Participanți: Mariia Shymanska (M.S.), Nicoleta Mușat (N.M.)
Locul și data interviului: FITT Timișoara, România / August 2022
Mariia Shymanska: M-am născut la Kiev în 1979, în Uniunea Sovietică. Pe vremea aceea Ucraina făcea parte din Uniunea Sovietică. Acesta e motivul pentru care vorbesc rusă, toată lumea vorbea rusă atunci. Adică vorbesc și ucraineana foarte bine. De fapt, vorbesc fluent trei limbi. Nu pot spune că engleza e limba mea nativă, dar o vorbesc foarte bine. Nu e nimic important de povestit despre copilăria mea, cu excepția Cernobîlului, pentru că aveam 5 ani când s-a întâmplat explozia și fost înspăimântător. Noi locuiam în Kiev și îmi aduc aminte de evacuare. Bineînțeles, acum privesc amintirile de atunci ca adult și înțeleg ce simțea mama mea atunci. Dar atunci, ca și copil, știam doar că ceva rău se întâmplase. Fusese o explozie, niște radiații și trebuia să plecăm. Am plecat în regiunea Sumska cu prietena mamei mele și am stat acolo una sau două luni.
Iar apoi am stat cu bunica mea. Ea locuia în Korosten, care nu e departe de Cernobîl. E Polissya, dar nu e departe de Cernobîl, poate 200 sau 300 de kilometri. Bunica a spus: „Adu-o la mine și va sta aici”. Îmi aduc aminte de vara aceea pentru că de obicei erau mulți copii acolo când o vizitam pe bunica mea. Korosten este un orășel; nu un sat, ci un oraș cu case mici. Îmi aduc aminte că de obicei erau mulți copii acolo vara, dar în vara aceea era, doar eu și încă vreo doi copii pentru că toată lumea plecase în altă parte. Apoi… bineînțeles, știam de explozie, vorbisem despre asta. Am avut noroc că nu am simțit radiațiile. Am avut câteva probleme minore de sănătate când am fost adolescentă și am crezut că erau din cauza Cernobîlului, dar în final s-a dovedit că nu era așa. Acum îmi dau seama că am fost foarte norocoasă să nu fiu afectată de radiații.
Am terminat școala la Kiev și nu știam ce vreau să fac în viață. Îmi aduc aminte că atunci când aveam 12 ani i-am spus mamei mele că vreau să fiu însoțitoare de zbor. (râde) Și ea mi-a spus: „Ce? Ce fel de job e acela?! Va trebui să călătorești mult, nu va fi ușor, să știi. Va fi greu, pentru că de fapt nu vei călători, ci vei lucra, doar că va fi într-un avion”. Apoi am terminat școala și știam că nu sunt prea bună la matematică, pentru că și profesoara îmi spusese că sunt un dezastru. Atunci mama mi-a spus: „Trebuie să mergi la o universitate unde se predau științe umaniste”. Eram foarte bună la limbi străine, literatură, biologie, istorie, toate materiile umaniste. M-am hotărât să o ascult când mi-a spus: „Poate că ți-ar plăcea să fii avocată sau juristă pentru că nu ai nevoie de matematică sau fizică pentru asta”.
Iar eu m-am gândit: „De ce nu?” Dar prima dată când am aplicat, am căzut la examen și nu am intrat la universitate. Așa că s-a pus întrebarea ce voi face în continuare. Am absolvit liceul, dar nu am intrat la universitate. Mama mea lucra într-o firmă care făcea audit pentru diverse companii. Mi-a spus: „Pot vorbi cu directorul, dacă vrei, și îți găsesc un job ca secretară”. A fost o experiență foarte bună, pentru că aveam 16 ani, eram foarte tânără, nu știam nimic. Am lucrat ca secretară și m-am descurcat foarte bine.
Anul următor am intrat la universitate și am început să studiez dreptul. Din nou, eram foarte bună în acest domeniu, pentru că îmi venea ușor să studiez. Atunci când am terminat universitatea, s-a pus din nou problema ce să fac în continuare. Uneori mă uit la studenții din generația prezentă și văd că au mult mai multe oportunități decât am avut eu. Atunci când eram la universitate, nu puteam lucra ca avocată sau juristă pentru că studiam. Iar după ce am absolvit facultatea, nu mă accepta nimeni pentru că nu aveam experiență de muncă. Așa că m-am găsit în situația ciudată în care aveam o educație dar nu puteam găsi de lucru.
După absolvirea facultății, o prietenă pe care am întâlnit-o într-o stațiune de schi, mi-a spus: „E un proiect prin care putem merge la Londra să studiem și să muncim, un fel de work&travel. Nu e la fel ca în America, dar ceva asemănător. Poți studia și îți plătești studiile lucrând ca student aproximativ 20 de ore pe săptămână, ceea ce este foarte bine”. Am fost foarte entuziasmată de această oportunitate. I-am spus mamei mele că vreau să merg. Ea mi-a spus: „Ok, îți dau niște bani să ai la început”. Atunci eu și prietena mea am aplicat pentru o viză pentru Marea Britanie, dar, din nu știu ce motiv, eu am primit viza și ea nu. Am găsit de lucru într-un bar, apoi într-un restaurant francez. Studiam engleza și lucram. Pentru mine a fost o experiență perfectă, pentru că atunci aveam 22 de ani și acasă locuiam cu părinții mei, nu lucram, deci depindeam de ei. Aici m-am trezit brusc singură, trebuia să plătesc chiria, să găsesc un job, să fac totul. Acum mă uit la copiii mei și mă gândesc că o astfel de experiență ar fi bună pentru ei, pentru că atunci mintea ta are un țel pe care să-l urmărească. Este o experiență de viață foarte bună.
