Ucraina

SITUAȚIA A FOST FOARTE REA ÎN ORAȘ: MULTE ÎMPUȘCĂTURI, TANCURI PESTE TOT, BOMBARDAMENTE

Participanți: Maryna Pasechniuk (M.P.), Tamara Leliuk, Nicoleta Mușat (N.M.), Evghenia Jane Rozbytska (J)
Locul și data interviului: FITT Timișoara, România / August 2022

Nicoleta Mușat: Ne putem întoarce la data de 24 februarie? Care era situația? Cum a escaladat conflictul?

Maryna Pasechniuk: Noi aveam o viață obișnuită. Lucram, ne făceam planuri. Nimeni nu s-a așteptat la așa ceva, nimeni nu a crezut că va începe războiul. Chornobaivka e o suburbia a Herson-ului, deci am putut vedea și auzi totul.

Jane Rozbitskaya (J): Maryna a lucrat ca și contabilă toată viața ei. A fost în domeniul financiar mai mult de 18 ani. Pe 23 februarie chiar a avut un interviu și a fost acceptată pentru un nou job.

M.P.: Pe 24 februarie, la ora 5 dimineața am auzit o explozie, dar nu am înțeles ce era. Apoi ne-a sunat un prieten și ne-a spus că a început războiul. Exploziile pe care le auzisem proveneau de la bombardarea aeroportului Chernobaivka. Aveam avioane militare acolo, dar cum abia ne treziserăm, nu am înțeles ce se întâmpla. Prietenul nostru ne-a spus că au început să bombardeze Odesa, fratele lui locuia acolo. La început, nu știam ce să facem. Apoi soțul meu mi-a spus: trezește-te, îmbracă-te și hai să mergem la magazin să cumpărăm câte ceva, în principal mâncare și lucruri de primă necesitate. A fost o decizie bună, am luat două cărucioare, am cumpărat ce aveam nevoie și în două ore magazinul era complet gol. Oameni cumpărau de toate. Am încercat să scoatem niște bani, dar băncile au pus o limită la suma extrasă și cardurile mele nu funcționau.

J: În acele zile a fost ca un fel de colaps al societății. Toată lumea cumpăra mâncare, benzină, încerca să scoată bani în același timp.

M.P.: Apoi s-a liniștit. Am mai auzit explozii, dar erau mai departe și nu era clar ce se întâmpla. Oamenii umblau pe străzi. Situația asta a durat toată dimineața. În apropiere de prânz au început să bombardeze unitățile militare din Herson. Una dintre unități era destul de aproape de casa noastră. Am adus toate cumpărăturile acasă și ne gândeam ce să facem. Ne gândeam să mergem la dacea (casa de vacanță) pentru a ne ascunde, e pe o insulă și ai nevoie de o barcă ca să ajungi acolo. Herson este pe malurile râului Dnipro și sunt insule și canale pe râu, unde sunt daceas. Se numesc insulele Potemkin. Poți ajunge acolo doar cu barca, nu există acces auto. Și cum era iarnă și navigația era oprită, a trebuit să găsim pe cineva să ne ducă acolo cu barca.

J: Sunt multe obiective militare lângă Herson.

M.P.: Ne-am hotărât să rămânem acasă și să vedem ce se întâmplă. Dimineața următoare a fost agitată – au zburat pe deasupra noastră niște avioane militare, au fost niște explozii – dar după prânz a fost liniște. Seara, pe la ora 21, am auzit explozii puternice în direcția podului Antonivka, care duce spre Crimeea. Lângă casa noastră este un câmp și după acest câmp este o zonă a orașului de lângă podul Antonivka, deci puteam auzi exploziile de departe. Luptele au durat trei sau patru zile. Rachetele zburau peste casa noastră. Am fost așa de stresată că nu-mi puteam aminti cum se pune pasta de dinți pe periuță, mâinile îmi tremurau tot timpul. În dimineața următoare ne-am hotărât să plecăm la dacea. Ne-am adunat prietenii, lucrurile, am luat-o pe mama lui Dima, iar mama mea a refuzat să meargă. Un fapt interesant: în Tavricheskiy, acolo unde locuiam, nu am auzit alarmele antiaeriene, dar la dacea auzeam toate alarmele din jurul orașului. Era înfricoșător. Am putut auzi și rachetele de tip Grady, am început să recunoaștem tipurile de arme după sunet. A început să fie foarte mult zgomot în oraș. Erau și niște tancuri. Mama mea și sora ei au venit să locuiască cu noi la dacea, pentru că era prea stresant în oraș.

