Studii

FRONTIERA DE VEST A BANATULUI: O SOCIO-GEOMETRIE A MARGINILOR

FRONTIERELE EUROPEI CENTRALE: POLISEMII ȘI FLEXIBILITĂȚI

Studiul frontierelor presupune întâi de toate o necesitate a focalizării, a nișării, tocmai pentru că această noțiune cuprinde polisemii lingvistice și factuale foarte largi. Practic, putem aborda problema din punct de vedere politic (ca spațiu de delimitare potențialmente conflictual), economic (ca spațiu de schimb), social (ca marcă a decalajelor sociale) sau cultural (ca limite variabile între culturi, obiceiuri și practici cotidiene mai mult sau mai puțin ancorate în istorie).

Limba română cuprinde o polisemie remarcabilă când vine vorba despre frontiere. Ne putem referi la frontieră ca „linie naturală sau convențională care desparte teritoriul unui stat de teritoriul altor state” (cf. DEX), sau la graniță ca „limită de demarcație între două entități statale” (ibid.), dar și la mai local-identitarul hotar, ce presupune o limită de demarcație între două proprietăți. Această fascinație practică a limitelor a îmbogățit cursivitatea lingvistică atât prin referirea la limite exterioare (capăt, margine, sfârșit), cât și prin raportări centripete (miezuină, mejdină, mijloc).

Inevitabil, fenomenul frontalier este unul al limitelor, abordate de către om încă din primele structurări ale societății umane. Acest fapt este o normalitate, limita ținând de nevoia de spațiu propriu pe care o resimte omul social. Așadar, între teritorialitatea individuală (ancestrală) și teritoriile statale actuale, diferența nu este una de esență, ci de dimensiune și formalizare (mijloace de control și forme ale demarcației). Prin urmare, spiritul aproprierii unui teritoriu rămâne constant, dar limitele s-au înscris întotdeauna într-o fluctuație ciclică de expansiune sau restrângere teritorială[1].

Indiferent de epocă, frontierele limitează și delimitează, unesc și separă pe cel de aici de cel de dincolo, pe cei de dinăuntru de cei de-afară sau pe cei de dinainte de cei de după. Aceste fapte conduc la ideea că frontiera este înainte de toate un spațiu geopolitic. Astfel, încă din Antichitate frontiera este un factor protector ideal (vezi granițele orașelor grecești sau limes-ul roman). Însă tocmai acest fapt a transformat frontierele în spații de excludere reciprocă și în fronturi ale conflictelor. Până în Evul Mediu, frontierele au reprezentat spații intermediare, adesea de conflict între entități care doreau să își asigure un contur cât mai vast și propice supraviețuirii și dezvoltării[2]. Abia în secolele XVI-XVII se generalizează sistemele vamale, devenind părți ale înțelegerilor interstatale. Cunoscut este cazul Tratatului de la Pirinei (1659) dintre familiile Bourbon și Habsburg, prin care sunt fixate reglementări administrative, comerciale și militare și care pune în lumină cumpăna de apă a munților Pirinei ca frontieră naturală formalizată[3].

Dacă lungul șir de conflicte armate a însemnat o jalonare perpetuă a frontierelor lumii, atunci când acestora din urmă li s-a suprapus o componentă culturală, ele au devenit mai durabile. Este, la prima vedere, un paradox acela ca un fapt cultural-identitar (deci teoretic soft) să lase urme mai adânci pe hărțile lumii decât unul armat (hard). Dar putem evoca aici un prim exemplu de trasare a unei limite milenare: configurările teritoriale apărute în urma Marii Schisme (1054), care însumează deja un mileniu de diferențieri culturale, religioase și economice. Europa Occidentală și cea Orientală au mers, deci, spate în spate vreme de secole, urmând ca apoi să treacă într-o etapă a confruntărilor și, în final, a diferențierilor. Unde am putea plasa Banatul în acest cadru istoric? Cert, într-o zonă de interferență, pendulând progresiv ca margine a Occidentului și Orientului: a Regatului Ungariei, apoi a Imperiului Otoman, apoi a Imperiului Habsburgic, Austriac și Austro-Ungar, pentru ca apoi să devină parte a sferei creștinătății orientale.

Odată cu ponderarea activismului religios în Europa ultimului secol și jumătate, disputa asupra frontierelor a fost forjată de avântul statelor naționale, clădite pe vechile socluri ale imperiilor, de multe ori în spațiile de margine ale acestora, cum e cazul interstițiului austriac, otoman, țarist și german (România – 1877 și Iugoslavia, Cehoslovacia, Polonia – 1918). Aceste modificări structurale au generat și recentrări ale acestei părți de continent, fiind propuse de-a lungul timpului mai multe decupaje care să cuprindă spațiile sus menționate. Se pune așadar întrebarea Unde este centrul Europei? Ce spații cuprind Europa Centrală? Și, în cazul lucrării de față, face parte Banatul din Europa Centrală?