În final am învățat engleza foarte bine. Înainte de a merge la Londra, engleza mea era la un nivel de bază destul de bun, dar nu puteam vorbi. În Londra am lucrat cu oameni din toată lumea și mediul m-a silit să vorbesc engleză. În restaurantul francez erau și oameni din Anglia și din alte țări. Am câștigat experiență în a fi independentă de părinți.
După ce mi-a expirat viza m-am întors la Kiev și toată lumea mă întreba: „De ce nu ai rămas acolo? De ce nu ai găsit o modalitate de a rămâne acolo?” Le-am spus: „Voi priviți Londra din punctul de vedere al unui turist”. Ca turist, ador Londra. Știu orașul foarte bine, m-aș întoarce bucuroasă. Dar atunci când locuiești acolo, e altă poveste. Nu trebuie să confunzi turismul cu emigrația. Costul vieții este foarte ridicat, transportul public este foarte scump. Nu au încălzire centrală iarna, deci era foarte frig în locuințele unde am stat eu. Îmi aduc aminte că în Londra erau 7 grade dimineața în apartamentul meu. Deci trebuie să dormi cu pijamale de polar călduroase și cu șosete pentru este foarte frig. Sunt sigură că sunt case ale bogaților, care au încălzire, dar în general nu e prea plăcut. Acolo iernile nu sunt așa de friguroase ca în Ucraina, dar este un nivel ridicat de umiditate.
Așa că m-am întors. Din nou se putea problema ce voi face în continuare și am început să-mi caut de lucru. Am lucrat în câteva firme. În unele am avut o experiență destul de bună, în altele nu așa de bună. O firmă nu m-a plătit deloc. Apoi am găsit un job ca juristă. Mă plăteau foarte puțin, dar am stat acolo pentru a acumula experiență în domeniu. Am hotărât să fac ceva și pentru a nu uita limba engleză. O dată, când mergeam pe strada unde luasem prânzul, nu departe de birou, am văzut un afiș cu un anunț de angajare: „Căutăm profesori pentru a preda engleza”. M-am hotărât să aplic. Adică nu aveam pregătire ca profesoară, dar le-am spus că am locuit în Londra și știam engleza „din interior”. Ei mi-au încredințat câțiva studenți ca practică.
Apoi am găsit un alt job ca profesoară de engleză. Așa că am ajuns ca lucrând cu normă întreagă la birou să câștig 100 de dolari pe lună, iar predând engleza două-trei ore seara câștigam 150 dolari. Atunci m-am gândit: „Ce să fac?” Poate că nu aveam nevoie de jobul ca juristă pentru că era un job greu, care nu îmi aducea o experiență satisfăcătoare. Am hotărât să vorbesc cu managerul cursurilor și i-am spus că pot lucra cu normă întreagă. Ea mi-a spus că asta e grozav, pentru că alți profesori își dăduseră demisia. Și așa am ajuns să lucrez ca profesoară de engleză. Predam la aproximativ 60 de cursanți și aveam succes. Oamenii veneau pentru cursuri individuale, dar predam și pentru grupuri.
Nicoleta Mușat: Adulți? Copii?
M.S: Copii, nu. Doar adulți și adolescenți de 15-18 ani. Uneori noi glumim că Kievul este un sat mai mare pentru că toată lumea se cunoaște, fiecare știe pe cineva care știe pe cineva pe care deja îl cunoaște, în ciuda faptului că este un oraș cu trei milioane de locuitori. Și așa, o prietenă care lucra la universitate m-a sunat și mi-a spus: „Am auzit că predai engleza”. Eu i-am răspuns: „Da.” Și ea mi-a spus: „Tocmai am primit o ofertă bună de lucru. Ai vrea să lucrezi cu noi ca profesoară de engleză?”
Eu i-am spus da. Și așa am început să lucrez ca profesoară de engleză. Principala motivație pentru mine era nu doar că voi preda engleza, ci faptul că atunci se introduseseră seminarii de practică de drept în engleză. Eu trebuia să concep lecții practice pentru studenți. În final a fost o experiență foarte bună și pentru mine pentru că am învățat și eu.
Am făcut asta trei ani. Apoi am început să mă plictisesc pentru că făceam același lucru tot timpul, iar eu sunt o persoană activă, îmi plac provocările și îmi place să fac lucruri interesante. Mi-am dat seama că atunci când lucram, doar lucram. Îmi plăcea jobul meu, dar nu făceam atât cât aș fi putut. Era și un prag financiar peste care nu puteam trece, așa că m-am gândit că poate aș putea face altceva. Întotdeauna mă uitam în jur să văd cine ce face și una din prietenele mele era trainer. Ea îi pregătea pe oameni în domeniul vânzărilor. Ea îi învăța psihologie, team building, etc.
I-am spus: „Și eu aș putea face asta pentru că am lucrat într-un bar și într-un restaurant, știu câte ceva despre vânzări și cum să vând ceva”. Ea mi-a spus: „Nu, dacă vrei să pregătești oameni în vânzări, trebuie să lucrezi în vânzări. Pentru că dacă nu cunoști domeniul acesta din interior, pur și simplu nu poți preda”. M-am gândit: „Da, poate că am nevoie de mai multă experiență în vânzări pentru că am început la Londra, dar nu am continuat”. Așa că am început să-mi caut un job unde să pot acumula experiență în vânzări.
