Tălpi arse şi porumbei – pe care mi-i imaginez albi poate din cauză că au adus bucurie într-o mare stearpă de necunoscut. Ciulini. O uşă prin care priveşte un copil, aşteptându-şi mama în sunetul şi cu spaima vântului.
2020. Aron Cristea, 99 de ani, îşi aminteşte de porumbeii pe care a reuşit să îi ia cu el în noaptea deportării. Avea grijă de ei, erau pentru consum. Au zburat din colivie în timpul unei furtuni, dar s-au întors totuşi la el. „E clar, ăştia nu se mai mănâncă!”, a rememorat minunea. A plâns.
Alţii îşi amintesc cum se rostogoleau ciulinii în Câmpia Bărăganului. Uşa din scânduri. Vârtejurile. Cum oamenii se ajutau pe-atunci unii pe ceilalţi. Sunt poveştile câtorva dintre deportaţii în Bărăgan, vederi sonore care vor completa instalaţia ceramică din tălpi pe care o pregăteşte artista Oana Rill în cadrul proiectului Cămine în Mișcare.
Oana Rill a pus „Punct înaintea acului” – cum se numeşte lucrarea pe care a propus-o ea – cu gândul la acest motiv pe care îl regăsim în ţesăturile tradiţionale, la cum să exprime şi să transmită cât mai frumos şi real ce au trăit aceşti oameni, cu gândul la geometria lor sufletească. A ales tălpile arse, tălpi din lut, amprente ale persoanelor deportate, care, aşezate pe jos, vor reproduce prin succesiuni și intersecții simetria acestui motiv din broderia tradițională bănățeană.
Oana a petrecut aproape două săptămâni la Timişoara. A început să “coacă” tălpile în micul atelier al artistei Simona Perjescu de la fosta Fabrică de Ţigări. Când ne-am întâlnit – online, din cauze de Covid-19 – încă aştepta cu emoţii să afle cum au ieşit celelalte arderi. Pentru că tălpile şad mult în cuptor şi-apoi trebuie uscate, iar frigul şi umezeala le pot periclita.
„Tălpile sunt făcute din gresie, din lut şamotat. În proiect erau 97 de perechi, dar am refăcut puţin schiţa. Sunt 220 de tălpi, asta înseamnă 110 perechi, sper să rămân cu atâtea, pentru că au fost şi câteva accidente. Tălpile sunt amprente luate în ipsos. Practic am luat amprentele în negative, în ipsos, după care am încercat să usuc sticlurile, negativul din ipsos, negativul formei modelate. În sticlurile astea am preset gresie şamotată, după care am modelat. Unele tălpi sunt finisate, sunt aplatizate, la altele am încercat să păstrez mişcarea piciorului… Tălpile marchează cumva împunsăturile de ac în puncte simetrice”, explică artista.
Şi mai emoţionante au fost întâlnirile Oanei cu „posesorii amprentelor”. Şi-a luat măsuri de precauţie, dar i-a fost totuşi puţin teamă să se întâlnească cu ei în vreme de coronavirus, să nu plimbe ceva cu ea. Sunt fragili şi n-ar vrea să le facă rău…
„Am reuşit să adun cinci poveşti. Am ajuns la un singur bătrân dintr-un sat, un domn care are 99 de ani, la Margina, şi în rest am întâlnit persoane din oraş, din Timişoara. Patru dintre ei au fost deportaţi şi mai este a cincea poveste pe care mă gândesc să o integrez, pentru că ideea proiectului s-a axat cumva în jurul fenomenului de dislocare, dislocare interioară în primul rând, şi am găsit o poveste în atelierul în care lucram. E vorba de bunicul artistei care m-a găzduit, care nu a fost deportat, în schimb a fost confundat cu un legionar periculos şi a stat la beci 9 luni (…) Un om care studia muzica, este incredibil că cineva ar fi putut să îl considere un element periculos”, povesteşte artista.