Geonimul Europa Centrală datează ca expresie din secolul XIX[4] și se referă la spațiul conturat de-a lungul timpului de migrațiile popoarelor germanice și slave, generând un complex geocultural și geopolitic care a mutat centrul de greutate al Europei dinspre Mediterană spre nord. Valurile consecutive de transferuri de populație dinspre teritoriile de astăzi ale Germaniei, Austriei și Franței către estul Europei (sași, șvabi) au împins limitele Europei Centrale tot mai la Est, spre Arcul Carpatic. Dar destrămarea imperiilor și, mai apoi, Cortina de Fier au retrasat geometriile Europei, punând în dezbatere limitele Europei Centrale. Atât după cel de-al Doilea Război Mondial, cât și după căderea Comunismului, cercetătorii nu au găsit încă un consens referitor la acest aspect (vezi fig. 1). Unii[5] iau drept referință fostele imperii, trasând limitele Europei Centrale până la Carpați. Alții[6] consideră mai coerent patrulaterul cuprins între Germania, Polonia, Ungaria și Elveția.

Fig. 1. Socio-geometrii în jurul conceptului de Europa Centrală

Decupaje: prelucrări personale cf. bibliografie. Fond cartografic: Wikimapia

Rămâne evident că problema nu este încă tranșată, cu atât mai mult că fostele imperii continuă să alimenteze percepții și reprezentări actuale. Mai mult decât atât, geopolitica germanofonă a operat mai bine de un secol cu termenul „Europa de Mijloc” – Mitteleuropa, care a dobândit conotații politice și revizioniste puternice, prin referire la dominarea centrului continentului de către autoritatea Berlinului[7]. Dezinhibată de încărcătura istorică, face carieră o nouă vocabulă – Europa Mediană, ce cuprinde un spațiu geografic relativ coerent, plecând din Boemia și Silezia până în Balcani[8]

Dincolo de variile asocieri de cuvinte amintite mai sus, notăm faptul că din experiența geoistoriei, nicio frontieră nu este imuabilă[9]. Mai mult decât atât, 52,1% din frontierele actuale ale lumii (însumând 133.206 km în lungime) sunt trasate după anul 1900 (vezi fig. 2)!

Fig. 2. Vechimea frontierelor la nivel european (harta sus) și mondial (grafic)
Sursa: fond cartografic Reddit/pisseguri 82. Date prelucrate după Brownlie, 1979; Parodi, 2002; Prescott, 1975, 2008; Abazov, 2008; Anderson, 2003; Daskalov, 2017; Magocsi, 1993.

În medie, cele mai vechi frontiere sunt cele europene, dar nicidecum cele din Europa de Est sau din Balcani, trasate mai toate după anul 1920. Frontierele României fac în acest caz notă discordantă prin diversitatea lor: dacă frontiera pe Dunăre este una dintre cele mai vechi de pe continent (1444), frontiera de pe Prut apare în anul 1812, după Războiul Ruso-Turc, iar cea din Dobrogea în 1878, după Războiul de Independență. Altfel spus, în limita sudică a Banatului se întâlnește o frontieră din 1444 cu una din 1920. 

FRONTIERELE „FANTOMĂ”

Frontierele imperiilor din partea central-estică a Europei s-au pulverizat acum 100 de ani. Totuși, precum fantomele, ele apar în centrul atenției în momentele cele mai neașteptate: când unele statistici reliefează ecartul tehnico-edilitar al locuințelor din Bucovina versus teritoriile din jur, când ne sunt transmise diferențele electorale dintre vestul și estul Ucrainei, când analizăm influențele lingvistice maghiaro/sârbo/germane din Banat și Ardeal, sau asemănarea planimetriei așezărilor din Banat, nu cu acelea din alte părți ale României, ci cu Slavonia croată.

Un studiu comparativ axat pe această temă a fost realizat în cadrul proiectului Phantomgrenzen in Ostmitteleuropa[10], și își propune să cartografieze potențialele frontiere fantomă ale Europei (fig. 3). 

Fig. 3. Frontiere fantomă în Europa Centrală și de Est
Sursa: von Hirschhausen, 2017 

Remarca generală este aceea că fantomele apar ca fracturi ce traversează părți centrale ale Poloniei, României sau Serbiei, având dimensiuni considerabile. Exemplele amintite mai sus, aleatoriu, se diferențiază de tipologia mai simplelor frontiere etnice sau culturale, care marchează mai degrabă diferențe identitare sau de grup, mai puțin conectate cu teritoriul. Frontierele fantomă, în schimb, iau mai puțin în calcul diferențierile etnice, axându-se pe practici diferite după modul lor de ancorare profundă în teritoriu[11].