Din nou, am avut noroc. O firmă din Londra angaja oameni care să vândă proiecte în industria ospitalității și organizării de conferințe. Nu știu dacă ai auzit despre asta, era un domeniu foarte la modă atunci. Sunt sigură că au închis acum, din cauza pandemiei. Dar înainte, chiar și în 2007, era un domeniu foarte popular. Ce trebuie să faci? Trebuie să suni directori financiari sau vicepreședinți ai marilor companii și să le spui că va fi o conferință și să-i întrebi dacă vor să trimită câțiva oameni. Dar eu nu lucram în domeniul conferințelor, ci în alt departament. Eu vindeam pachete turistice care includeau servicii de ospitalitate pentru evenimente sportive. Formula Unu, fotbal, rugby, baschet, patinaj, orice sport. Cel mai popular era, bineînțeles, fotbalul.
Pentru mine era un job foarte greu. Lucram ca și call centre de la opt la cinci aveam o pauză de prânz și toată ziua trebuia să dăm telefoane. Dădeam cam o sută de telefoane pe zi, pentru că, îți dai seama, pentru a ajunge la vicepreședintele companiei nu ți se spune: „Da, poftiți, puteți vorbi cu vicepreședintele”, Trebuie să te lupți cu secretarele, Aveam o perioadă de probă de trei luni. După trei luni, dacă nu reușeai să închei un contract, mai aveai o lună de probă sau trebuia să renunți pentru că venitul era foarte mic. Trăiai din comisioane. Dacă încheiai un contract, primeai un comision foarte mare. Dar venitul de bază era foarte mic. În a treia lună din senin am încheiat un contract. Am contactat pe un tip din Spania și el a cumpărat un pachet pentru baschet.
N.M.: Sunai la oameni din toată Europa?
M.S: Da. Vorbeam cu ei în engleză. Am început cu Grecia, pentru că vindeam pachete pentru baschet și acest sport e foarte popular acolo. Apoi am sunat în Lituania, Spania, Slovacia. La început a fost foarte greu, oamenii erau nepoliticoși, nu voiau să vorbească cu mine, dar apoi, în a treia lună, un tip din Spania a cumpărat un pachet și apoi un altul din Slovacia. Am rămas, am început să vând în Kazahstan și am încheiat un contract foarte mare care mi-a adus un comision de 8.000 de dolari. A fost foarte bine. În acel an m-am căsătorit, așa că am avut bani să organizăm nunta și să mergem în luna de miere. Totul mergea bine. Am lucrat acolo trei ani, până în 2010, când mi s-a oferit un job mai bine plătit într-o companie financiară. După un an și jumătate, compania a dat faliment, dar a fost o experiență foarte bună.
După acest proiect, m-am hotărât că am destulă experiență în vânzări. Apropo, am uitat de ideea de a fi trainer în timp ce lucram. Am pornit cu intenția de a deveni trainer, dar când am început să lucrez în vânzări, am înțeles că nu era asta ceea ce-mi doream cu adevărat. Am făcut și traininguri, dar câțiva ani mai târziu.
Am hotărât că vreau să continui să mă dezvolt profesional, așa că am căutat de lucru în domeniul IT. Aveam experiență în vânzări, companiile IT au nevoie de clienți și trebuie să-i caute. Am început să aplic pentru joburi la câteva companii IT și am obținut un job ca Director de Vânzări din nou. Am plecat de la o companie la alta până în 2015 când m-am angajat la o companie care distribuia sisteme de securitate IT. Am fost directorul departamentului de vânzări. Din nou, a fost un job foarte interesant. Din punctul meu de vedere, a fost bine, am lucrat acolo timp de un an. De obicei lucram două sau trei luni în astfel de companii, dar compania asta era grozavă și avea condiții de angajare foarte bune.
În 2016 am rămas gravidă și am intrat în concediu de maternitate. Dar am lucrat până în ultima zi, până în săptămâna 35. Ultima mea zi de lucru a fost vineri, iar miercuri am născut gemeni. Atunci am înțeles că nu mai pot continua să lucrez. Din păcate, părinții mei și părinții soțului meu muriseră, deci nu aveam pe cineva care să mă ajute cu copiii. O bonă era destul de scumpă. Bineînțeles, am primit ceva ajutor, dar puțin. Și mi-am dat seama că având doi copii, nu puteam avea și un job de la nouă la șase.
N.M.: Câți ani ai stat în concediu de maternitate?
M.S: Trei ani. În timp ce soțul meu lucra, eu stăteam acasă cu copiii. În primul an nu m-am gândit la job pentru că nu aveam timp, cu doi copii de care trebuia să am grijă. Apoi am început să caut. Atunci când copiii aveau un an, o prietenă care lucra în Olanda mi-a oferit să lucrez într-un proiect. Am petrecut două luni ajutând-o să vândă o carte. A fost o experiență bună. Scriam scrisori librăriilor, vorbeam în engleză.
Apoi o altă prietenă mi-a oferit un job de vânzări, dar după o lună i-am spus că nu pot să lucrez din cauza copiilor. Puteam să lucrez doar atunci când dormeau ei în timpul zilei și am zis nu, nu e pentru mine.