N.M.: Unde ați stat în cele două zile înainte de a pleca? Într-un adăpost?

M.P.: Nu ne-am dus într-un adăpost. Apoi când ne-am mutat la dacea,știam că rușii nu vor veni pe apă. Auzeam frontul de luptă, dar știam că nu vor trage în direcția noastră, nu avea rost. În primele luni, ei nu știau că sunt case locuite în acea zonă, deci eram oarecum în siguranță, pentru că nu era acces pe pământ, ci doar pe apă. Au apărut abia la începutul lui aprilie. În prima săptămână situația a fost foarte rea în oraș, au fost multe împușcături, erau tancuri peste tot, bombardamente. Tancurile trăgeau în orice – școli, parcări – unele mașini au explodat.

N.M.: Doar de dragul de a distruge?

M.P.: Da. Până la 1 mai toată zona era ocupată.

N.M.: Au ocupat orașul, dar nu și dacea?

M.P.: Nu știau de dacea. Era și foarte frig, minus 5 – minus 10 grade, uneori și minus 20 grade. Până când s-a reluat navigația la începutul lui aprilie, nimeni nu a știut de acest loc. Dacea era dincolo de linia de ocupație. Era o zonă neutră. După zece zile ne-am întors acasă, dar apoi au început exploziile în Chornobaivka și ne-am întors la dacea. Fiica noastră a rămas la dacea timp de două luni în timp ce noi mergeam și cumpăram provizii.

J: Acele insule sunt numite plavni. E ca o deltă, râul se varsă în mare și creează insule.

M.P.: Linia frontului era foarte aproape, așa că puteam auzi totul. Dacea noastră este în apropiere de Hola Prystan. În aprilie au ocupat Hola Prystan, dar intrau și ieșeau de acolo. Era ca un punct de tranzit, intrau acolo și apoi plecau spre Herson. Într-o zi, în primele zece zile după începerea războiului, când  Hola Prystan nu era ocupat, am mers acolo să cumpărăm niște mâncare și toate magazinele erau închise, dar în final am reușit să găsim unul deschis. Apoi am citit la știri că rușii au intrat în oraș, ni s-a făcut frică și ne-am întors. În primele zile locuitorii din Herson se ascundeau pentru că rușii trăgeau în orice: școli, grădinițe, magazine. Prietena mea a stat într-un adăpost cu copiii ei timp de 6 zile. Atunci când au încetat împușcăturile și au ocupat complet orașul, au început să patruleze prin el. Totul era închis atunci deoarece oamenilor le era frică. Dar apoi magazinele au început să se redeschidă. O brutărie chiar oferea pâine gratuit. Ne-am întors în Herson deoarece trebuia să cumpărăm mâncare. Magazinele erau în mare parte goale și erau deschise doar câteva ore. Erau cozi enorme, trebuia să aștepți la coadă 3-4 ore și uneori nici măcar nu știai pentru ce așteptai la coadă.

N.M.: Erau produse rusești?

M.P.: Nu, produsele erau ucrainene. Erau niște depozite în oraș. Dar era cantitățile pe care le puteai cumpăra erau limitate: un kilogram de făină pe cumpărător, de exemplu.

N.M.: Cine a impus aceste limite?

M.P.: Magazinele, pentru că voiau să prevină specula.

J: Ei nu voiau ca cineva să cumpere toată mâncarea și să nu mai rămână nimic pentru ceilalți. Linia frontului s-a deplasat spre Mykolaiv, deci s-a mai liniștit în oraș.

N.M.: Erau puncte de control în oraș?

M.P.: Da. Verificau documentele tot timpul. Atunci când mergeai cu mașina sau pe jos, te opreau și verificau totul. În special pe bărbați.

J: Te întrebau unde mergi?