Este clar că discutăm despre vechi continuități spațiale care continuă să depășească actualele frontiere. Aceste continuități sunt transfigurate în mentale colective regionale, fapt dovedit cel mai clar prin hărțile electorale. Cazuri recursive sunt acelea ale României, unde Carpații reprezintă în continuare o barieră mentală considerabilă, dar și în Polonia, unde sunt vizibile interstițiile a trei imperii (fig. 4). Ca formă concluzivă, amintim că aceste geografii mentale ancorate în realități defuncte pot genera momente de instabilitate pentru statele naționale din matricea actuală, cu atât mai mult în cazul acelor țări în care politica de coeziune nu funcționează optimal și în care decalajele interregionale se adâncesc.

Fig. 4. Diferențe spațiale la nivel electoral în România și Polonia (2014-2016)Sursa: The Economist, 21.11.2018, Imperial borders still shape politics in Poland and Romania

VESTUL JUDEȚULUI TIMIȘ: UN DEGRADÉ FRONTALIER

Observațiile directe de teren întreprinse în intervalul iulie-septembrie 2019 au ridicat ipoteza existenței unei degradări progresive a elementelor socio-spațiale dinspre centrul județului Timiș spre marginea occidentală a acestuia. Anchetele calitative de teren au confirmat acest lucru. În continuare, vom testa această ipoteză și din punct de vedere statistic. Am împărțit unitățile administrativ-teritoriale din lungul frontierei în trei șiruri paralele: inelul 1 – UAT-uri riverane frontierei (cu roșu în Fig. 5), respectiv inelele doi și trei (cu portocaliu și galben).

Fig. 5. Indicatori demografici de-a lungul frontierei de Vest a județului Timiș. Prelucrări personale după date INSSE, 2019

O primă observație este aceea că în imediata apropiere a frontierei locuiesc 77.344 locuitori, în 17 comune plus orașele Jimbolia și Sânnicolau Mare. În același timp, ponderea populației tinere (0-19 ani) este superioară atât mediei județului Timiș (21%), cât și Municipiului Timișoara (16%) și chiar celorlalte două inele complementare (20.9% și 20.7%). Acest fapt se explică printr-o rată de fertilitate foarte ridicată în comunele Saravale (32% – lider județean), Checea, Giulvăz și Sânpetru Mare (toate peste 25%).

Cu toate că ponderea tinerilor este relativ ridicată în apropierea frontierei, acest unic indicator nu este suficient de cuprinzător pentru a explica în profunzime dinamicile socio-teritoriale. Astfel, dacă în ultimii 10 ani comunele situate pe inelul al treilea în jurul frontierei au câștigat 6.389 locuitori, iar cele de pe inelul al doilea aproape 1.000, acest indicator este negativ în apropierea frontierei (-0.5% în ultimii 10 ani).

O soluție pentru acest declin se leagă de dezvoltarea axelor de materie și energie care penetrează perpendicular frontierele: Timișoara – Lovrin – Cenad, Timișoara – Cărpiniș – Jimbolia și Timișoara – Deta – Moravița. O dezvoltare a acestora îi poate conferi frontierei un grad mai ridicat de porozitate, plasând comunitățile din lungul frontierei mai puțin marginal din punct de vedere economic. Practic, acest spațiu depinde de capacitatea Timișoarei de a reînnoda legăturile clasice cu hinterlandul vest-bănățean, dar mai ales de a dezvolta relațiile de schimb cu actorii intermediari (Novi Sad, Szeged) și îndeosebi majori (Budapesta și Belgrad). Felul în care se vor desfășura aceste deziderate va influența starea comunităților frontaliere: recentrându-le sau, dimpotrivă, marginalizându-le.


[1] Nicolae Popa, Frontiere, regiuni transfrontaliere și dezvoltare regională în Europa Mediană Ed. Universității de Vest, 2006.

[2] Amadeo Lopez, La notion de frontière, America. Cahiers du CRICCAL, 1993, pp. 7-20.

[3] Daniel Séré, La paix des Pyrénées: vingt-quatre ans de négociations entre la France et l’Espagne, Honoré Champion, p. 607.

[4] Nicolae Popa, op. cit., p. 22.

[5] Lonnie Johnson, Central Europe: Enemies, Neighbors, Friends, Oxford, Oxford University Press, 2011; Czesław Miłosz, Une autre Europe, Paris, Gallimard, 1964; Peter Jordan, Large-scale structuring of Europe according to cultural space criteria, SSOAR, 2005, pp. 162-173.