Apoi, când copiii mei aveau doi ani și jumătate, am vorbit cu șeful meu și l-am întrebat dacă aș putea să mă întorc la lucru. Ei au spus: „Nu, am făcut schimbări mari, nu mai avem nevoie de tine.” M-am gândit că era spre bine, pentru că deja îmi dădusem seama că nu mai vreau jobul acela. Bineînțeles, grădinița era bună, dar voiam să-mi văd copiii crescând. Îmi aduc aminte când eram mică, mama mea venea să mă ia de la grădiniță. Era 7 seara și ea era obosită, deci nu mai avea timp să se joace cu mine și eu nu voiam asta pentru copiii mei, să-și vadă mama tot timpul obosită, după ce venea de la lucru. Bineînțeles, asta se mai întâmplă uneori, dar măcar sunt cu ei. Îi văd crescând, mă pot juca cu ei și ei știu că mama lor este cu ei.
Așa că am început să caut un job online pentru că mi-am dat seama că totul se întâmplă online. Era în 2019, înainte de pandemie, deci mă uitam și încercam să înțeleg cum se câștigă bani online. M-am gândit că și eu pot face asta, dar ce să fac? Mi-am dat seama că Instagramul este platforma unde puteai face bani. Așa că soțul meu mi-a cumpărat un curs de social media networking. Am făcut acest curs și am început să lucrez.
Am mai cumpărat un curs de reclame pentru facebook și am început să lucrez pentru ei. În curând mi-am dat seama că eram mai interesată de gestiunea reclamelor pe facebook decât de social media marketing, pentru că îți ia mai puțin timp, nu trebuie să postezi stories, nu trebuie să faci planificare de conținut. Mai fac asta pentru blogul meu, dar nu pentru clienți. Reclamele pe facebook sunt interesante pentru că au de-a face cu numere și cu vânzări, iar ca să vând clienților serviciile mele trebuie să-mi folosesc abilitățile.
Am început să lucrez ca manager de reclame pe facebook. La început nu făceam prea mulți bani, dar aveam clienți care mă plăteau. Aveam un venit. Înainte de a începe războiul, câștigam bine, în jur de 1000 $ pe lună. Și nu lucram de la nouă la opt. Bineînțeles, la Kiev, uneori când copiii erau la grădiniță de la 8:30 la 17:00, aveam o zi întreagă de lucru. Dar atunci când se întâmpla ceva, de exemplu, când se îmbolnăveau, nu era problemă să-i duc la doctor, să stau cu ei.
N.M.: Îți gestionezi tu singură timpul.
M.S: Da, sunt manager, sunt propriul meu șef, eu decid când vreau să lucrez din greu și când să amân. Am relații foarte bune cu toți clienții mei. Deci dacă se întâmplă ceva, le pot spune: „Ok, pot face asta, dar peste o oră.” Deci sunt propriul meu șef. Astfel am clienți și am un job care-mi place. Apropo, FITT m-a angajat ca să promovez pictura murală. Nu știu dacă ți-a spus Jenya, dar am început să facem pictura murală, pentru că pe 24 august este ziua independenței în Ucraina. M-au angajat ca manager de reclame pe facebook, astfel încât oamenii să afle că această pictură murală există în Timișoara.
Acum fac un alt curs care mă ajută să-mi creez propriul produs și să-l vând pe Instagram. În concluzie, Instagram-ul m-a ajutat să mă regăsesc. Totodată, îmi place și pentru că trebuie să crești tot timpul, nu poți rămâne în același punct. Facebook-ul se schimbă tot timpul, se schimbă algoritmii. Instagram-ul se schimbă. Publicitatea funcționa într-un anume fel înainte de război și într-un mod complet diferit în timpul războiului.
N.M.: Cum i-ai anunțat pe clienții tăi ruși că încheiați colaborarea? A fost greu?
M.S: Atunci când a început războiul, nu mai aveam așa mulți clienți ruși. Aveam un grup de conversație (chat) cu colegi ruși dintr-un proiect anterior. Într-o zi le-am scris că voi părăsi grupul pentru că nimeni nu s-a gândit să mă întrebe cum eram, având în vedere evenimentele din prezent. În 10 minute au început să curgă mesaje: „Voi ați bombardat Donbass timp de 8 ani. Meritați ce vi se întâmplă acum”.
N.M.: Acești oameni erau din Rusia? Erau tineri?
M.S: Da, da, oameni din Rusia. Nu foarte tineri, majoritatea erau de vârsta mea. „O meritați!” Știi, sunt așa de spălați pe creier de propaganda lor… Chiar și atunci când le-am trimis poze de la fereastra mea, pentru că am stat în Kiev trei zile, au fost lupte lângă aeroportul Gostomel, la aproximativ 20 kilometri de casa noastră. Am văzut cu ochii noștri. Era departe, dar auzeam exploziile. Ne trezeam dimineața și auzeam „bum, bum, bum” de la fereastră. Am înregistrat asta și le-am trimis. Le-am spus: „Uitați care e situația”. Ei au răspuns: „E fals. Voi bombardați, meritați să vi se întâmple asta” și așa mai departe.
În primele luni am încercat să-i întrebăm: „Ce se întâmplă? Țara voastră a atacat țara noastră”. Dar acum nici nu mai încerc să le explic ceva pentru că înțeleg că unii oamenii pur și simplu sunt orbi și surzi. Ei nu vor să vadă, nu vor să audă. După Bucha, Mariupol, Harkov, ce știri false, hai să fim serioși, despre ce știri false vorbim? Nici măcar nu avem destule bombe pentru a ne bombarda singuri. Nu avem nici măcar destul armament pentru a bombarda Mariupol. Și ei ne învinovățesc pe noi. De aceea acest război este foarte greu pentru că Rusia este ca o vulpe, foarte vicleană. Ei spun ceva și fac altceva. Cineva a spus că un acord cu Rusia nu face nici cât hârtia pe care este semnat pentru că o oră mai târziu, îl încalcă. Întotdeauna ei mint și aruncă vina pe alții. Noi suntem victimele, dar ei ne învinovățesc pe noi și joacă rolul victimei.