M.P.: Aveau liste și verificau dacă erai pe ele. Dacă foloseai transportul public, opreau vehiculul, intrau înăuntru cu acele liste și căutau oamenii de pe liste. Dacă nu aveai pașaportul la tine, te duceau undeva.

N.M.: Pe cine căutau?

M.P.: Militari, foști militari, oameni din guvern, activiști. Herson a fost primul oraș unde s-au organizat proteste de la începutul ocupației până la mijlocul lui aprilie. Era o mare problemă cu medicamentele. Nu erau depozite în zonă, deci farmaciile s-au golit în scurt timp. Rușii au împușcat voluntarii care voiau să ne ajute. Trebuia să fugim la magazine dimineața, apoi stăteam în casă pentru că rușii începeau să patruleze prin oraș la amiază. Tuturor ne era teamă să ieșim afară.

N.M.: Te puteau opri pe străzi să-ți ceară documente?

M.P.: Da. Ei umblau, conduceau, se învârteau prin zonă.

N.M.: Copiii au mers la școală în acea perioadă?

M.P.: Nu. Copiii au făcut cursuri online. 

N.M.: Dar adulții? Au mers la lucru?

M.P.: Toți ne-am pierdut joburile. Doar unii profesori, vânzători și doctori mai lucrau. Soțul meu și-a pierdut jobul. Eu lucram pentru un dealer auto, de unde chiar îmi dădusem demisia la puțin timp înainte de începerea războiului. Pe 23 februarie trebuia să încep un job nou, dar nu am apucat să merg pentru că a început războiul pe 24 februarie. Prețurile s-au scumpit mult, deoarece nu se mai livra nimic și nimeni nu mai controla prețurile. Nu puteam plăti cu cardul sau online, doar numerar. Dolarul a început să crească, deci prețurile au crescut tot mai mult.

În fiecare zi, oamenii trebuiau să se adapteze. La finalul lunii aprilie mergeam în Crimeea să cumpărăm alimente deoarece magazinele din Herson erau goale. Herson este un simbol al agriculturii, o zonă agricolă cunoscută pentru legume și pepeni, deci nu ar fi trebuit să fie o problemă să găsești mâncare. Dar rușii ne-a făcut viața imposibilă acolo. Am auzit știri că rușii i-au împiedicat pe fermieri să-și vândă produsele și au trebuit să le arunce.

Problema mea era că nu puteam găsi tratamentul meu hormonal. La început, voluntarii au reușit să îmi aducă medicamentele, dar apoi a trebuit să iau un alt medicament cu o doză mai mare de hormoni și am avut o reacție adversă la el. Asta a fost înainte de a veni aici.

O colegă avea nevoie de insulină și a murit pentru că nu a avut de unde să o cumpere. Dacă chemai o ambulanță, venea, dar paramedicii nu prea aveau ce să facă. Așa că mulți oameni au murit pentru că nu au putut primi îngrijirea de care aveau nevoie. Nu mai exista rețea de telefonie mobilă pentru că rușii au tăiat accesul tuturor. Din când în când mai aveai semnal o linie sau două, dar la finalul lui mai a dispărut complet, deci oamenii nu mai puteau suna la urgențe. Acum au adus un fel de satelit din Crimeea și sunt doar cartele rusești. Deci poți da telefoane doar prin VPN.

N.M.: Aveți rude acolo?

M.P.: Doar prieteni. Avem rude în Nova Kakhovka, care este destul de aproape. Situația lor este mai rea decât în Herson. La început situația a fost a fost calmă, dar apoi s-a înrăutățit la mijlocul lui iunie.

N.M.: Când v-ați hotărât să plecați?

M.P.: Psihologic vorbind, e dificil să vezi și să auzi toate aceste lucruri, să ți se zguduie ferestrele tot timpul. Din cauza hormonilor pe care-i luam, mi-era rău, aveam schimbări bruște de dispoziție. Soțul meu refuza să plece. Dar eu am înțeles că trebuie să plec cât timp mai era un coridor de trecere, cât mai exista o ocazie. Școlile erau închise, nu aveam joburi, nu aveam bani. Știam că într-o zi vor bombarda podul Antonivka și atunci nu vom mai avea un drum pentru a ieși din oraș. Mama soțului meu a început să aibă tensiune mare din cauza stresului. A chemat ambulanța, dar rușii nu au lăsat-o să treacă. După două ore au reușit să ajungă la ea și să-i dea o injecție, dar și asta a fost foarte riscant. Și asta ne-a făcut să ne hotărâm. Am decis să plecăm pe 30 aprilie.

