complexul, decât individual. A fost mai ieftin înainte de pandemie, când aveam aceste două camere cu șase paturi, unde puteai să închiriezi numai un pat. Se poate întâmpla să fii singur, poate șase în cameră. Dar când a început pandemia am închis aceste două camere și le-am făcut camere cu două paturi. Dacă avem nevoie le facem înapoi de șase, dacă trebuie să cazăm patruzeci de oameni.
– Știi cumva cu ce arhitecți au lucrat?
– Arhitecți de la Universitatea din Belgrad, au fost studenți. Casa asta neagră a fost un master, de exemplu.
– Deci ei au făcut proiectul.
– Da. Proprietarul nostru a mers la facultate la Belgrad și a zis acolo: „Eu vreau să fac un concurs, dacă vreți pentru studenții voștri, dacă se poate așa ceva.” Ei au fost de acord, s-a deschis concursul, au prezentat ideile, el a ales ce i-a plăcut și ei au venit să facă, el a plătit și cam asta a fost. Și a fost un portofoliu foarte bun pentru studenții care au făcut asta. Acum au mult succes în ceea ce fac.
– Domnul acesta e foarte la curent cu diverse lucruri.
– Este.
– Pare foarte cosmopolit. Este sârb?
– Da.
– Cu ce se ocupă?
– Cu marketing. Dacă ați auzit de Top Shop…
– Da, sigur.
– El a înființat Top Shop. L-a vândut, dar este în alte business-uri.
– Și el vine din când în când, nu?
– Da, da. A fost săptămâna trecută.
– Ar fi fost interesant să îl prindem la o discuție. Mergem să vedem locurile?
– Da, dacă vreți facem o tură.
Credit foto: Răzvan Popa