Atunci când vorbeam cu ea (rusoaica), i-am spus: „Imaginează-ți că cineva te violează. Cine e victima?” Ea mi-a răspuns: „Dacă umbli într-o fustă scurtă, normal că vei fi violată”. Deci așa gândesc ei. Încearcă să nu vadă ce se întâmplă cu adevărat. Eu mai păstrez legătura cu o clientă din Sankt Petersburg și ea mi-a spus că sunt mulți oameni în jurul ei care înțeleg ce se întâmplă, dar sunt prea speriați ca să facă ceva. Ei nu sunt ca noi. Atunci când nu l-am mai vrut pe Yanukovych – cum ați făcut și voi cu Ceaușescu – toată lumea a ieșit afară pe Maidan și l-am dat jos. Dar ei nu pot face asta pentru că au trăit așa timp de mulți ani. Și ei făceau proteste și demonstrații, dar oamenii erau trimiși la închisoare 15 ani pentru asta, așa că acum nu mai face nimeni. Pe de o parte, înțeleg că sunt speriați, pe de altă parte, cum poți schimba un guvern nefăcând nimic? În final nu mai știi ce să faci și cum să te comporți.
N.M.: Ai stat în Kiev?
M.S: Da, am stat în Kiev trei zile și pe 26 februarie ne-am hotărât să plecăm pentru că era prea înspăimântător. Puteam auzi împușcături de la fereastră, aeroportul Gostomel era incendiat, erau explozii în fiecare zi. Locuiam la etajul 23 și lifturile n-au mai funcționat. Era imposibil să urci și să cobori pe scări cu doi copii, așa că ne-am hotărât să plecăm în altă parte. Un prieten mi-a sugerat să mergem la casa mamei lui din Fastiv, un oraș la 80 de kilometri de Kiev. Era în direcție opusă față de Burcha, Irpin și Gostomel și era destul de liniștit acolo, nu erau alarme antiaeriene, nu erau explozii. Am stat acolo timp de o lună. Dar nu eram în siguranță nicăieri în Ucraina. De exemplu, aeroportul Vasylki era la doar 100 kilometri depărtare.
Fastiv era destul de liniștit. Soțul meu, eu, cei doi copii ai noștri, prietenul meu, prietena lui și mama lui locuiam toți în aceeași casă. Deci șapte oameni în total. Casa nu era prea mare, deci după o lună ne-am cam săturat. Bineînțeles, reușeam să locuim împreună, pentru că era război și pur și simplu nu aveam alternativă. Dar să locuiești în aceeași casă cu oameni pe care nu-i cunoști poate deveni obositor. Ne-am hotărât să ne întoarcem la Kiev.
Atunci am vorbit cu Jane care era deja în Timișoara. Ei au plecat la câteva ore după ce a început războiul, au stat la Cluj o perioadă și apoi s-au mutat la Timișoara. Ei locuiau în Odesa înainte de război și ne vizitam în weekenduri de cel puțin trei ori pe an. Eram prietene foarte bune, ea a lucrat cu soțul meu înainte de a-l întâlni eu și ne știam de 20 de ani. Deci ea era în Timișoara și mi-a spus că-i e dor de noi. Am întrebat-o: „Să venim și noi acolo? Nu văd un viitor pentru noi aici, copiii nu au ce să facă pentru că grădinițele sunt închise. Am încercat să fac cursuri de engleză cu ei, dar au doar cinci ani.” Atunci Jane mi-a spus: „Să știi că Timișoara este un oraș frumos. Dacă vii aici, te ajut. Sunt câteva organizații de voluntariat. Te voi ajuta să-ți găsești o locuință și poți sta cu noi între timp. Sunt sigură că vom găsi ceva pentru că orașul nu este foarte mare și aici nu au venit așa mulți refugiați pentru că majoritatea au mers în Polonia.”
O altă prietenă mi-a sugerat să mergem în Polonia, dar am refuzat pentru că m-am gândit că polonezii trebuie să se fi săturat de situația asta. Au primit un milion de refugiați în decurs de câteva luni, probabil că nu le e ușor. Am studiat puțin situația. Timișoara este un oraș foarte plăcut, nu prea mare și nu sunt mulți refugiați aici, așa că locuitorii probabil sunt mai deschiși spre refugiați. I-am spus: „Ok, vin. Poate pentru câteva luni, nu știu sigur.” Nu mai rezistam să stau în Kiev cu toate acele alarme antiaeriene. Nu poți ști ce se va întâmpla. Momentan ei nu au rachete care să poată ajunge la Kiev, dar asta nu înseamnă că mâine nu le vor avea. Trupele rusești sunt încă în Belarus, deci pot veni în orice moment. Mă săturasem de această situație, de toată această presiune psihologică.
