„Noi, ăştia care locuiam la o adâncime de 25 de kilometri de graniţa cu Iugoslavia, am fost prinşi la mijloc când a început să se-mpută treaba, să se ciondănească Estul cu Vestul, sovieticii cu titoiştii. / Ofiţerul de la Miliţie a izbit uşa de perete şi-a intrat în casă ca vulpea-n poiată. / Apoi a continuat cu ordinul. Eram DISLOCAŢI. TRANSFERAŢI. STRĂMUTAŢI. LEGAL. / Mama a început să-şi smulgă părul din cap şi să blesteme, fără să se mai gândească că erau Rusaliile. / Aveam 4 ani. Am tras pe cap, mâini şi picioare două grămezi de haine. Parcă eram o valiză vie. / Ne-am urcat într-un bou-vagon pe care am aflat mai târziu că scria 8 cai sau 40 de oameni. / După câteva zile petrecute în tren ne-au spus să coborâm, că am ajuns. Câmp cât vedeai cu ochii. / Am dormit într-un cort din prelata pe care o adusese taica. Alţii dormeau între două dulapuri acoperite cu o pătură, în şifoniere sau sub căruţe. Aşa arăta Satul Nou. / Ne-am ridicat casa în două săptămâni. În prima noapte în care am dormit în ea, ne-am spălat toţi din cap până-n picioare. Dimineaţa s-a pus un vânt dinspre nord şi ne-a luat stuful de pe acoperiş. Până când ne-au lăsat să ne întoarcem în Dudeşti, am bătut multe drumuri la Dunăre după stuf, că alt acoperiş n-aveam. Ba-l luau furtunile, ba-l cocoşau nămeţii. Ţin minte şi acum că în ’53 ne-a prins afară un viscol aşa puternic, că am văzut un câine ridicat în aer. /
Petronela, 72 de ani
Copil deportat. N-ar şterge nimic din cele întâmplate, pentru că asta-i realitatea ei şi a altor 40 230”.
Este varianta prescurtată a textului “N-am şterge nimic”, scris şi rescris de Cornelia Iordache în cadrul proiectului Cămine în Mișcare, text de teatru documentar manifest care surprinde experienţa vieţii de deportat.
În ciuda coronavirusului care ne-a făcut să ne închidem în case, repetiţiile au început, îmi povesteşte entuziasmată Cornelia. A ales să lucreze la proiectul ei alături de regizorul Alexandru Mihăescu şi actriţa Silvia Török, de la Teatrul German de Stat Timișoara.
„Ei sunt în sala de repetiţii. Facem repetiţii cu masca pe faţă… Am fost la discuţiile pe text, dar acum, deşi mă interesează, am ales să nu particip, pentru că e situaţia asta şi cu cât mai puţini, cu atât mai bine”, îmi explică autoarea.
Cornelia Iordache a răspuns chemării lansate de Timișoara 2023 și Asociaţia Prin Banat, care au căutat anul acesta să transforme în forme de artă poveştile de viaţă culese în ani de cercetări pe teren în cadrul proiectului Cămine în Mișcare. A răsfoit vasta lor bază de date despre migraţie, deportări şi dislocări de pe site-ul proiectului şi s-a oprit la Petronela Tămaş.
„Povestea care m-a inspirat este aceea a unei doamne în vârstă care a fost deportată. Au fost multe poveşti, cei de la Cămine în Mişcare au o bază de date destul de amplă. Am citit în categoria de povestiri cam tot şi am ajuns la un moment dat la povestirea care a rămas, Gustul Bărăganului se cheamă, şi pe site este însoţită de o fotografie alb-negru cu mai mulţi copii. M-a influenţat foarte tare poza şi apoi m-am gândit că aş vrea să fie ceva de atmosferă, nu neapărat să relatez istoria unei persoane, ci să redau o atmosferă, la asta m-a dus cu gândul Gustul Bărăganului. Să nu fie neapărat numai despre o anumită persoană, cum este povestirea, despre Petronela Tămaş. O am şi eu pe ea în centru, dar, ca şi structură, nu am ales să fie doar istoria ei. M-am gândit că poate fi povestea oricăror deportaţi oriunde”, povesteşte Cornelia.
„Scenele” din textul ei au fost trăite de diferite persoane care au trecut prin experienţa deportării. „Textul meu este un text dramatic documentar, dar pe alocuri sunt multe lucruri ficţionalizate pe povestea Petronelei. Totul este din materialele documentare culese, lucrurile acelea s-au întâmplat, dar nu neapărat ei. Am luat elemente care mi s-a părut că redau emoţia şi atmosfera şi am ales să le transpun în povestea unei persoane”, a completat autoarea.
„N-am şterge nimic” din ce? am întrebat-o.
„Din ce s-a întâmplat, din istorie… Chiar dacă a fost dur, traumatizant, dramatic. Din ce am citit, deportaţii aleg să spună mai departe povestea lor, nu să o ascundă, nu să li se pară ruşinos. Adică ea trebuie spusă tocmai ca să se afle, ca să se cunoască, au fost lucruri care pe ei i-au marcat, care nu mai trebuie să se întâmple”, crede Cornelia.
Textul ei a suferit modificări pe parcurs, la fel şi punerea în scenă, locaţia şi prezentarea… Din cauza coronavirsului, publicul va fi online. Cel puţin momentan. Iniţial era vorba ca piesa de teatru să fie jucată într-o vitrină din centrul oraşului. În cele din urmă, „Petronela” şi Corul Deportaţilor au ajuns într-un pod.
„Am schimbat propunerea iniţială, personajele din text sunt povestite în interiorul monologului, nu mai sunt voci separate. Totul este un monolog, am introdus toate replicile în nararea actriţei, cu excepţia Corului Deportaţilor care s-a păstrat. Iniţial ne gândisem ca ea să aibă mai multe voci – Petronela, mama, tata… Apoi am ajuns la concluzia că nu. Tot ce spun ei va fi din amintirea ei, ea povesteşte tot. Este şi o parte de multimedia, vom folosi un sintetizator care redă vocea într-un anumit fel, va fi de efect. Va fi folosit de către actriţă pentru partea corurilor. (…) Acum ne focusăm pe filmarea care va avea loc pentru prezentarea proiectelor din 5-14 decembrie. Nu va mai exista cred o reprezentaţie live cu public, doar anul viitor dacă se va putea, din păcate. Nu ştiu dacă se vor mai schimba lucrurile, pentru că pandemia pare să nu ne lase. Dar am luat-o ca pe o provocare, e interesant, am vrut să facem teatru şi facem film”, a concluzionat autoarea.
Cornelia Iordache mi-a mărturisit că nu ştia foarte multe despre deportările în Bărăgan înainte să se implice în acest proiect. Şi-a făcut documentarea, a parcurs poveştile deportaţilor, a citit cărţi scrise despre asta. Acum crede că poate să le dea şi altora un imbold, prin piesa ei, să caute, să cerceteze, să pună întrebări, să nu uite istoria Banatului. Asta spunea şi Petronela în material, că părinţii şi bunicii cu care a fost ea deportată în Bărăgan nu mai trăiesc şi că ea e singura care mai poate spune… Voi veţi mai spune? Aţi prins „Gustul Bărăganului”? Măcar la teatru haideţi!
Un reportaj de Alina Strugariu / 📸 Diana Bilec
Proiectul N-am șterge nimic a fost selectat în cadrul Apelului de proiecte Cămine în Mișcare. Va fi prezentat publicului larg începând cu data de 5 decembrie 2020, la FABER și online, în cadrul evenimentului Cămine în Mișcare 2020.