[6] Georges Castellan, Histoire des peuples de l’Europe centrale, Fayard, 1994; CIA Factbook.

[7] Yaël Hirsch, Nostalgie de la Mitteleuropa et engagement politique. Vies et destins de trois poètes déracinés: Else Lasker-Schüler, Benjamin Fondane, et Czeslaw Milosz, Raisons politiques, 1-41, 2011, pp. 121-139.

[8] Michel Foucher, Fragments d’Europe, Fayard, 1993.

[9] Frédéric Encel, Mon dictionnaire géopolitique, Presse Universitaire de France, 2017, p. 500.

[10] Béatrice von Hirschhausen, De l’intérêt heuristique du concept de «fantôme géographique» pour penser les régionalisations culturelles, L’Espace Géographique, 2017, 42, 106-125.

[11] Ibid.

Anexă

SPAȚII CUTREIERATE DE-A LUNGUL VIEȚII. ÎNTRE REPULSIE ȘI IDEALIZARE.

În timpul interviurilor am observat diversitatea locurilor evocate de către persoanele intervievate. Fie că povestea începea cu locul nașterii, fie că erau amintite locurile de proveniență ale soților, vecinilor, prietenilor etc., fie că se discuta despre deportări, școlarizări sau locuri de muncă, spațiile trăite, percepute și concepute au devenit un motiv central în analiza noastră.

Din punct de vedere metodologic, am extras din interviuri fiecare loc/localitate/regiune amintită și i-am acordat două tipuri de atribute. Primul se referă la lumina în care intervievatul pune locul respectiv (pozitivă, negativă sau neutră), iar al doilea descrie în câteva cuvinte povestea legată de locul acela.

Baza de date creată în urma celor 10 interviuri (5 la Lenauheim, 2 la Comloșu Mare, 2 la Comloșu Mic și 1 la Beba Veche) cuprinde nu mai puțin de 402 locuri evocate. Acestea au fost clasate în 8 hărți după cum urmează:

・Primele trei hărți se referă la incidența localităților evocate de către intervievați. Prima observație se leagă de diversitatea remarcabilă a acestora. Dacă Timișoara (ca pol regional) și Jimbolia (ca pol local) ies în evidență, acestora li se adaugă numeroase localități din spațiul de viață (comunele din jur, satele târg, locurile de muncă, mersul la școală etc., harta 1). Totuși, cu adevărat remarcabilă este diversitatea locurilor din țară și de peste hotare evocate sau chiar străbătute/locuite de către respondenți. În țară predomină două categorii (harta 2): locuri de proveniență (ceea ce întărește caracterul unui Banat-magnet) și locuri de deportare (Bărăganul). Acestora li se adaugă numeroase localități din străinătate (harta 3). Cele mai îndepărtate sunt pe continentul American, unde bunici ai intervievaților au muncit. Urmează apoi Europa Centrală (unde unii s-au refugiat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial sau au emigrat apoi) și spațiul rus (deportări);

・Dacă spațiul de viață constituie o sumă de trăiri pozitive și negative (harta 4), la o altă scară tendința generală este aceea a unui degradé vest – est (hărțile 5 și 6), unde vestul apare idealizat (ca loc de refugiu, emigrare, dezvoltat, sigur), iar estul repulsiv (Bărăganul deportării, Rusia coloniilor de muncă sau Cadrilaterul pierdut).

Am ales să realizăm două hărți de viață, care ilustrează un zbucium ieșit din comun: 

・Harta 7 prezintă viața doamnei N.P. din Comloșu Mic, care se naște în Bulgaria (Cadrilater). În urma pierderii acestei regiuni de către România, familia cu 5 copii se refugiază la Brăila, apoi la Chișinău, apoi la Maglavit, urmând să se stabilească în cele din urmă în Banat. După întoarcerea tatălui din război, apar noi provocări: colectivizarea și, mai ales, deportarea în Bărăgan. Întoarcerea de acolo provoacă noi suferințe: pierderea casei, construirea alteia etc.

・Harta 8 prezintă viața domnului A.M. din Lenauheim, care ne vorbește despre bunicii plecați la muncă în America, apoi despre unchiul deportat în Crimeea, despre vecinii deportați în Bărăgan și în Basarabia, dar și despre itinerariul personal al fugii spre Germania, la sfârșitul războiului. Viața continuă cu o serie de zbateri între Germania și România, cu plecări la muncă, jocuri de fotbal, funcție de primar sau emigrări ale copiilor. 

Harta 1
Harta 2
Harta 3
Harta 4
Harta 5
Harta 6
Harta 7
Harta 8

Acest studiu a fost publicat inițial în cartea CĂMINE ÎN MIȘCARE. 2019.

Credit foto: Diana Bilec