I-am spus soțului meu că mă gândeam să plec în România cu copiii și el a fost de acord că este o idee bună pentru că nu aveam ce face în Kiev, totul era închis. Știu că acum s-au redeschis câteva cinematografe, cafenele și restaurante dar, de exemplu, grădinița noastră este încă închisă. Nu știm sigur dacă se va redeschide în septembrie sau octombrie. Am luat mașina și am condus până la Cernăuți, prin munți. Cred că am traversat întregul lanț al munților Carpați. Eram puțin stresată, dar sunt un șofer cu experiență, ceea ce m-a ajutat.
N.M.: Cât a durat călătoria?
M.S: Două zile.
N.M.: Pe ce rută ai mers?
M.S: De la Kiev am mers la Kamianets-Podilskyi, care e la o oră de Cernăuți. Iar de la Cernăuți până la graniță mai e jumătate de oră. E foarte aproape. Soțul meu ne-a adus până la Kamianets-Podilskyi, iar apoi unul dintre prietenii noștri care se întorcea la Kiev l-a luat cu mașina înapoi. Eu am condus de la Kamianets-Podilskyi până la granița cu România și de acolo, prin munți, până la destinație. Soțul lui Jane ne-a rezervat un apartament în Bistrița pentru că voiam să merg cât mai departe prin munți, dar trebuia și să dorm. Deci ne-am oprit în Bistrița și apoi am ajuns la Timișoara ziua următoare. A fost o experiență interesantă să conduc prin munți pentru că am văzut multe sate. Mie și soțului meu ne place mult să călătorim. Am vizitat 39 de țări până acum, România a fost a treizeci și opta, iar Serbia a treizeci și noua. Îmi place să vizitez țări noi, să văd cum locuiesc oamenii, cum arată și așa mai departe.
N.M.: Deci ai văzut zonele rurale?
M.S: Da, am văzut zonele rurale. De exemplu, nu am fost încă la București, pentru că este destul de departe, dar am văzut aproape tot în această parte a țării și e foarte frumos. Am mai călătorit 700 de kilometri cu autobuzul până la mare, undeva lângă Constanța. Deci dacă cineva mă întreabă ce am văzut din România, pot spune: „Am văzut multe locuri.” Aveți o țară foarte frumoasă. E asemănătoare cu Ucraina pentru că aveți multe câmpii dar și munți. Timișoara a fost surprinzătoare pentru mine datorită climei. Seamănă cu cea mediteraneeană. Aici sunt copaci care de obicei cresc în orașele din sud. Pe de altă parte, am venit aici în aprilie, când era foarte cald ziua și foarte frig noaptea. Atunci când au fost 43 de grade vara, a fost prea cald chiar și pentru mine.
Dar îmi place clima de aici în general pentru că este potrivită pentru fiul meu. În Kiev el avea probleme cu… E o boală asemănătoare cu astmul care cauzează probleme de respirație. Medicul nostru pediatru spune că se va vindeca când va crește, dar ne-a recomandat să mergem la mare, unde e cald și umiditate scăzută. Atunci când am venit aici în aprilie am luat cu mine medicamente pentru că îmi era teamă că va începe să tușească, cum se întâmplă când ai alergie. Doctorul ne-a spus să mergem la înot pentru că e bine pentru plămânii lui, deci el merge la înot de trei ori pe săptămână la un ștrand numit Heaven. În Kiev nu avem ștranduri.
N.M.: Deci păstrezi legătura cu medicul tău pediatru?
M.S: Da. Ea e în Ucraina. Suntem în contact pe Viber.
N.M.: Deci ești aici cu copiii. Și soțul tău?
M.S.: El a rămas în Kiev, cu pisica noastră. Aproape toți prietenii noștri – bărbații – au rămas în Kiev. Și toate prietenele mele femei au plecat cu copiii. Au plecat în Olanda, Germania, Polonia, Elveția, Bulgaria, Cehia, peste tot.
Prietenii mei de pe Instagram care au rămas în Kiev postează fotografii cu ambuteiaje, cafenelele și restaurantele s-au redeschis, pare că viața a revenit la normalitate. Ieri o prietenă m-a întrebat dacă vreau să mă întorc la Kiev. I-am spus că dacă nu aș fi avut copii, nici nu aș fi plecat. Eu lucrez online și am nevoie doar de o conexiune la internet, dar am nevoie de activități pentru copii. De exemplu, grădinița noastră a fost închisă. Nu sunt sigură că se va redeschide, și chiar dacă se va redeschide, va funcționa doar de la 9 la 12. E la fel și aici. Am trei ore timp pentru mine, de la 9 la 12, apoi trebuie să-i scot la plimbare. Dar aici putem merge la locuri de joacă, la ștrand sau în centru. Ce să fac cu ei în Kiev? Să merg în jurul locului de joacă de lângă casă? Nu avem ce să facem. De aceea am decis să mai rămânem aici. Nu știu cât, poate încă vreo două luni. Nu ne putem face planuri acum. Nimeni nu-și poate face planuri pentru că nu știm ce se va întâmpla mâine.
N.M.: Cum te face să te simți această incertitudine?
M.S: Să știi că m-am obișnuit cu ea. La început a fost foarte greu. În primele trei zile am crezut că vom muri cu toții. Pe bune. Eram așa de speriată că… nici nu știu cum pot descrie acest sentiment. Imaginează-ți că vei muri peste 10 minute. Imaginează-ți doar asta. Eu am trăit cu acest sentiment trei zile, că am putea muri oricând, poate azi, poate mâine. Apoi te obișnuiești cu acest sentiment pentru că trebuie să trăiești cumva mai departe. Apoi am plecat la Fastiv, iar acolo eram mai în siguranță. Am început să ne mai relaxăm puțin, am început să nu ne mai îngrijorăm atâta, am înțeles că nu vom muri, că totul pare ok. Am început să ne facem planuri mai întâi pentru o zi, apoi pentru două zile, apoi pentru trei zile. Mi-e teamă să-mi fac planuri pentru că înțeleg că atâta timp cât va dura războiul, nu-mi pot face planuri pentru că nu știu ce se poate întâmpla mâine. Uite ce se întâmplă în lume. Războiul din Ucraina e doar o parte.