Era interzis să pleci din Ucraina, era și linia frontului de care nu puteam trece înspre Ucraina. Așa că singurul mod de a scăpa era prin Crimeea, care era deja ocupată. Trebuia să conducem prin teritoriul inamic și nu știam ce s-ar putea întâmpla. Am fi putut pierde mașina – ar fi putut să ne-o confiște sau ar fi putut să ne ia documentele. Am auzit povești despre mașini care mergeau spre Ucraina și au tras în ele. Erau cozi enorme, oamenii așteptau 3-4 zile. Deci era periculos.

Am plecat dimineața devreme, când s-a terminat ora de interdicție de a ieși din casă. Am trecut prin 30 de puncte de control pe drum spre Crimeea. Era un punct de control la fiecare 3-4 kilometri și ne-au oprit la fiecare din ele. Ne-au pus multe întrebări, unde mergeți, ce faceți acolo, arătați-ne actele.

N.M.: Ce le-ați spus?

M.P.: Le-am spus că mergem în Crimeea la niște prieteni și ne-au lăsat să trecem. Soțul meu chiar are prieteni în Crimeea care susțin Ucraina, deci era adevărat. Am avut parte de un control serios la granița dintre Herson și Crimeea. Ne-au controlat telefoanele, bagajele, gențile. Am șters de pe telefoane tot ce avea legătură cu războiul. Nu am citit știri timp de trei zile ca să nu avem nimic în istoria telefonului.

N.M.: S-au uitat în istoricul căutărilor voastre pe internet?

M.P.: Da. Dacă îl ștergeai, te sileau să-l descarci și apoi puteau vedea istoricul. Și dacă găseau ceva… Înțelegi. Ne-au întrebat dacă am făcut poze la forțele militare care erau în trecere atunci. Am răspuns: nu ne pasă de asta, nu avem nevoie de asta. Ne-au silit să scriem adresa corectă a prietenilor noștri.

J: Prietenii voștri știau că ați dat adresa lor?

M.P.: Da. Era o procedură dificilă și un control dur al celor care declarau că sunt în tranzit. Li se dădea permisiunea să stea doar trei zile în Crimeea și e greu să traversezi Crimeea în trei zile. E un drum lung prin Crimeea și teritoriul rusesc pentru a ajunge în Georgia, de exemplu. În Crimeea am stat acasă la prietenii noștri câteva zile. 

J: Unde mai exact?

M.P.: În Kerch. A fost foarte greu. Îmi era teamă de fiecare bărbat pe care-l vedeam pe stradă, am dat jos numerele de înmatriculare ale mașinii. Atunci când am văzut un magazin aprovizionat cu alimente, am fost șocată. Seara era dificil să umbli pe străzi. Prietenii noștri s-au oferit să ne cazeze o perioadă, poate până ne puteam întoarce acasă. Prietenul nostru e marinar, el susține Ucraina, dar el se uită la știri din toată lumea. Pentru noi era greu să vedem peste tot postere cu litera Z (n.t.: un simbol pro-război al Rusiei împotriva Ucrainei). Era dureros să vezi toată propaganda asta rusească. În Kerch au un punct de belvedere cu o priveliște frumoasă asupra mării. E o stelă pe care sunt litere imense, un V și un Z și dungile Sf. Gheorghe și toată lumea își face poze în fața ei. Înțelegi cum ne-am simțit noi. Mulți ruși au venit în Crimeea și era dezgustător să îi auzi cu același discurs pe care îl auzeam de la soldații ruși din Herson.

J: Am o prietenă care e gravidă, acum locuiește în Antalya. Soțul ei are o școală de scufundări subacvatice. Am întrebat-o: îi învățați și pe ruși? Ea a spus că nu lucrează în hoteluri unde sunt ruși.