A uimit-o cât de mult diferă amintirile oamenilor care au ajuns în Câmpia Bărăganului. „Spre deosebire de ceilalţi, acest domn, Aron Cristea (n.a. – bărbatul de 99 de ani de la Margina), a avut o constituţie fizică incredibilă. A fost deportat când era bărbat tânăr, era în putere, putea să muncească, ştia să facă multe lucruri. El mi-a povestit nişte lucruri foarte frumoase. De fapt, el a fost primul pe care l-am văzut şi de la el a pornit idea de a face vederi din Bărăgan, vederi sonore. E o componentă nouă a proiectului, care ţine de forma de reprezentare a poveştilor, pe care nu o aveam. Ştiam că voi folosi fotografii şi sunet, dar nu ştiam cum. Cea mai puternică amintire a lui e legată de nişte porumbei. Nişte porumbei pe care a reuşit să îi ia cu el noaptea, când au fost duşi la gară şi urcaţi în tren, porumbei care au rămas acolo până s-a construit prima colibă, după care am înţeles că le-a făcut un fel de cutie din plase, un fel de colivie mare în care să îi ţină. Erau păsări pentru consum, pentru că nu aveau ce mânca. Şi, după o furtună în Bărăgan, cu vârtejuri, când au zburat toate acoperişurile şi tot ce aveau – fiecare are o amintire foarte puternică legată ori de furtunile astea, cu vârtejuri, ori de ploile torenţiale care le luau tot – au zburat porumbeii, s-a dus tot… Şi omul ăsta a plâns, deşi a trecut prin atâtea lucruri, când mi-a povestit că, deşi erau numai colibe şi toate erau la fel, după câteva zile păsările astea s-au întors la el. Şi concluzia lui a fost… <<E clar, ăştia nu se mai mănâncă!>>”, continuă, amuzată, Oana Rill.
Altă poveste, alte amintiri… „Am mai întâlnit un domn din Timişoara care a fost deportat când avea 4 luni. A fost foarte interesantă întâlnirea cu el, pentru că inţial mi-a povestit cumva din punct de vedere istoric, mi-a dat ani, mi-a dat cifre, mi-a spus care era starea de spirit, ce însemna regimul pentru ei, după care s-a întors la nişte amintiri foarte stranii, singurele care i-au rămas de pe la 3-4 ani. Îşi amintea sunetul vântului şi frica, spaima asta incredibilă de sunetul vântului. Deci practic la vârsta aia nu îi era frică de nimic decât de vânt şi de ciulini. Şi îşi mai amintea – asta e o chestie fantastică, e aproape cinematică –, îşi amintea distanţa dintre două scânduri din care era făcută uşa, o distanţă de câţiva milimetri, prin care iarna se uita şi vedea câmpul înzăpezit şi ciulinii rostogolindu-se. Stătea toată ziua acolo şi îşi aştepta mama, pentru că era singur şi îl speria sunetul vântului”, adaugă artista.
Am întrebat-o pe Oana Rill ce a simţit vorbind cu aceşti oameni. Dacă a fost admiraţie, milă, poate furie sau consternare faţă de sistemul comunist care i-a supus la asta… Mi-a spus că a avut tot timpul un sentiment al absurdului şi a concluzionat că experienţele şi contradicţiile trăite de aceşti oameni i-au făcut mai tari, mai puternici, mai umani şi mai buni: „Nu ai cum să treci prin aşa ceva şi să mai poţi să mai dispreţuieşti suferinţa umană, e imposibil… Am întâlnit un domn de la Timişoara care mi-a zis că a fost un miracol faptul că a putut să se angajeze. Sunt tot felul de poveşti şi câteodată când le ascult am impresia că fiecare e despre altceva. Există o neputinţă de a explica, există o traumă, şi cred o traumă sufletească, pentru că oamenii ăştia totuşi s-au întors şi au încercat să trăiască o viaţă normală după. Şi cred că amintirea devine din ce în ce mai stranie, pentru că ce s-a întâmplat acolo a fost într-adevăr nefiresc. Cu fiecare om cu care am vorbit s-a ajuns la un moment dat… fiecare a plâns, dar în alte momente. Fiecare a trait povestea diferit şi pe fiecare l-a durut altfel”, a constatat
Oana Rill. Oana ştie. Mi-a mărturisit că o preocupă personal fenomenul, pentru că provine dintr-o familie în care au fost deportări şi cumva a trăit în copilărie cu efectele: „Am simţit teama, frica de persecuţie, de ce a urmat, de fapt, deportărilor, un statut social la limita excluderii, posibilităţi limitate de integrare. Cu tot optimismul şi cu toată energia din lume, la un moment dat revine un fel de frică”. A fost unul dintre motivele care au făcut-o să se implice în proiectul Cămine în Mişcare şi să creeze această instalaţie.