Acum, când îmi fac planuri, pot planifica doar pentru o săptămână. De luni până în weekend. În weekend de obicei ne odihnim și mergem în diverse locuri. Am niște idei pentru octombrie, când e ziua mea. Dar doar mă gândesc la asta și nu fac nimic încă. E foarte bine că fac acest curs pentru că îmi ocupă mintea și îmi atenuează frica. Bineînțeles, citesc știrile dimineața și seara. Bineînțeles, vorbesc cu soțul meu zilnic. Am mulți prieteni cu care vorbesc. Dar niciunul nu face planuri pe termen lung pentru că nu știm ce va fi. Ieri am vorbit cu o prietenă care are patru copii, dintre care doi sunt gemeni.
N.M.: Ea unde e?
M.S: E în Germania. Soțul ei lucra pe Mriya, cel mai mare avion din Europa, pe care rușii l-au ars. Sediul companiei este în Leipzig și le-au făcut o ofertă, să reangajeze personalul în Germania. Așa că prietena mea și familia ei a plecat mai întâi în Polonia, apoi s-au mutat la Leipzig, dar acum soțul ei a trebuit să se întoarcă pentru că fac ceva în Gostomel. Deci ea locuiește în Leipzig cu cei patru copii, iar soțul ei s-a întors la Kiev. Vorbeam despre viața mea aici, despre viața ei acolo, și ea mi-a spus că-i este teamă să se întoarcă la Kiev cu patru copii. Au călătorit așa de mult. Pe 25 februarie au plecat în Transcarpatia, apoi în Polonia, apoi la Leipzig. Îți poți imagina cum e să călătorești atât cu patru copii. Mi-a spus că doar atunci când în Kiev situația va fi complet sigură, se va întoarce. Și eu simt la fel. Atunci când am venit aici, copiilor le era dor de tatăl lor, așa că i-am spus că sunt gata să mă întorc în Ucraina pentru a ne revedea cu toții. Dar nu voiam să merg atâta drum până la Kiev și să conduc din nou prin munți până la Cernăuți.
N.M.: Ce le-ai spus copiilor despre plecarea de acasă?
M.S: Au înțeles totul. Au auzit exploziile, știau despre război. Le-am spus noi. Îmi aduc aminte că Eva o întreba pe Jane: „Unde locuiesc monștrii?” Și Jane i-a răspuns: „Monștrii trăiesc într-o țară vecină numită Rusia.” Deci ei știau că au venit monștrii și că trebuie să plecăm. Încerc să nu-i mint, pentru că ei deja înțeleg multe. Vor împlini șase ani în februarie. Și nu a trebuit să inventez nimic atunci când am locuit o lună în Fastiv, ei au văzut cu ochii lor situația. Adică nu au văzut exploziile mari, mulțumesc lui Dumnezeu. Dar au auzit exploziile, știau că se trage, că monștrii au venit aici pentru un motiv anume și că noi ne luptam cu ei. Nimic special. Am citit undeva că pe măsură ce copiii cresc, trebuie să le spui adevărul, dacă poți. Atunci când începi să-i minți, ei vor afla și nu vor mai avea încredere în tine. Eu îi mai mint uneori referitor la unele lucruri, de exemplu: „Mama, noi am fost în tine? Cum am ieșit afară?” Ei bine, ce pot să le răspund la asta?
N.M.: Dar le vei spune mai târziu.
M.S: Da, da, mai târziu, nu acum. Acum le spun că au zburat afară. Sau mă întreabă unde e bunica lor. Și le spun că a murit. Iar ei mă întreabă ce înseamnă să mori. Le spun că a devenit un nor, apoi vor să știe cum a devenit nor și tot așa, dar de ce, dar cum… Încerc să le explic și încerc să nu mint, dacă nu e prea înspăimântător pentru ei. Iar războiul… războiul e război. Ce putem face? I-am adus aici pentru a-i proteja de ce se întâmpla în realitate, dar au văzut unele lucruri, au auzit exploziile, au văzut oamenii. Copiii au mulți prieteni și ne întreabă: „Unde e Varya, unde e Olya?” Olya este în Spania, Varya este în Varșovia, Alika este în Elveția, Stefaniya este în Germania. Deci știu că toți sunt plecați în alte țări.
Am fost foarte speriată timp de o lună pentru că mi-am pierdut toți clienții atunci când toți și-au întrerupt activitatea. Soțul meu este designer ambiental (peisagist) și el și-a întrerupt munca și ne gândeam cum vom reuși să ne câștigăm traiul. Avem doi copii de crescut, ce vom face?
Dar în martie am început să mă gândesc: „Ok, vorbesc engleza foarte bine, lucrez online. Trebuie să găsesc clienți și în alte țări.” Atunci o rusoaică care locuia în Munchen m-a salvat pentru că am început să lucrăm pe 23 februarie. Apoi a început războiul și ea îmi trimitea mesaje: „Masha, cum ești? Cum te simți?” iar apoi, patru zile mai târziu, când ne-am mutat la Fastiv, i-am trimis un mesaj și i-am spus: „Dacă vrei, pot să lucrez pentru tine, pentru că am nevoie să-mi îndrept mintea spre altceva.” Pentru că citeam știri tot timpul și era înspăimântător. Am lucrat pentru ea timp de două luni. Ea mă plătea. Și m-a salvat. Îi sunt foarte recunoscătoare pentru că nu a întrerupt contractul nostru.