M.P.: Am condus peste podul din Crimeea. Prietenii noștri conduceau în fața noastră, pentru că aveau numere de înmatriculare din Crimeea. Noi conduceam chiar în spatele lor pentru a nu atrage prea multă atenție, dar nu a ajutat. Ne-au oprit la punctul de control și au verificat din nou totul, așa cum au făcut la vamă.

N.M.: V-au întrebat unde mergeți și de ce? 

M.P.: Da. Au dat un telefon de pe telefonul soțului meu și au întrebat dacă are voie să plece din Crimeea. Am fost foarte speriați pentru că nu știam ce se va întâmpla dacă vor spune nu. După aceea am condus prin Rusia singuri, folosind o aplicație tip GPS, încercând să evităm poliția. În prima zi am traversat aproape toată Rusia și am stat la Pyatigorsk. Când am făcut rezervarea la hotel nu am spus că suntem din Ucraina, ci doar că avem un câine. Am ajuns la hotel la 11 noaptea și directorul ne-a cerut pașapoartele. Am crezut că nu ne va lăsa să stăm acolo când a văzut că suntem ucraineni. I-am spus că vom pleca la 5 dimineața. Apoi am trecut prin Osetia de Sud. Aici au mai fost câteva puncte de control, pentru că este un teritoriu disputat între Rusia și Georgia și acolo este un război.

N.M.: Și acea zonă este ocupată?

M.P.: Nu, e ca Donbas sau Crimeea, un teritoriu care nu e recunoscut de nimeni. Asta o poveste obișnuită când vine vorba de ruși. Erau puncte de control militare în care trebuia să mergi într-o cameră separată, să te interogheze soldații, să le spui unde mergi și de ce. Și ei verificau totul, actele, mașina. Au încercat să ne silească să le dăm mită, dar am avut noroc și am scăpat.

N.M.: Ce v-au cerut?

M.P.: Unde mergem și de ce, dacă soțul meu și-a făcut serviciul militar, care e scopul călătoriei noastre. Multe întrebări. I-au pus întrebări și fiicei noastre. Întâlnirea în sine a fost groaznică. Un bărbat punea întrebări și celălalt îmi observa fața, să-mi vadă reacțiile.

N.M.: Ce le-ai spus?

M.P.: Am spus că ne-am pierdut joburile și că mergeam în Georgia să căutăm de lucru. Am încercat să evităm subiectele militare. După aceea, restul călătoriei a fost mai pașnic – Georgia, Turcia, Bulgaria. Nu am dormit timp de două zile, am vrut să ajungem într-un loc sigur cât mai curând posibil.

J: De ce ați venit aici?

M.P.: Sora soțului meu a venit aici la începutul lunii martie și exista aici un apartament în care puteam sta o perioadă, deoarece o familie plecase.

N.M.: Mama ta a scăpat folosind aceeași rută?

M.P.: Mama mea a rămas în Herson până în august.

N.M.: Ați stat la dacea?

Tamara Leliuk: Da, două zile la dacea și două zile în oraș, unde mergeam să cumpăr provizii. Dar și dacea nu a mai fost un loc sigur atunci când rușii și-au dat seama că locuiau oameni acolo și au început să patruleze prin zonă. I-am văzut într-o zi. Foloseau drone pentru a căuta oamenii și a intra în casele părăsite. Când am mers cu barca, am întâlnit vreo 15 ruși. Erau înarmați, dar nu m-au atins. Mi-a fost frică să stau singură acolo pentru că ei beau și trăgeau în aer noaptea. Era înspăimântător.

M.P.: O prietenă de-a mea care a stat acolo de la început, acum încearcă să plece, dar podul Antonivka a fost avariat și nu există decât un ponton, pe care nu se poate trece cu mașina. Deci oamenii încearcă să scape prin Vasylivka. Stau acolo 3-10 zile, dar apoi majoritatea se întorc.

J: Acum toți așteptăm ca armata ucraineană să elibereze acel teritoriu. Asta înseamnă și mai multe lupte, iar oamenii încearcă să plece de acolo pentru a fi în siguranță.


Traducere: Jane Rozbitskaya

Credit foto: Mircea Sorin Albuțiu