Câteva dintre tălpile ei vor avea ataşate coduri QR, care vor face trimitere la portretele online ale celor intervievați. Vor putea fi ascultate vocile deportaţilor care şi-au deschis sufletele în faţa Oanei. Nişte suflete de o geometrie aparte, crede artista. „Am ajuns aproape să cred că există o geometrie sufletească a persoanelor marginalizate sau persecutate politic sau care ajung să sufere din cauza unor contexte politice fără să aibă nimic de-a face cu vreo opoziţie. Genul ăsta de confuzie şi de răzbunări sociale în care sunt implicate la un moment dat mase de oameni cred că ajung să marcheze individul într-un mod aproape mecanic, geometric. Cred că apare o structură sufletească foarte aparte, care dăinuie. Senzaţia mea e că există o anumită simetrie, o simetrie care vine dintr-o încercare constantă de a te armoniza cu ce e în jurul tău, în ciuda unor lucruri care te împiedică să o faci. Cred că există şi simetrie şi confuzie şi teamă, cred că există şi o bucurie a lucrurilor simple şi, culmea, dar am ajuns să cred că există şi aspecte pozitive. A fost într-adevăr un exerciţiu de convieţuire fantastic”, crede Oana Rill.
Şi de aici căutarea simetriilor în lucrarea ei. „M-am gândit la punct înaintea acului cumva întâmplător, căutând simboluri de pe haine din Banat. Căutam pur şi simplu, voiam să îmi trec pe deasupra ochilor simetrii, simboluri ale locului şi să văd unde pot să mă duc cu mintea de aici. Şi m-am oprit aici, mi-a plăcut ideea de punct. Ideea de a-ţi imagina punctul înainte de a înfige acul. Pentru mine a avut oarecum o conotaţie de anticipare pozitivă. Ok, ştim că e ac, ştim că înţeapă, hai să ne imaginăm punctul mai întâi şi dup-aia vedem ce facem…”, mai explică artista.
Instalaţia ei va putea fi admirată în curând, în Timişoara, la Faber (Splaiul Peneș Curcanul, nr. 4-5).
Proiectul Cămine în Mișcare / Moving Fireplaces este o inițiativă inclusă în Programul Cultural Timișoara Capitala Europeană a Culturii, implementată de Asociația Prin Banat. Promovează memoria și istoria recentă a Banatului abordând teme ca migrația sau deportările prin arta povestirii. Vreme de trei ani au avut loc cercetări pe teren şi au fost culese povești de viață care în 2020, iată, inspiră artişti din toată ţara să creeze.
Pe Oana Rill am lăsat-o cu vocile deportaţilor în cap, cu preocuparea legată de arderea tălpilor şi grija pentru cei dragi atinşi de coronavirus…
Un reportaj de Alina Strugariu / 📸 Diana Bilec
Proiectul Punct înaintea acului a fost selectat în cadrul Apelului de proiecte Cămine în Mișcare. Va fi prezentat publicului larg începând cu data de 5 decembrie 2020, la FABER, în cadrul evenimentului Cămine în Mișcare 2020.