În aprilie clienții mei au început să revină și atunci când am venit aici era încă destul de greu, dar acum am clienții mei și încă câțiva noi, pentru că oamenii au reînceput să lucreze. Acum am sentimentul acesta… știi cum e sentimentul acela când viața ta nu e chiar aranjată, dar măcar ai ceva pe care să te bazezi, ceva din care să-ți câștigi traiul. Primesc ajutor și de la LOGS, am unde să locuiesc, copiii interacționează cu alți copii. Deci acum am sentimentul că totul e ok.
Dar înainte situația era destul de dramatică, nimeni nu știa ce să facă, cum să trăiască. Știu că a fost greu și pentru Jane pentru că Denis și-a pierdut jobul și ea e în concediu de maternitate și erau în aceeași situație: cum să plece, unde să meargă, de unde să câștige bani. Dar acum viețile noastre sunt oarecum aranjate. Nu avem condițiile dinainte de război, dar măcar mă simt în siguranță. Am un venit, primesc ajutor. Am unde să stau, mulțumesc mult pentru asta. Copiii sunt ok. Bineînțeles că ne uităm la știri. Am venitul meu, donez deseori la diverse fundații sau pentru armată. Deci acum situația e… dulce-amară.
Am sentimente amestecate, dulci-amare, pentru rușii care nu înțeleg încă ce se întâmplă și nu înțeleg ce se va întâmpla în continuare. Acum lumea îi urăște și îi va urî mult timp de acum înainte. Nu e ceva care să dureze un an-doi. E ca și cu germanii. Vor trece decenii, generații. Copiii noștri încă îi vor urî. Toți copiii care s-au născut în timpul bombardamentelor vor ști unde s-au născut și ce s-a întâmplat. Deci vor fi cea mai urâtă națiune timp de decenii. Dacă aș fi în locul lor, aș fi foarte speriată. Pentru că există toată această ură în lume împotriva lor.
N.M.: Unii înțeleg…
M.S: Înțeleg și nu susțin acest război. Dar ei sunt speriați pentru că nu pot spune nimic deoarece sunt urmăriți de securitate. Și sunt pur și simplu speriați. Ei trăiesc ca în 1933, într-o dictatură. Cred că a fost la fel sub regimul Ceaușescu, nu?
N.M.: Da, cu securitatea.
M.S: KGB. Poliția secretă care te urmărește, îți urmărește conturile pe rețelele sociale, telefonul.
N.M.: FSB. KGB Era numele anterior.
M.S: Da, FSB. E același lucru. Dar, pe de altă parte, noi îi învinovățim. Pentru că au susținut acest guvern ani de zile, au plătit impozite, iar ei cumpără rachete cu banii lor și ne omoară pe noi. Deci, îmi pare rău, dar toate se leagă. Nu s-a întâmplat brusc, într-o zi. Ei știau de situația asta și o susțineau.
N.M.: Unii au încercat să se opună.
M.S: Da, dar puțini. Sunt 144 milioane și poate 2% au încercat să se opună. Atunci când am avut Maidanul, toată țara a venit la Kiev să lupte împotriva lui Yanukovych și a acțiunilor sale. E nevoie de o masă critică. Știi… când paharul e plin. Paharul lor nu e plin încă.
N.M.: Poate că situația nu este destul de rea la ei astfel încât…
M.S: …să-i silească să facă ceva. Pe de altă parte, îmi dau seama ce ar trebui să se întâmple. Ar trebui să înceapă din interiorul guvernului, știi, o ruptură mică și apoi se va sparge totul în bucăți, cum s-a întâmplat cu Uniunea Sovietică. Totul s-a destrămat în final. A fost nevoie de decenii. Vom vedea… Toate imperiile, toți dictatorii au aceeași soartă. Vorbeam despre asta cu Jane, ar putea dura câțiva ani.
N.M.: Dacă va dura câteva decenii, asta înseamnă toată viața voastră.
M.S: Da, da, da. Dar să știi, războiul e diferit, după cum poți vedea. Înainte, războaiele durau mult pentru că armele nu erau așa de moderne. Acum au arme mai moderne și e mass-media care documentează toate evenimentele, totul e mult mai activ. Deci sper că nu va dura mulți ani. Un an, poate doi. Un an sigur. Și poate în doi ani va fi gata. Pentru că ei deja au distrus un număr mare de arme, imens! Miliarde de dolari. Și trebuie să… Nu le pot produce într-o zi. Nu știu cât timp durează să produci o rachetă, poate câteva luni, poate mai mult. Și ai nevoie de multe rachete. Deja au lansat 2000-3000 de rachete asupra Ucrainei. Trebuie să-și refacă stocurile cumva.
N.M.: Și ai nevoie de bani…
M.S: Ai nevoie de bani, ai nevoie de producție. Înainte erau deja fabricate și se găseau în depozite. Dar acum trebuie să-și refacă stocurile.
N.M.: Și pentru a-și reface stocurile, au nevoie de bani… Vom vedea ce va mai fi.
M.S: Vom vedea.
Credit foto: Mircea Sorin Albuțiu